Traian Dorz, Cântări noi

Să nu Te duci departe de mine, Drag Iisus,
ispita vine-ndată ce simte că Te-ai dus;
mi-e teamă de ispita ce ştie că Tu pleci,
n-aş vrea să mergi, Iisuse, de lângă mine-n veci.

Rămâi mereu pe-aproape, ca duhul pânditor
să simtă şi să fugă, Iubite-nsoţitor;
Tu, paza mea cea dulce, fereşte-mă mereu,
ştii bine ce ispită pândeşte-n jurul meu!

O, nu Te du departe,  şi vino mai degrab’,
vrăjmaşa iarăşi vine – şi ştie unde-s slab,
mă tem fără de Tine, m-am învăţat păzit,
nu ştiu să mai lupt singur,  Însoţitor Iubit!

Doar ieri Te-ai dus, şi iată, ispita vine fin,
să-mi afle casa goală, să-mi strecure venin;
– întoarce-Te degrabă, iubită paza mea,
mi-e teamă fără Tine, – să nu mă laşi la ea!

Să nu Te duci departe, să nu Te duci, Iisus,
ispita prinde veste îndată ce Te-ai dus…
mă tem fără de Tine, m-am învăţat păzit,
nu ştiu să mai lupt singur,  Însoţitor Iubit…

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI, Meditaţii la Duminica a 5-a după Rusalii

TDorz1Adevărata înţelepciune este a vedea adevărul dintr-o dată. Şi adevărata credinţă este a primi acest adevăr îndată ce l-ai cunoscut.
Când Dumnezeu ne pune la îndemână, în dar, o mântuire atât de mare, prin dragostea şi prin mila Sa faţă de noi, cel mai potrivit lucru din partea fiecăruia dintre noi este să-I primim îndată acest dumnezeiesc dar, prin credinţă, fără să mai amânăm şi să mai tot bâjbâim neîncrezători când în dreapta, când în stânga porţii deschise. Să intrăm îndată şi fericiţi prin poarta acestei mântuiri, slăvindu-L pe Mântuitorul Care ne-a deschis-o, acolo unde era mai înainte un zid de netrecut.
Cel care tot întreabă: „Cine s-a suit la Cer?“… sau: „Cine s-a coborât în Adânc?“ – acela seamănă cu unul care, stând lângă o masă încărcată, ar tot întreba: De unde sunt mâncărurile? Cine le-a făcut? Cum s-au adus aici?… – şi alte asemenea întrebări nefolositoare. Ar muri de foame lângă ele.
Aşa se întâmplă şi cu cei care tot au boala cercetărilor fără de rost, a certurilor de cuvinte, a interpretărilor nesăbuite şi a tuturor răstălmăcirilor şi întrebărilor încurcate şi încurcătoare cu care cei care se ocupă îşi pierd toată viaţa, toată puterea şi toate ocaziile mântuirii lor.

Tu, drag suflet, să nu mai ai nici în inima ta şi nici în gura ta astfel de zise, astfel de gânduri, astfel de obiceiuri. Fereşte-te de orice prefăcătorie, de orice îndoială şi de orice necredinţă.
Fii sincer faţă de Dumnezeu şi fără vicleşug în umblarea ta cu Hristos sau cu fraţii tăi.
Primeşte mântuirea promisă de Dumnezeu şi adusă de Domnul Iisus, cu toată bucuria inimii tale credincioase. Şi, mulţumin-du-I pentru ea, dă-ţi toate silinţele să ţi-o duci până la capăt cu frică şi cu cutremur.
În felul acesta, vei fi scutit şi de rătăciri şi de căderi. Şi te vei arăta şi vrednic de darul cel mare al lui Dumnezeu, pe care ţi l-a făcut El.

SLUJIREA LUI DUMNEZEU ȘI IEDUŢUL PENTRU DISTRACŢIE

AVA ELIAS

„Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt, sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Mt 6, 24).

Această poruncă dată de Mântuitorul este valabilă de-a lungul tuturor timpurilor: al celor trecute, prezente şi viitoare. Însă exemplele istoriei demonstrează infidelitatea şi trădarea lui Dumnezeu de către om, care atât de uşor uită de binefacerile primite şi îşi îndreaptă privirile credinţei către alţi dumnezei, către căi mai uşoare.
De aceea Domnul Iisus este atât de categoric, de intransigent în ceea ce priveşte slujirea lui Dumnezeu, slujire care nu trebuie întinată cu nimic din tot ceea ce ar însemna compromis cu păcatul, nici amestecată cu credinţe păgâne sau superstiţii, nici înlocuită cu ritualuri păgâne, nici măcar în glumă sau pentru că ar fi la modă.
Astfel omul declară cu tărie că în inima sa „crede în Dumnezeu”, însă, prin faptele sale, prin gesturi şi preocupări, încredinţarea intimă şi înclinaţia sa spre plăceri ce curând se transformă în vicii, ajungând, în practică, să-L trădeze pe Dumnezeu.
Asemenea situații în care noi doar declarăm sus şi tare că-L iubim și-L slujim pe Dumnezeu ne pun în postura fratelui mai mare din Pilda Fiului Risipitor, care susţinea fără rezerve: „Iată, eu îți slujesc ca un rob de atâția ani și niciodată nu ţi-am călcat porunca” (Lc 15, 29). Dar în realitate, aspiraţiile sale intime transpiră din însăşi cuvintele pe care le-a adăugat în continuare: „…și mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă veselesc (distrez) cu prietenii mei” (vers. 29).
Aşa se întâmplă adesea cu mulți dintre cei care se consideră copii ai lui Dumnezeu, care se socotesc între cei răscumpăraţi şi care chiar s-au hotărât să-I slujească cu credincioşie Lui, când mai rămâne în viața lor vreo dorință de a avea vre-un „ieduţ”, de a găsi o nişă prin care, din când în când, să mai privească în urmă, spre cei și cele ce trebuiau părăsite. Se întâlnesc aceste stări şi la mulţi dintre ostaşii Domnului și astfel „ieduţul” de distracţie începe să fie dorit din ce în ce mai des. | Continuare »

Vlad Gheorghiu

Când vara-i prea plină de soare
şi nu-i sus pe cer nici un nor,
Tu-mi vii cu atâta răcoare
că rănile nici nu mai dor.

Iisuse, Prea dulce Iisuse,
din toate, din toate, pe Tine Te-aleg!

Când drumul mi se-mpotmoleşte
în viforul aprig şi-n ger,
iubirea-Ţi atât mă-ncălzeşte…
nimic nu-mi mai vine să-Ţi cer!

Când valuri se-ntrec să m-atragă
spre-adâncuri de singurătăţi,
atunci Tu-mi întinzi mâna-Ţi dragă
şi-n toată splendoarea Te-arăţi.

Când gheare vrăjmaşe aripa
mi-o frâng, sfârtecând pân’ la os,
ce moale Ţi-e mâna în clipa
când vii să-mi legi rana duios!

Şi când uneori mi-i pe şesuri
cu fluturi şi flori presărat,
ce dulce şoptire, ce versuri
mă cheamă, spre iad să n-abat!

Şi chiar lumea toată de-mi vine
cu soare, sau cântec, sau zbor,
pe Tine, pe Tine, pe Tine,
din toate te-aleg și Te-ador…

Evanghelia minţii curate

Sfântul Nicolae Velimirovici, predică la duminica a treia după Rusalii

Dintre toţi oamenii de pe pământ, cea mai mare răspundere înaintea lui Dumnezeu o poartă cel ce se numeşte pe sine creştin; Dumnezeu le-a dat cel mai mult creştinilor, şi va cere mult de la ei. Popoarelor care s-au îndepărtat de descoperirea primordială a lui Dumnezeu. Dumnezeu le-a lăsat natura şi mintea: natura drept carte şi mintea drept îndreptar de citire a acestei cărţi. Creştinilor însă pe lângă natură şi minte, le-a fost restaurată revelaţia primordială, şi li s-a dat o nouă revelaţie în Domnul Iisus Hristos. Creştinii au şi Biserica, paznic, tâlcuitor şi îndrumător întru amândouă Revelaţiile; în sfârşit, creştinii au şi puterea Duhului Sfânt, de viaţă-dătătoare, învăţător şi călăuzitor încă din începutul Bisericii. Astfel pe când necreştinii au un singur talant – mintea – care îi îndrumă şi-i învăţa din cartea naturii, creştinii au cinci talanţi: mintea, revelaţia veche, revelaţia nouă, Biserica şi puterea Duhului Sfânt.

Când un om care nu este creştin se întoarce către natură, să o citească şi să o tâlcuiască, are lumina unei singure candele: mintea; când un evreu se îndreaptă către natură, să o citească şi să o tâlcuiască, are lumina a două candele: mintea şi revelaţia veche; dar când un creştin se îndreaptă către natură, să o citească şi să o tâlcuiască, are lumină a cinci candele: mintea, revelaţia veche, revelaţia nouă, Biserica şi puterea Duhului Sfânt. Cine, aşadar, vede mai bine: cel cu o lumină, cel cu două sau cel cu cinci ? Fără îndoială că toţi pot citi câte ceva, dar nici vorbă că cel cu cinci lumânări va vedea mai limpede şi mai departe decât ceilalţi doi. | Continuare »

MORMÂNTUL PĂRINTELUI IOSIF, CINSTIRE SAU PROFANARE?

AVAELIAS

O dispută cu multe reverberaţii se duce în mediul online, dispută care vizează modul de comemorare a Părintelui Iosif Trifa la mormântul său. Concret vorbind, disputa se referă la desfăşurarea ritualului Sfintei Liturghii pe mormântul atât de cinstit de către sfinţii înaintaşi (înainte de anii ’90) încă de la trecerea în veşnicie a întemeietorului Oastei Domnului şi până astăzi de către cei ce se consideră fii duhovniceşti ai Părintelui. Pe vremea fratelui Traian Dorz comemorarea se făcea cu un parastas şi adunarea Oastei, pentru că nimeni dintre cei din conducerea Bisericii nu ar fi îngăduit să se săvârşească Sf. Liturghie, ci doar cu chiu cu vai se găsea câte un preot sau doi, aflaţi la pensie sau în prag de pensionare, să săvârşească slujba parastasului.
După anii ’90, libertatea a făcut ca fraţii ostaşi să se bucure privilegiul pe care l-au avut, în Istoria Bisericii, martirii şi mărturisitorii lui Hristos, ca mormintele lor să devină loc sfânt de rugăciune, pelerinaj şi, cu timpul, chiar pe mormintele lor să se zidească biserici, osemintele lor fiind aşezate în piciorul Sfintei Mese sau în Sfântul Antimis. Această evlavie şi cinstire deosebită au manifestat-o şi fraţii şi surorile din Oastea Domnului faţă de CEL CARE I-A CHEMAT LA IISUS HRISTOS CEL RĂSTIGNIT, prin participarea la săvârşirea Sfintei Liturghii pe mormântul său, fapt pe care nu-l contestăm, deoarece dintotdeauna fraţii ostaşi l-au considerat pe Părintele Iosif Profetul şi Martirul poporului şi al Bisericii noastre bune şi străbune.
Totuşi niciodată, în vremea fratelui Traian şi nici în primii ani ai libertăţii, lucrurile nu s-au petrecut ca astăzi, ca, dintr-un exces de zel şi din motive care nu pot fi descifrate decât prin intuiţie, să se procedeze la confecţionarea unei scene amplasate peste mormântul Părintelui şi astfel preoţii, în timpul slujbei, să umble cu picioarele deasupra mormântului. | Continuare »

Gândul veşniciei le-a ţinut sfinţilor privirea şi inima aţintită la modelul desăvârşit al frumuseţii şi al dragostei ascultătoare, adică la Iisus Hristos, Domnul şi Preaiubitul lor.
De dragul Lui şi spre slava Sa, tot ce au putut realiza aceştia pe pământ nu i-a putut satisface. Ei au dorit mereu şi mai mult.
O, dacă acest gând ar fi tot mai puternic şi mai hotărâtor în noi toţi!

(Taian Dorz)

DUMINICA ÎNTÂIA DUPĂ RUSALII – Evanghelia urmării lui Hristos

Sfantul Nicolae Velimirovici – „Predici ”

Trimite un gospodar argatul la oi fără merinde? Trimite un tată la câmp pe fiul său fără plug si fără boi? Trimite un comandant de oşti soldatul în bătălie fără arme?
Nu.
Nici Dumnezeu nu trimite pe slujitorii Săi, pe fiii Săi, pe ostenii Săi în lumea aceasta, fără hrană, fără unelte şi fără arme. Nu sunt oamenii mai prevăzători si mai milostivi decât Dumnezeu – nici pe departe ! Aşadar, de vreme ce oamenii au grijă să-i înzestreze pe ai lor cu tot ce le trebuie, cu atât mai mult are grijă Dumnezeu de următorii Săi!
Dumnezeu îşi revarsă din plin harul asupra celor ce fac lucrul Lui; mărturie ne stau Sfinţii Apostoli. Doisprezece oameni întru totul simpli, si ca obârşie si ca stare, lipsiţi de orice avere, vază si putere lumească, au ieşit din casa si din rudenia lor si au pornit să străbată lumea ducând Evanghelia lui Hristos: iată un lucru cu desăvârşire nou, cu desăvârşire potrivnic a tot ceea ce, până atunci, socotise lumea a fi bun si vrednic de dorit!
Nu poate fi înţeles acest lucru decât prin ajutorul lui Dumnezeu, prin împreună-lucrarea lui Dumnezeu, prin harul lui Dumnezeu. Cutezanţa de a sta împotriva mincinoasei învăţături a învăţaţilor acestei lumi, împotriva trecătoarei bogăţii a bogaţilor acestei lumi, împotriva puterii întunecate a puternicilor acestei lumi, ar fi avut-o oare nişte pescari de rând, dacă nu i-ar fi hrănit Dumnezeu cu înţelepciunea Sa, dacă nu i-ar fi întărit Dumnezeu cu puterea Sa, dacă nu i-ar fi înar-mat Dumnezeu cu armele Sale?
Ar fi avut ei îndrăzneala de-a îndura chinuri neînchipuite, umilinţe negrăite, bătăi, naufragii, lanţuri, închisoare, batjocură, foame, pietre, vânturare de la un capăt la altul al lumii, aruncare la fiare sălbatice, biciuire, răstignire? Fără îndoială că aceşti doisprezece bărbaţi trebuie să fi primit un ajutor nebiruit, o hrană neobişnuită, o armă nevăzută vrăjmaşului (cf. II Corinteni 10, 4). | Continuare »

TRĂDAREA PRIN TĂCERE

Fr. Ștefan Postică, pentru «Comori Nemuritoare»

Căci nu m-am ferit să vă vestesc toată voia lui Dumnezeu. (Fapte 20, 27)

„Dar toți au tăcut.
Au tăcut orbii cărora El le dăduse vederea…
Au tăcut cei înfometați pe care El îi dusese să se ospăteze, care se îngrășaseră acum, care aveau case la oraș, mobile luxoase, haine la modă, cei care se îmbuibau cu mâncăruri și băuturi, în timp ce El flămânzea, suferea, plângea, Se ruga și tăcea…
Au tăcut toți cei pe care El îi ridicase din mizerie, din neștiință, din anonimat.
Acum nu mai aveau nevoie de El. Ce le păsa lor că au avut cândva? Că El i-a ajutat să ajungă unde au ajuns? Acum erau sătui, acum erau bogați, acum erau tari…acum tăceau. Era mai comod să tacă…” (Traian Dorz, Hristos – Puterea Apostoliei, Sibiu, 1999, p. 419).

Asistăm, de o bună bucată de vreme, la o transformare generală a frățietății Oastei Domnului. O „cumințire” în sensul rău al cuvântului. Tăiosul cuvânt profetic se aude tot mai rar și tot mai anemic. Chemarea către adevărata pocăință, către nașterea din nou, a devenit parcă desuetă. Probabil că un frate care nu a mai ajuns anii de libertate de după ’89, dacă ar fi adus, printr-o minune, într-o adunare de astăzi, ar fi cu totul dezorientat, neștiind unde se află, chiar dacă ar auzi aceleași cântări ca odinioară.
O frățietate dezorientată, care nu mai știe care îi este rostul, locul, misiunea… Povestește fratele Traian că prin anii `40, într-o adunare a intrat preotul Secaș, reprezentantul Mitropoliei Sibiului, întrebând cu emfază: „Care este programul vostru?”. Și întreaga adunare, fără să fie îndemnată de vreun frate, a început să cânte: „Iisus, Iisus…”. | Continuare »

DRAGOSTEA ŞI FRĂŢIETATEA CE A LĂSAT-O ZIUA CINCIZECIMII

„Mulţimea celor ce crezuseră era o inimă şi un suflet. Nici unul nu zicea că averile sunt ale lui, ci aveau toate de obşte… şi nu era nici unul care să ducă lipsă” (Fapte 4, 32-35).
Cum tâlcuieşte Sf. Ioan Gură de Aur acest „comunism” religios

Pogorârea Duhului Sfânt din Ziua Cincizecimii a lăsat o mare schimbare în viaţa şi traiul celor dintâi creştini. A lăsat o lume de dragoste şi frăţietate. „Mulţimea celor ce crezuseră era o inimă şi un suflet. Nici unul nu zicea că averile sunt ale lui, ci aveau toate de obşte… Îşi vindeau averile şi preţul lor îl depuneau la picioarele apostolilor şi se împărţea fiecăruia după cum avea trebuinţă… Şi nu era nici unul care să ducă lipsă”… (Fapte 4, 32-35).
„A, iată, acesta este comunismul nostru!” – va striga atare bolşevic. Dar este o enormă deosebire; este o prăpastie întreagă între acest „comunism” al Duhului Sfânt şi între cel al bolşevismului.
Comunismul bolşevicilor are de temei ura, tirania, glonţul, necredinţa, dar „comunismul” Duhului Sfânt are de temei dragostea şi libertatea.
Nimeni nu era obligat să-şi depună averile la picioarele apostolilor; nimeni nu era obligat nici chiar la taxe şi dăruiri. Fiecare putea ţinea banii şi averile ce le avea (Fapte 5, 1-4). Totul se făcea din dragoste şi libertate. Totul era rodul revărsării Duhului Sfânt.
Sf. Ioan Gură de aur tâlcuieşte acest „comunism” religios prin următoarea minunată predică a milostivirii faţă de cei săraci şi lipsiţi: „Tot ceea ce avem este al lui Hristos; chiar şi viaţa de la Dânsul şi printr-Însul o avem; şi dreptul de a trăi, de a respira, şi lumina, şi aerul, şi pământul, toate sunt ale Lui; şi, dacă ne-ar lipsi de una din acestea, ne pierdem şi ne nimicim, căci noi suntem acei trecători şi nemernici (drumeţi). | Continuare »