Răscrucea alegerii

Traian Dorz – din Răsplata ascultării,  pg. 46-47

… 12. Pentru cei care slujesc numai pentru o plată lumească, acela care le dă plata aceasta le este singurul împărat.
A l sluji cu ascultare este o datorie dreaptă.
Dar când slujba în care eşti este a lui Dumnezeu, nu a unui om, când Casa în care slujeşti este Sfântă, când Autoritatea de care vorbeşti este Cerească, – a declara că tu n ai alt împărat decât un om, aceasta este cea mai adâncă prăbuşire, cea mai cumplită lepădare, cea mai nefericită stare,
cel mai neiertat păcat şi blestem.
Aceasta este şi va fi primejdia prăbuşirii tuturor „slujitorilor” lui Dumnezeu, câtă vreme ei nu depind de El, ci de om.

13. Când îţi alegi slujba lui Dumnezeu, când te hotărăşti să te predai lui Hristos şi să L urmezi pe El, când pui gând şi legământ să umbli călăuzit de Duhul Sfânt (Gal 5, 16), în Casa lui Dumnezeu, – atunci tu trebuie să faci o întoarcere dinspre tot ce este din lume înspre tot ceea ce este din Dumnezeu.

14. Să o rupi cu tot ceea ce este vechi şi firesc, spre a deveni o făptură nouă în Hristos. Să renunţi la tot ce poate fi doar un folos trupesc, spre a urmări în totul foloasele duhovniceşti.
Dacă nu poţi face acest lucru dintr o totală predare şi încredere în slujba Duhului Sfânt, tu vei fi un nenorocit slujitor permanent la doi stăpâni (Mt 6, 24).

15. Căutând să-L „slujeşti” pe Dumnezeu, dar grijind să nu l superi cumva nici pe mamona, „crezând” în Hristos, dar umblând să nu l superi nici pe potrivnicul, – vei aprinde lumina şi la Sfântul Gheorghe, şi la balaur.
Şi vorbind despre plata Celui de Sus, vei căuta să nu o pierzi cumva nici pe a celui de jos, ca să nu te strici cu nici unul.
În felul acesta, fii sigur că vei fi numai al lui satana.

16. Dacă vei cădea în robia trupului atât de mult încât, când vine răscrucea alegerii, te vei prăbuşi cu totul în blestemul de a spune şi tu ceea ce au spus cei ce L au osândit pe Mântuitorul, atunci, fii sigur că şi tu eşti în braţele balaurului, ale păcatului, ale pierzării.
Încercarea de a sluji la doi stăpâni cam astfel se sfârşeşte totdeauna.

Viaţa Cuvioasei Maicii noastre Parascheva de la Iaşi

Viaţa Cuvioasei Maicii noastre Parascheva de la Iaşi

Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie (14 octombrie)

Această cu adevărat mare şi vestită între femei, Cuvioasa şi pururea pomenita Parascheva s-a născut într-un sat al Traciei, numit şi din vechime şi acum Epivata. Părinţii fericitei erau de neam bun şi măriţi, înavuţiţi cu multe averi; mai mult însă îi mărea şi îi îmbogăţea dreapta credinţă în Dumnezeu şi vrednicia de a se numi creştini. Aceştia dar, aducând la lumină pe Cuvioasa, întâi au renăscut-o prin scăldătoarea cea dumnezeiască a Botezului, apoi, înaintând pe cale, o învăţară toată îmbunătăţirea şi aşezarea cea după Dumnezeu.
După ce a trecut la al zecelea an, ades ea mergea cu mama sa la biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi a auzit aceste dumnezeieşti binevestiri: „Cel ce voieşte să vină după mine, să se lepede de sine şi să ridice crucea sa şi să urmeze Mie”. Îndată fiind cuprinsă de aceasta şi ieşind din biserică, a întâlnit un sărac; ascunzându-se de maica sa şi dezbrăcând hainele strălucite şi luminate ce le purta, le-a dat lui şi ea a îmbrăcat pe ale aceluia, luându-le pe acestea cu oarecare meşteşugire înţeleaptă. | Continuare »

SĂMÂNŢA CEA MÂNCATĂ DE PĂSĂRI

SĂMÂNŢA CEA MÂNCATĂ DE PĂSĂRI

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 42 / 13 oct. 1929, p. 5

Acum duminică avem la rând minunata pildă cu semănătorul şi sămânţa. Această evanghelie o aflaţi tâlcuită pe larg în cartea cu pildele Mântuitorului. Acolo veţi afla ce înseamnă sămânţa căzută lângă drum, în pietre, între spini şi pe pământ bun.
Aici vom aminti ceva despre sămânţa cea căzută lângă drum, pe care „păsările cerului au mâncat-o”. Aceştia sunt – spune evanghelia – „cei ce aud Cuvântul, dar vine diavolul şi ia Cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”.
Pilda evangheliei spune că „păsările cerului” fură sămânţa cea căzută lângă drum. Noi însă vom spune că păsările fură şi sămânţa cea căzută pe piatră, ba, de multe ori, o fură şi pe cea căzută în pământ bun. Ba încă mai mult decât atât: păsările fură chiar şi sămânţa ce a rodit. „Păsările ceriului” – înşelăciunile diavolului – stăruie neîncetat pe lângă sămânţa cea bună ce cade în inima noastră. Ciorile iadului pândesc neîncetat şi recolta seminţei. Când sămânţa începe a da rod – când creştinul începe a da înainte în cele sufleteşti – ciorile iadului umblă tot roată, să fure rodul.
O, ce lucru grozav este şi acesta! Sămânţa cea cerească se face hrana lui satan. Păsările iadului se hrănesc cu sămânţa cerească pe care omul n-o primeşte şi n-o grijeşte.
Noi trebuie să ne apărăm sămânţa cea bună căzută în inima noastră… noi trebuie să ne apărăm rodul acestei seminţe. Noi trebuie să ne apărăm neîncetat contra „păsărilor” din pilda evangheliei. | Continuare »

Traian DORZ,  din ISTORIA UNEI  JERTFE

… După prima săptămână din octombrie, vremea se răci dintr-o dată. Începură nesfârşitele ploi reci de toamnă, cu noroaie şi cu boli. Lucrul la câmp se încheiase şi nu mai avea nici un rost să mai stăm noi aici.
Aprovizionarea noastră se făcea cu greu… Trebuia cărate şi suite aici pe deal, de undeva de la Bucureşti, toate alimentele şi materialele de care aveau nevoie pentru noi. Aici nu era depozitat nimic, fiindcă brigăzile acestea trebuia să plece imediat ce sezonul muncilor se încheia.
Timpul era rău şi înaintat spre iarnă. Comandantul făcuse nenumărate rapoarte să fim evacuaţi de aici. Paznicii sufereau de frig şi de ploaie, făcând naveta de la depărtări, şi protestau că nu mai avea de mult nici un rost să mai fim ţinuţi aici.
Iar până la 2 noiembrie mai erau încă vreo douăzeci de zile…

Nu mai aveam aici nici lemne pentru bucătărie… Trebuia ca noi, brigada de serviciu pe colonie, să tăiem de fiecare dată câte un lemn verde din parcul vechiului conac brâncovenesc. Apoi să aducem lemnul întreg, pe braţe, în sus, pe urcuşul greu, până în curtea coloniei, la bucătărie, unde să-l tăiem cu un topor rău şi cu un târnăcop ştirb.
Într-o zi, când era brigada noastră de serviciu, am fost trimişi jos la poala dealului să doborâm un fag bătrân şi să-l aducem sus. Eram vreo opt de toţi. Fagul era gros, verde şi greu. | Continuare »

Hristos poate realiza imposibilul

… Totul este cu putinţă celui ce crede şi se roagă. Numai dacă sufletul este credincios statornic şi dacă rugăciunea lui este stăruitoare. Căci când omul credincios luptă cu Dumnezeu aşa, omul totdeauna Îl biruie pe Dumnezeu prin rugăciune. Fiindcă Dumnezeu este iubire, iar iubirea nu rezistă rugăciunii.

Hristos poate realiza imposibilul. Dar şi ai Săi pot, în măsura în care cred puternic şi trăiesc în unitate şi părtăşie cu El. Prin Harul Său, şi ei au putut şi vor putea realiza lucruri socotite, omeneşte, imposibile – ca Domnul lor Iisus.
Hristos a înviat morţii. Ai Săi au putut face şi ei aceasta (Fapte 9, 36-41; 20, 7-12).

Hristos a făcut lucruri nemaipomenite. Ai Săi au făcut şi ei la fel. Sfântul Pavel spune: „Căci n-aş îndrăzni să pomenesc nici un lucru pe care să nu-L fi făcut Hristos prin mine… fie prin cuvântul meu, fie prin faptele mele, fie prin puterea semnelor şi a minunilor, fie prin puterea Duhului Sfânt…“ (Rom 15, 18-19).
Pot chiar şi imposibilul cu Hristos, spune el (Filip 4, 13).
Nu vă temeţi niciodată! Luptaţi-vă cu toată puterea pe care o aveţi, după ce v-aţi pregătit prin rugăciune. Şi apoi aşteptaţi cu încredere neclintită şi tare. Căci oricât ar dura lupta, biruinţa va fi tot a lui Hristos pentru voi. | Continuare »

Minunea arătării Maicii Domnului în chip de lumină la Mănăstirea Boian (Ucraina) – 25 septembrie 2018

Minunea arătării Maicii Domnului în chip de lumină a fost surprinsă (foto) la slujba de priveghere a Sfintei Icoane „Plângătoare”, la praznicul ei, în timpul Utreniei, luni 24 septembrie (25 septembrie – ziua liturgică) 2018, la Mănăstirea Boian (Ucraina), jurisdicția Arhiepiscopului Longhin Jar.

Icoana Maicii Domnului „Plângătoare” de la Boian

6 7 8 9-e1538328295202În seara zilei de 18 decembrie 1993, spre sărbătoarea Sfântului Nicolae, pe când se slujea în biserica din Boian utrenia, la chemarea preotului în faţa iconostasului: „Pe Născătoarea de Dumnezeu şi Maica Luminii, întru cântări cinstindu-o să o mărim”, din ochii Maicii Domnului de pe icoana iconostasului a început să izvorască lacrimi. 0 săptămână întreagă a plâns, iar mai apoi de câteva ori pe săptămână. Cu un an mai târziu a început să plângă şi Pruncul, Înalt Prea Sfinţia Sa Onufrie, Arhiepiscopul Cernăuţilor şi Bucovinei a verificat faptul şi s-a constatat că e o minune Dumnezeiască şi icoana a fost canonizată. Despre minunile săvârşite de la ea, sunt o mulţime de mărturii ale acelora care au fost vindecaţi. Ele vor fi publicate cândva într-o broşură aparte, dar până atunci, ca să spulberăm îndoielile unora, amintim în treacăt doar despre unele din ele.
Astfel un copil olog a căpătat umblet, altul cu o tumoare canceroasă s-a vindecat. Femei care erau stăpânite de duhuri rele s-au curăţat şi au devenit normale. Pruncul nou-născut murea şi după rugăciunile făcute la Maica Domnului, a revenit la viaţă. Toţi creştinii, pe unde s-a făcut procesiune cu această icoană, au rămas întăriţi în credinţa ortodoxă şi mulţumiţi sufleteşte de această binecuvântare. Copiile acestei icoane, au fost înmulţite cu binecuvântarea înalt Prea Sinţiei Sale Onufrie, şi împărţite credincioşilor. Plânsul icoanei se repetă în răstimpuri, când mai lungi şi când mai scurte. Astfel, din august 1997, nu s-au mai ivit lacrimi pe icoană până în 13 decembrie acelaşi an. În dimineaţa acelei zile s-a citit acest nou Acatist, iar seara a început să plângă. Parohul a observat şi a dat de veste Ierarhului, care a venit a doua zi, după slujbă şi a săvârşit un Te-Deum cu acatistul Maicii Domnului. În tot timpul acesta au izvorât lacrimi. Amintirea ei se serbează la 25 septembrie. Dumnezeu să binecuvânteze cu harul Său pe toţi cei ce cinstesc pe Maica Domnului şi i se roagă cu credinţă (ortodoxia.md).
PS – Minunea arătării Maicii Domnului în chip de lumină, după umila mea părere, are o importanță deosebită în contextul evenimentelor pe care le trăim astăzi:
 1. să ne întărească în credința ortodoxă și să înțelegem că Maica Domnului ne este ocrotitoare și ajutătoare preabună la vreme de încercare;
2. să rușineze pe ecumeniștii care stau împotriva Adevărului;
3. să vădească înșelăciunea facțiunii schismatice a lui Filaret, și să zădărnicească planurile anticanonice și antibisericești ale patriarhului Bartolomeu de a acorda Autocefalia schismaticilor ucraineni;
4. să rușineze și să îndemne la pocăință pe pseudoacriviștii (gruparea Sava-Staicu-Rădeni) care l-au batjocorit fără niciun motiv real pe Vlădica Longhin, Ierarhul Mărturisitor al vremurilor noastre;
Preot Claudiu Buză
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!
Sursa: aici

CE NE ÎMPIEDICĂ SĂ IUBIM?

Sfântul Ierarh Luca al Crimeei

„Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.“ (Luca 6, 31-36)

Ce vorbe uimitor de simple! Ele sunt atât de simple, atât de fireşti, încât atunci când omul aude pentru întâia oară că trebuie să se poarte astfel, se simte chiar stingherit. “Cum de nu m-am gândit singur la asta până acum?” – se întreabă el. Dar tot ce este mare este simplu. Toată învăţătura lui Hristos e neasemuit de simplă. Ea este îndreptată către oamenii cu inimi simple; au primit-o cei mai simpli pescari din Galileea, care au devenit luminători ai întregii lumi.
Lui Hristos I-au urmat în primul rând cei mai simpli oameni, fiindcă orice cuvânt al lui Hristos este simplu şi uimitor de accesibil. Toată învăţătura Lui parcă s-ar înţelege de la sine – şi totuşi, ce departe stă viaţa noastră de împlinirea acestor cuvinte simple, acestor mari porunci ale lui Hristos!
Cât de rar se întâmplă să ne purtăm cu oamenii aşa cum am vrea să se poarte ei cu noi! Aşteptăm de la oameni stimă, iar noi îi înjosim; aşteptăm să fim ajutaţi la nevoie, dar nu ne gândim niciodată să ajutăm aproapelui când avem îndestulare trupească. | Continuare »

Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei!

Rugăciune a Sfântului Nicolae Velimirovici pentru vrăjmaşi

Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii nu pot pierde sufletul meu.
Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem. Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii. Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire. Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri.
Ei m-au hulit atunci când eu m-am măgulit pe mine însumi.
Ei m-au scuipat atunci când eu m-am mândrit cu mine însumi.
Când eu m-am făcut înţelept, ei m-au numit nebun.
Când m-am făcut puternic, ei au râs de mine ca de un pitic.
Când am vrut să conduc pe oameni, ei m-au împins înapoi.
Când m-am grăbit să mă îmbogăţesc, ei m-au smucit înapoi cu mână de fier.
Când m-am gândit să dorm liniştit, ei m-au trezit din somn.
Când mi-am zidit casă pentru viaţă lungă şi liniştită, ei au răsturnat-o şi m-au izgonit afară. Într-adevăr, vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la veşmântul Tău. | Continuare »

CÂT DE CURATĂ ÎNFLOREŞTE

Traian DORZ

Cât de curată înfloreşte lumina inimii atunci
când poate-nfăptui-a iubirii dumnezeieşti şi-adânci porunci,
când Adevărul, care este frumseţea conştiinţei, blând
şi măsurat, călăuzeşte credinţa gândului urcând,

Când Frumuseţea, care este al vieţii adevăr divin,
îşi varsă peste duhul nostru şuvoaiele cereşti din plin
neprihănind fiinţa noastră cu chip de îngeri şi de prunci,
– cât de curată înfloreşte lumina inimii atunci!

Când poate face fără plată tot binele desăvârşit,
când poate-a-şi milui vrăjmaşul, cu gând cucernic şi grăbit,
când poate îndura-n tăcere, iertând a nedreptăţii munci,
cât de curată înfloreşte lumina inimii atunci.

O, n-aştepta aici răsplata pentru nimic ce dăruieşti,
atunci, pe urma ta adâncă răsar seminţele cereşti
şi-n cât e mai pieziş urcuşul suit spre sfintele porunci
îţi va-nflori şi mai curată lumina inimii atunci!

Credinţa şi dovezile

Credinţa şi dovezile

Paul Evdokimov, Iubirea nebuna a lui Dumnezeu

Sfântul Grigorie de Nyssa vede în Avraam imaginea omului care călătoreşte în profunzimile tainice ale lui Dumnezeu fără să pună întrebări. Ori, tocmai că oamenii pun întrebări şi vor mai ales dovezi, cu toate că Domnul le refuză, întrucât rănesc Adevărul. Meditativ, Pascal notează: „Revelaţia este un văl care se ridică, dar întruparea învăluie şi mai mult chipul lui Dumnezeu“.
Optimismul dovezilor privitoare la existenţa lui Dumnezeu degajă o „plictiseală substanţială“, uitând că Dumnezeu nu este evident şi că tăcerea este una din calităţile Sale, pentru că orice dovadă constrângătoare ar viola conştiinţa umană. Iată de ce Dumnezeu îşi limitează atotputernicia, renunţă la omniscienţă, şterge orice urmă şi se închide în tăcerea iubirii sale patetice. Şi a grăit prin prooroci, după Cincizecime, când vocea Lui se face auzită doar prin răsuflarea Duhului Sfânt. Prin această tăcere, spune Nicolae Cabasilas, Dumnezeu îşi arată filantropia, manikos eros, iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru om, dimpreună cu nepătrunsul său respect faţă de libertatea umană. „Felul în care Dumnezeu ne întinde mâna este cel care face ca această mână să fie nevăzută“. Mâna lui Hristos răstignit ne acoperă ochii, dar prin crăpăturile ei ochii pot să zărească.
Credinţa   este   răspunsul   nostru   la   atitudinea kenotică (v. Filipeni 2, 7) a lui Dumnezeu. Pentru că omul poate să spună NU, DA-ul său se aşează în acelaşi registru cu DA-ul lui Dumnezeu. Şi, tot de aceea, Dumnezeu acceptă să fie refuzat, nerecunoscut, alungat sau evacuat din propria lui creaţie. Pe Cruce, Dumnezeu a ţinut partea omului împotriva lui Dumnezeu, sau cum spune Pëguy, „a fost de-al omului“. Nicolae Cabasilas o spune admirabil: „Dumnezeu se arată, dezvăluindu-Şi iubirea… Respins, el aşteaptă la uşă… Pentru tot binele pe care ni l-a făcut, El nu ne cere, în schimbul ştergerii datoriei, decât iubirea“. Creştinul este un ins mizerabil, dar el ştie că există Cineva şi mai mizerabil, acest Cerşetor de iubire care stă la poarta inimii: | Continuare »