Evanghelia minţii curate

Evanghelia minţii curate

Sfântul Nicolae Velimirovici, predică la duminica a treia după Rusalii

Dintre toţi oamenii de pe pământ, cea mai mare răspundere înaintea lui Dumnezeu o poartă cel ce se numeşte pe sine creştin; Dumnezeu le-a dat cel mai mult creştinilor, şi va cere mult de la ei. Popoarelor care s-au îndepărtat de descoperirea primordială a lui Dumnezeu. Dumnezeu le-a lăsat natura şi mintea: natura drept carte şi mintea drept îndreptar de citire a acestei cărţi. Creştinilor însă pe lângă natură şi minte, le-a fost restaurată revelaţia primordială, şi li s-a dat o nouă revelaţie în Domnul Iisus Hristos. Creştinii au şi Biserica, paznic, tâlcuitor şi îndrumător întru amândouă Revelaţiile; în sfârşit, creştinii au şi puterea Duhului Sfânt, de viaţă-dătătoare, învăţător şi călăuzitor încă din începutul Bisericii. Astfel pe când necreştinii au un singur talant – mintea – care îi îndrumă şi-i învăţa din cartea naturii, creştinii au cinci talanţi: mintea, revelaţia veche, revelaţia nouă, Biserica şi puterea Duhului Sfânt.

Când un om care nu este creştin se întoarce către natură, să o citească şi să o tâlcuiască, are lumina unei singure candele: mintea; când un evreu se îndreaptă către natură, să o citească şi să o tâlcuiască, are lumina a două candele: mintea şi revelaţia veche; dar când un creştin se îndreaptă către natură, să o citească şi să o tâlcuiască, are lumină a cinci candele: mintea, revelaţia veche, revelaţia nouă, Biserica şi puterea Duhului Sfânt. Cine, aşadar, vede mai bine: cel cu o lumină, cel cu două sau cel cu cinci ? Fără îndoială că toţi pot citi câte ceva, dar nici vorbă că cel cu cinci lumânări va vedea mai limpede şi mai departe decât ceilalţi doi. | Continuare »

MORMÂNTUL PĂRINTELUI IOSIF, CINSTIRE SAU PROFANARE?

MORMÂNTUL PĂRINTELUI IOSIF, CINSTIRE SAU PROFANARE?

AVAELIAS

O dispută cu multe reverberaţii se duce în mediul online, dispută care vizează modul de comemorare a Părintelui Iosif Trifa la mormântul său. Concret vorbind, disputa se referă la desfăşurarea ritualului Sfintei Liturghii pe mormântul atât de cinstit de către sfinţii înaintaşi (înainte de anii ’90) încă de la trecerea în veşnicie a întemeietorului Oastei Domnului şi până astăzi de către cei ce se consideră fii duhovniceşti ai Părintelui. Pe vremea fratelui Traian Dorz comemorarea se făcea cu un parastas şi adunarea Oastei, pentru că nimeni dintre cei din conducerea Bisericii nu ar fi îngăduit să se săvârşească Sf. Liturghie, ci doar cu chiu cu vai se găsea câte un preot sau doi, aflaţi la pensie sau în prag de pensionare, să săvârşească slujba parastasului.
După anii ’90, libertatea a făcut ca fraţii ostaşi să se bucure privilegiul pe care l-au avut, în Istoria Bisericii, martirii şi mărturisitorii lui Hristos, ca mormintele lor să devină loc sfânt de rugăciune, pelerinaj şi, cu timpul, chiar pe mormintele lor să se zidească biserici, osemintele lor fiind aşezate în piciorul Sfintei Mese sau în Sfântul Antimis. Această evlavie şi cinstire deosebită au manifestat-o şi fraţii şi surorile din Oastea Domnului faţă de CEL CARE I-A CHEMAT LA IISUS HRISTOS CEL RĂSTIGNIT, prin participarea la săvârşirea Sfintei Liturghii pe mormântul său, fapt pe care nu-l contestăm, deoarece dintotdeauna fraţii ostaşi l-au considerat pe Părintele Iosif Profetul şi Martirul poporului şi al Bisericii noastre bune şi străbune.
Totuşi niciodată, în vremea fratelui Traian şi nici în primii ani ai libertăţii, lucrurile nu s-au petrecut ca astăzi, ca, dintr-un exces de zel şi din motive care nu pot fi descifrate decât prin intuiţie, să se procedeze la confecţionarea unei scene amplasate peste mormântul Părintelui şi astfel preoţii, în timpul slujbei, să umble cu picioarele deasupra mormântului. | Continuare »

[Răscumpăraţii iertaţi prin Sângele Său cel Sfânt]

Gândul veşniciei le-a ţinut sfinţilor privirea şi inima aţintită la modelul desăvârşit al frumuseţii şi al dragostei ascultătoare, adică la Iisus Hristos, Domnul şi Preaiubitul lor.
De dragul Lui şi spre slava Sa, tot ce au putut realiza aceştia pe pământ nu i-a putut satisface. Ei au dorit mereu şi mai mult.
O, dacă acest gând ar fi tot mai puternic şi mai hotărâtor în noi toţi!
(Taian Dorz)

DUMINICA ÎNTÂIA DUPĂ RUSALII – Evanghelia urmării lui Hristos

DUMINICA ÎNTÂIA DUPĂ RUSALII – Evanghelia urmării lui Hristos

Sfantul Nicolae Velimirovici – „Predici ”

Trimite un gospodar argatul la oi fără merinde? Trimite un tată la câmp pe fiul său fără plug si fără boi? Trimite un comandant de oşti soldatul în bătălie fără arme?
Nu.
Nici Dumnezeu nu trimite pe slujitorii Săi, pe fiii Săi, pe ostenii Săi în lumea aceasta, fără hrană, fără unelte şi fără arme. Nu sunt oamenii mai prevăzători si mai milostivi decât Dumnezeu – nici pe departe ! Aşadar, de vreme ce oamenii au grijă să-i înzestreze pe ai lor cu tot ce le trebuie, cu atât mai mult are grijă Dumnezeu de următorii Săi!
Dumnezeu îşi revarsă din plin harul asupra celor ce fac lucrul Lui; mărturie ne stau Sfinţii Apostoli. Doisprezece oameni întru totul simpli, si ca obârşie si ca stare, lipsiţi de orice avere, vază si putere lumească, au ieşit din casa si din rudenia lor si au pornit să străbată lumea ducând Evanghelia lui Hristos: iată un lucru cu desăvârşire nou, cu desăvârşire potrivnic a tot ceea ce, până atunci, socotise lumea a fi bun si vrednic de dorit!
Nu poate fi înţeles acest lucru decât prin ajutorul lui Dumnezeu, prin împreună-lucrarea lui Dumnezeu, prin harul lui Dumnezeu. Cutezanţa de a sta împotriva mincinoasei învăţături a învăţaţilor acestei lumi, împotriva trecătoarei bogăţii a bogaţilor acestei lumi, împotriva puterii întunecate a puternicilor acestei lumi, ar fi avut-o oare nişte pescari de rând, dacă nu i-ar fi hrănit Dumnezeu cu înţelepciunea Sa, dacă nu i-ar fi întărit Dumnezeu cu puterea Sa, dacă nu i-ar fi înar-mat Dumnezeu cu armele Sale?
Ar fi avut ei îndrăzneala de-a îndura chinuri neînchipuite, umilinţe negrăite, bătăi, naufragii, lanţuri, închisoare, batjocură, foame, pietre, vânturare de la un capăt la altul al lumii, aruncare la fiare sălbatice, biciuire, răstignire? Fără îndoială că aceşti doisprezece bărbaţi trebuie să fi primit un ajutor nebiruit, o hrană neobişnuită, o armă nevăzută vrăjmaşului (cf. II Corinteni 10, 4). | Continuare »

TRĂDAREA PRIN TĂCERE

TRĂDAREA PRIN TĂCERE

Fr. Ștefan Postică, pentru «Comori Nemuritoare»

Căci nu m-am ferit să vă vestesc toată voia lui Dumnezeu. (Fapte 20, 27)

„Dar toți au tăcut.
Au tăcut orbii cărora El le dăduse vederea…
Au tăcut cei înfometați pe care El îi dusese să se ospăteze, care se îngrășaseră acum, care aveau case la oraș, mobile luxoase, haine la modă, cei care se îmbuibau cu mâncăruri și băuturi, în timp ce El flămânzea, suferea, plângea, Se ruga și tăcea…
Au tăcut toți cei pe care El îi ridicase din mizerie, din neștiință, din anonimat.
Acum nu mai aveau nevoie de El. Ce le păsa lor că au avut cândva? Că El i-a ajutat să ajungă unde au ajuns? Acum erau sătui, acum erau bogați, acum erau tari…acum tăceau. Era mai comod să tacă…” (Traian Dorz, Hristos – Puterea Apostoliei, Sibiu, 1999, p. 419).

Asistăm, de o bună bucată de vreme, la o transformare generală a frățietății Oastei Domnului. O „cumințire” în sensul rău al cuvântului. Tăiosul cuvânt profetic se aude tot mai rar și tot mai anemic. Chemarea către adevărata pocăință, către nașterea din nou, a devenit parcă desuetă. Probabil că un frate care nu a mai ajuns anii de libertate de după ’89, dacă ar fi adus, printr-o minune, într-o adunare de astăzi, ar fi cu totul dezorientat, neștiind unde se află, chiar dacă ar auzi aceleași cântări ca odinioară.
O frățietate dezorientată, care nu mai știe care îi este rostul, locul, misiunea… Povestește fratele Traian că prin anii `40, într-o adunare a intrat preotul Secaș, reprezentantul Mitropoliei Sibiului, întrebând cu emfază: „Care este programul vostru?”. Și întreaga adunare, fără să fie îndemnată de vreun frate, a început să cânte: „Iisus, Iisus…”. | Continuare »

DRAGOSTEA ŞI FRĂŢIETATEA CE A LĂSAT-O ZIUA CINCIZECIMII

DRAGOSTEA ŞI FRĂŢIETATEA CE A LĂSAT-O ZIUA CINCIZECIMII

„Mulţimea celor ce crezuseră era o inimă şi un suflet. Nici unul nu zicea că averile sunt ale lui, ci aveau toate de obşte… şi nu era nici unul care să ducă lipsă” (Fapte 4, 32-35).
Cum tâlcuieşte Sf. Ioan Gură de Aur acest „comunism” religios

Pogorârea Duhului Sfânt din Ziua Cincizecimii a lăsat o mare schimbare în viaţa şi traiul celor dintâi creştini. A lăsat o lume de dragoste şi frăţietate. „Mulţimea celor ce crezuseră era o inimă şi un suflet. Nici unul nu zicea că averile sunt ale lui, ci aveau toate de obşte… Îşi vindeau averile şi preţul lor îl depuneau la picioarele apostolilor şi se împărţea fiecăruia după cum avea trebuinţă… Şi nu era nici unul care să ducă lipsă”… (Fapte 4, 32-35).
„A, iată, acesta este comunismul nostru!” – va striga atare bolşevic. Dar este o enormă deosebire; este o prăpastie întreagă între acest „comunism” al Duhului Sfânt şi între cel al bolşevismului.
Comunismul bolşevicilor are de temei ura, tirania, glonţul, necredinţa, dar „comunismul” Duhului Sfânt are de temei dragostea şi libertatea.
Nimeni nu era obligat să-şi depună averile la picioarele apostolilor; nimeni nu era obligat nici chiar la taxe şi dăruiri. Fiecare putea ţinea banii şi averile ce le avea (Fapte 5, 1-4). Totul se făcea din dragoste şi libertate. Totul era rodul revărsării Duhului Sfânt.
Sf. Ioan Gură de aur tâlcuieşte acest „comunism” religios prin următoarea minunată predică a milostivirii faţă de cei săraci şi lipsiţi: „Tot ceea ce avem este al lui Hristos; chiar şi viaţa de la Dânsul şi printr-Însul o avem; şi dreptul de a trăi, de a respira, şi lumina, şi aerul, şi pământul, toate sunt ale Lui; şi, dacă ne-ar lipsi de una din acestea, ne pierdem şi ne nimicim, căci noi suntem acei trecători şi nemernici (drumeţi). | Continuare »

Evanghelia despre Înălţarea Domnului

Sfântul Nicolae VELIMIROVICI

Când rândunelele nu prea mai au mâncare şi vine vremea rece, ele se duc în ţările calde, unde este mult soare şi multă hrană. O rândunică zboară pe sus, cercetând aerul şi arătând calea, şi restul stolului o urmează.
Când sufletele noastre nu prea mai au hrană în lumea materialnică, şi când se apropie frigul morţii – o, se afla vreo rândunică ca aceea, ca să ne ducă într-un loc cald, unde să fie multă căldură duhovnicească şi hrană duhovnicească? Există vreun asemenea loc? O, există vreo astfel de rândunică?

În afara Bisericii Creştine, nu se află nimeni care să ne poată da la aceasta, nici un fel de răspuns demn de încredere. Biserica singură cunoaşte această, şi cunoaşte cu adevărat. Ea a văzut acea parte a Raiului după care tânjesc sufletele noastre în amurgul îngheţat al acestei vieţi pământeşti. Ea a văzut şi această rândunică binecuvântată, cea dintâi care să zboare către acel loc mult dorit, risipind întunericul, croind drum prin văzduhul greoi dintre pământ şi cer, cu aripile ei puternice, deschizând calea pentru stolul din spatele ei. În afară de aceasta, Biserica de pe pământ îţi poate mărturisi despre stoluri de rândunele fără de număr care au urmat prima Rândunea, şi au plecat împreună cu ea spre ţara binecuvântată, ţara îmbelşugată de toate lucrurile cele bune – ţara primăverii celei veşnice.
Veţi vedea de aici că, prin această Rândunică mântuitoare, mă gândesc la Domnul nostru Iisus Hristos Cel înălţat. Nu a spus El Însuşi că El este Calea? Nu a spus El Însuşi Apostolilor: „Mă duc să vă gătesc loc … şi vă voi … lua la Mine” (Ioan 14:2-3)?
Şi nu le-a spus El înainte de aceasta: „Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12:32)? Ceea ce a spus El Însuşi a început să se împlinească câteva săptămâni mai târziu, şi a continuat să se împlinească până în zilele noastre, şi se va împlini până la sfârşitul veacurilor. Adică: fiind începătorul primei zidiri a lumii, El este şi începătorul celei de a doua zidiri, sau reînnoirea binecuvântată a celei vechi. Păcatul a tăiat aripile lui Adam şi cele ale tuturor urmaşilor săi, şi toţi s-au îndepărtat de Dumnezeu, au slăbit în credinţă şi au fost orbiţi de ţărână din care au fost zidite trupurile lor. | Continuare »

Vei veni, Iisuse

Traian DORZ

Vei veni, Iisuse, ştim că vei veni,
că pe nori, cu slavă, Tu vei răsări.
Mare va fi Ziua când ai să cobori –
Sărbătoarea celor fără sărbători.

Plâng în strâmtorare, plâng copiii Tăi
alungaţi de lume şi de oameni răi.
Dar curând, Iisuse, vor fi izbăviţi,
o, Dreptatea celor prea nedreptăţiţi.

Azi, adesea lacrimi şi dureri ne-nfrâng,
sufletele noastre prea adesea plâng,
dar curând, Iisuse, iarăşi ai să vii,
Bucuria celor fără bucurii.

Cad ades sub cruce credincioşii Tăi
urmăriţi de ura oamenilor răi –
vino şi le-ajută, ia povara lor,
Ajutorul celor fără ajutor.

Tu nu-i uiţi, Iisuse, şi nu-i laşi nicicând
pe-acei ce Te-aşteaptă să Te-ntorci curând
şi apropii ceasul Marii Învieri,
Mângâierea celor fără mângâieri.

LA EVANGHELIA DE DUMINICĂ: A ORBULUI

Pr. Iosif TRIFA, «Oastea Domnului» nr. 22 / 25 mai 1930, p. 1

Acum duminică avem la rând evanghelia cu orbul cel din naştere de la Ioan capitolul 9. Am tâlcuit-o pe larg anul trecut, în «Lumina Satelor». În legătură cu această evanghelie, dăm învăţătura de mai jos.
Mai anul trecut am citit prin ziare o ştire cu mult înţeles sufletesc. Într-un spital, un orb şi-a recăpătat vederea printr-o grea operaţie săvârşită de un medic vestit. *
Orbul s-a reîntors în satul lui văzând. Vestea acestei minunate tămăduiri s-a răspândit degrab’ în lumea orbilor.
Şi ce s-a întâmplat? Într-o bună dimineaţă, cel tămăduit s-a pomenit cu nu mai puţin decât 50 de orbi care îl rugau stăruitor să-i conducă şi pe ei la doctorul cel vestit.

orbi_17_00
Cel tămăduit ce era să facă? Ca un fost tovarăş de suferinţă, i-a ascultat. Dar… o altă greutate. Cum era să-i conducă pe cei 50 de orbi? După o lungă chibzuinţă, a făcut aşa: a luat o sfoară şi i-a legat pe cei 50 de orbi unul de altul, şi el, punându-se în fruntea lor, a plecat cu ei la doctorul cel vestit. | Continuare »

A VENIT O FEMEIE DUPĂ APĂ…

„A venit o femeie din Samaria să scoată apă. «Dă-Mi să beau», i-a zis Iisus.“ (Ioan 4, 7)

Ceasul acela era chiar ceasul cel mai nepotrivit să meargă cineva după apă. Pe căldura dogoritoare a amiezii şi apa se încălzea până acasă. După apă se mergea acolo, de obicei, dimineaţa ori seara, pe răcoare. Atunci mergea toată lumea la fântână după apă.
Dar femeia aceasta, bietul suflet singuratic, ale cărei păcate erau cunoscute de toţi oamenii, alegea mai bine să sufere dogoarea soarelui decât dogoarea ruşinii, dogoarea arşiţei decât dogoarea privirii altora.
Se ferea de mulţime şi mergea după apă atunci când ştia că nu mai merge nimeni. Viaţa de păcate pe care o ducea nu-i nimicise măcar bunul simţ şi ruşinea. Dacă n-avea putere să-şi ocolească păcatul, avea măcar grija să-i ocolească pe oameni.
Sunt unele suflete pe care păcatele din alţii şi slăbiciunile din ele le împing la fapte de care se ruşinează şi se îngrozesc chiar şi în clipa când le fac.
Săvârşesc păcate pe care le osândesc ele însele, dar de care n-au tăria să fugă sau nu au puterea să rupă legătura cu care sunt târâte în ele. Le este ruşine şi frică de păcatul pe care îl fac, dar nu se mai pot împotrivi lui. N-au nici plăcere şi nici nevoie de păcat, dimpotrivă, le este un chin şi o scârbă, dar, cu toate acestea, n-au nici un strop de voinţă şi de putere împotriva păcatului care le zdrobeşte mereu sufletul sau să lupte contra celor ce-i târăsc în el.
Starea aceasta de totală neputinţă, care le face totdeauna gura plină de gust amar şi trupul vlăguit, le fărâmiţează bucată cu bucată toată temelia credinţei, nimicindu-le bucuria care era în nevinovăţie, pacea care era în ascultare şi seninătatea care era în iubirea curată. | Continuare »