IISUS LA IERUSALIM

„Paştile iudeilor erau aproape; şi Iisus S-a suit la Ierusalim.“(Ioan 2, 13)

Iisus-alunga-negustorii-din-templuSfântul evanghelist Ioan, scriind sub călăuzirea Duhului Sfânt, a descris suirea lui Iisus la Templul din Ierusalim înaintea tuturor celorlalte lucruri, îndată după începutul Evangheliei sale.
Acesta este un lucru adânc grăitor.
Înţelepciunea lui Dumnezeu vrea să ne înveţe şi prin aceasta că cea dintâi lucrare pe care trebuie să o facă Hristos, acolo unde urmează să fie vestită şi începută Evangelia Sa, este curăţirea.

Dumnezeu nu lucrează niciodată altfel! Acesta este felul Lui de lucru în toţi şi întotdeauna.
Aşa lucrează într-un suflet şi aşa lucrează într-un templu.
Aşa a lucrat de la început şi aşa va lucra până la sfârşit.
Dumnezeu nu poate intra undeva ca să stea şi să lucreze acolo până nu face mai întâi lumină şi curăţire.
El nu poate sta la un loc cu aluatul cel vechi, cu firea cea veche, nu poate locui într-o încăpere necurăţită, nu poate rămâne într-un cuget rău, într-o fire nespălată de fărădelegi (Evrei 10, 22).
El este ca focul: nu poate sta la un loc cu gunoaiele. Ori le arde, curăţind locul de ele, ori pleacă.
Ori face curăţenie şi locuieşte acolo, ori părăseşte locul care nu vrea să se curăţească.

Locul care iubeşte gunoaiele, care trăieşte în gunoaie şi care nu vrea să se despartă de gunoaie, nu poate fi niciodată locuit de Dumnezeu. | Continuare »

LUPTA CREŞTINULUI

LUPTA CREŞTINULUI

Pãrintele Vasile Ouatu

„Să te lupţi lupta cea bună” (I Tim 1, 18).

Aşa zice Sf. Apostol Pavel tovarăşului său de lucru, Episcopului Timotei.
Ce minunat este acest cuvânt! Cu adevărat dumnezeiesc!
El arată prin aceasta că sunt şi alte feluri de lupte, dar care – ce dureros – nu sunt bune!…
Toţi oamenii, aproape, luptă într-un fel oarecare, dar nu toţi luptă cu folos. Până chiar şi în propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, mulţi sunt care luptă şi se frământă, dar nu toţi au lupta cea bună. Să nu mai vorbim de numeroasele secte ori confesiuni care luptă în toate chipurile pentru noi prozeliţi; ci să ne mărginim la noi, creştinii ortodocşi. Ce grozăvie descoperim chiar între noi! Ştiu că mulţi vor sta gata să ridice piatra şi să arunce, dar nu-i nimic. Adevărul este adevăr şi El trebuie mărturisit cu tărie, chiar dacă fiii întunericului ne vor sfâşia.
Şi acum să revin. Câţi nu sunt între noi care luptă, dar, o spun cu tărie, n-au „lupta cea bună”. Şi probă despre aceasta este că „n-au roade”. Sunt pomul plin de frunze, dar fără nici un rod. Se ţin predici multe în biserici şi în afară de biserici, se ţin conferinţe cu duiumul, s-au înfiinţat atenee, se ţin şezători, şedinţe peste şedinţe, dar rezultatul acestei lupte este zero. Fără nici un rod! Se ţin atâtea şi atâtea întruniri, consfătuiri şi altele multe de acestea, dar roadele nu se arată.
Lumea merge din rău în mai rău. Păcatele şi fărădelegile sunt în deplină creştere.
Creştinii trăiesc tot fără Dumnezeu! De aceea şi Sf. Apostol Pavel spune ucenicului său Timotei: „Bagă bine de seamă, să te lupţi lupta cea bună, ca nu cumva totul să fie în zadar”. | Continuare »

O, om!…

În lectura autorului Traian DORZ

T-Dorz-070O, om!… ce mari răspunderi ai
de tot ce faci pe lume!
De tot ce pui în scris sau grai,
de pilda ce la alţii-o dai,
căci ea mereu spre iad sau rai
pe mulţi o să-i îndrume!

Ce grijă trebuie să pui
în viaţa ta, în toată,
căci gândul care-l scrii sau spui
s-a dus… şi-n veci nu-l mai adui,
dar vei culege roada lui
ori viu, ori mort odată.

Ai spus o vorbă – vorba ta,
mergând din gură-n gură,
va veseli sau va-ntrista,
va curăţi sau va-ntina,
rodind sămânţa pusă-n ea
de dragoste sau ură. | Continuare »

EVANGHELIA DIN DUMINICA LĂSATULUI DE CARNE; A JUDECĂŢII DIN URMĂ

EVANGHELIA DIN DUMINICA LĂSATULUI DE CARNE; A JUDECĂŢII DIN URMĂ

„Când va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu Dânsul”…

Acum duminică avem la rând evanghelia Judecăţii din urmă. Ascultaţi la biserică şi citiţi în Biblie această evanghelie (Mt 25, 34-46).
Un om m-a întrebat astă vară despre credinţa mea în viaţa cea viitoare. I-am răspuns că eu cred în viata cea de veci şi în Judecata cea de Apoi nu numai pentru că Credeul spune acest lucru, ci pentru că am citit cu băgare de seamă Sf. Scriptură şi am aflat că trei părţi, din câte sunt scrise în ea, s-au împlinit din cuvânt în cuvânt. Toate profeţiile despre Mântuitorul şi toate cele ce scrie Biblia despre viaţa noastră şi despre timpurile noastre s-au plinit şi se plinesc din cuvânt în cuvânt. Iar dacă s-au împlinit cele trei părţi, de bună seamă, se va împlini şi partea din urmă, partea a patra, cu învăţătura despre viaţa de veci şi Judecata de apoi.
Vai, cum nu citesc oamenii Biblia, Cartea lui Dumnezeu, unde se vede lămurit cum curge viaţa omenirii şi viaţa omului! În Biblie se vede lămurit întreg trecutul şi viitorul omenirii şi al omului. Biblia spune lămurit care este rostul vieţii omului şi care este viitorul lui. Scriptura spune apriat că „după moarte vine judecata” (Evr 9, 27). Scriptura spune apriat că Domnul Iisus va veni pe neaşteptate pe norii cerului, să judece lumea. În capul cărţii scris este: „Iată, vin… iată, vin, ca să dau fiecăruia după faptele sale” (Apoc 22, 12).
Dacă oamenii ar citi cu luare aminte Biblia, ar afla că „ziua aceea” e aproape, se apropie. Toate semnele arată că venirea Domnului e aproape, dar „despre ziua aceea sau ceasul acela nimeni nu ştie; nici îngerii în cer, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Mc 13, 32). De altcum, pentru noi, nici nu are vreo însemnătate mai mare întrebarea: Când va veni Fiul Omului? Pentru noi are însemnătate întrebarea: Cum ne va afla ziua aceea?
Vai, ce mişcare mare va fi în ziua când Se va arăta Fiul Omului pe norii cerului! | Continuare »

ZIUA ŞI ADEVĂRUL ISTORIC DIN 12-16 FEBRUARIE 1938

Traian Dorz, Zile şi adevăruri istorice

Cine are o viaţă grea are o moarte uşoară; şi cine are o viaţă uşoară are o moarte grea. Acesta este un adevăr pe care toţi îl văd la sfârşit, dar puţini îl văd la început. De aceea, când îi merge rău, cel cu viaţa grea plânge prea mâhnit, iar cel cu viaţă uşoară, când îi merge bine, râde prea nebun.
Dar cât de puternic şi de înţelept este Dumnezeu în lucrările Lui! Însă numai omul care, cu o inimă smerită şi cu un cuget curat, se adânceşte în profunzimea tainelor puterii şi înţelepciunii Sale se învredniceşte ca Duhul Sfânt să i le lumineze. Ca un reflector extraordinar de luminos aruncat dintr-o dată asupra unor comori strălucitoare. Pentru a afla aceste comori şi pentru a te învrednici de harul lor, este nevoie neapărat să umbli permanent cu Dumnezeu. Nu doar din când în când. Să fii în Hristos, nu doar lângă El. Să ai şi Duhul Adevărului, nu doar Cuvântul lui. Căci Duhul este singurul care te călăuzeşte în el. Fără Duhul Sfânt falsele duhuri te vor călăuzi fals. Şi în cuvântul Adevărului nu vei afla orientarea, ci dezorientarea.

Profetul Domnului avea un extraordinar simţ de orientare în orice situaţie. Şi o intuiţie clară şi imediată a miezului oricărei probleme. De fapt, aceasta este şi calitatea unui profet. Nimic nu l-a surprins. Nimic nu l-a dezorientat. Ştia finalul oricărui lucru la începutul acelui lucru şi nu rămânea în urma nici unui timp. Intuia desfăşurarea oricărei situaţii şi nu-l surprindea nepregătit nimic. Vedea limpede dezlegarea oricărei neînţelegeri şi avea cele mai clare idei şi mai inspirate cuvinte pentru înfăţişarea ei.
Cunoştea răutatea şi puterea răzbunătoare a mitropolitului şi era convins că, până la urmă, ura şi influenţa lui vor reuşi să-i calce în picioare dreptatea, să-i nesocotească meritele, să-i răpească dreptul. | Continuare »

Tatăl te cheamă… Vino acasă, suflet pierdut!…

Fiul-cel-pierdut-1Preot IOSIF TRIFA, Fiul cel pierdut

Tatăl ceresc ne cheamă neîncetat să ne întoarcem „acasă”. Şi în câte chipuri şi feluri ne cheamă!
În ziare am citit o ştire despre cum s-a prăpădit, la Bucureşti, un tânăr apucat cu patima beţiei. A fost aflat dimineaţa mort în faţa unei cârciumi. Percheziţia poliţiei a aflat la el cincizeci de scrisori pe care i le scria tatăl lui de la ţară. Tatăl înţelesese despre căderea lui şi îl ruga să se întoarcă acasă. Dar tânărul n-a ascultat chemarea. S-a prăpădit, purtând scrisorile în buzunar.
În chipul acesta sunt toţi cei care trăiesc şi mor în păcate şi în nepăsare de cele sufleteşti. Ei trăiesc şi mor, purtând sute de „scrisori” de la Tatăl ceresc. Ei mor, purtând cu ei scrisorile cele dulci prin care Tatăl ceresc îi cheamă acasă. Vai, ce lucru grozav este acesta! În ziua Judecăţii, tocmai aceste scrisori vor mărturisi contra lor. „Scrisorile” se vor deschide atunci şi vor începe a grăi. Una va zice: „Adu-ţi aminte, omule, de necazul cela şi cela, de boala ceea şi ceea; ele erau chemările Tatălui ceresc, dar nu le-ai ascultat… Predica ce te-a fulgerat la inimă atunci şi atunci era chemarea Tatălui ceresc, dar tu n-ai ascultat-o… Biblia ce ţi-a îmbiat-o un ostaş al Domnului atunci şi atunci era scrisoarea Tatălui ceresc, dar tu ai aruncat-o în foc şi ai batjocorit pe cel ce ţi-a adus-o… De atâtea şi atâtea ori te-am chemat acasă, dar tu n-ai ascultat chemările Tatălui ceresc…”
Răspuns nu vei avea în faţa Judecăţii.
Oricât de căzut şi de decăzut ai fi tu, dragă suflete, află că Tatăl ceresc te iubeşte, te iartă şi te aşteaptă cu braţele deschise.
Copilul unui tată căzuse într-o fântână. Tatăl alerga să-l scape, strigând disperat:
– Oh, dragul meu copil, oare mai trăieşti tu?
– Tată, eu am murit, răspunse copilul din fântână.
Oare îl durea pe tatăl acest răspuns? Nu, ci, dimpotrivă, îl bucura. Tocmai aceste vorbe, „eu sunt mort”, îi dădea tatălui nădejdea că fiul său trăieşte. | Continuare »

„Scula-mă-voi şi mă voi duce la Tatăl meu”

Pr. Iosif Trifa

Vai, ce alunecoasă a fost calea fiului pierdut, după ce a rupt legătura cu Tatăl său! A mers din rău în mai rău, până ce a ajuns slugă la porci.
Aşa e şi cu noi. Îndată ce rupem legătura cu Tatăl ceresc, apucăm în galop pe calea pierzării. Când apuci pe calea cea rea a păcatelor, te duci pe ea ca pe gheaţă. Haina curăţeniei sufleteşti ţi se rupe zi de zi, până ce, pe urmă, ajungi un biet suflet chinuit şi zdrenţăros, ajungi slugă la „porcii” diavolului, la dobitoceştile patimi şi năravuri urâte.

Pe această cale mersese şi fiul pierdut. Ajunsese la ultima treaptă a căderii… Ajunsese la marginea prăpăstiei. Un pas numai îi mai trebuia şi ar fi fost pierdut. Putea să facă şi acest pas. Putea să suduie până la capăt necazurile… Putea să moară în ticăloşie… Pu­tea, eventual, să-şi pună capăt zilelor.
Dar fiul cel pierdut n-a făcut acest pas al morţii. În cele din urmă, suferinţa l-a trezit şi l-a oprit în loc.
„Şi şi-a venit fiul întru sine” (în fire) – ne spune Evanghelia – şi a zis: «Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier de foame!»”

Iată-l pe fiul cel pierdut trezindu-se. Se trezeşte ca dintr-un somn lung şi greu. Se trezeşte ca dintr-o beţie.
L-aţi văzut pe omul cel beat? Numai după ce se trezeşte din somnul beţiei îşi dă seama despre ce a făcut. Ba se şi miră de ce a fost în stare să facă. Se miră cum a putut ajunge în şanţ şi în noroi. Aşa e şi cu fiul cel pierdut. Trezit din somnul pierzării, el se uită cu groază în ce stare jalnică a ajuns. Se pipăie parcă şi se întreabă: „Oare eu sunt, eu sunt oare fiul cel drag al tatălui meu?… Am ajuns eu într-un hal ca acesta?… Aşa de tare m-am putut eu ticăloşi?…” | Continuare »

Cine se lipeşte…

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Meditaţii la Apostolul din duminica Fiului risipitor

TDorz1Sunt în viaţa oricărui suflet credincios felurite încercări şi ispitiri prin care vrăjmaşul iubirii curate caută cu toată şiretenia să ne strice inima de la curăţia dragostei unice pe care I-am promis-o şi pe care I-o datorăm numai lui Hristos, iubitul, scumpul şi dulcele nostru Mântuitor.
Ispitele desfrânării trupeşti atrag de obicei pe om mai mult în anii tinereţii sale. Chemările iubirii lumii şi ispitele acestor chemări sunt mai puternice atunci. Pentru că amintirile lor sunt mai vii şi mai apropiate, iar inima s-a rupt de ele abia de curând… Dar ispitele desfrânării sufleteşti, chemările ispititoare ale credinţelor lor străine, ale mândriei dezbinătoare, ale dorinţei de întâietate şi ale duhului falselor încredinţări acestea vin mai mult nu la cei tineri, ci la cei mai în vârstă. Nu vin la cei nou-veniţi în Lucrarea Domnului, ci la cei veniţi mai de mult în ea.
Cei nou-veniţi la Iisus sunt în dragostea cea dintâi faţă de El. Şi dragostea cea dintâi este fierbinte, sinceră, curată, unică, dulce, frumoasă, alipită total şi fericit de Iisus. Aici diavolul nici nu încearcă să pătrundă, fiindcă ştie că nu poate pe nicăieri. Curăţia şi puterea acestei iubiri o înconjoară ca un zid de apărare, ca o cetăţuie întărită pe unde nici o săgeată otrăvită a vrăjmaşului nu poate să pătrundă şi s-o strice. Numai când dragostea cea dintâi se pierde – cum spune la Apocalips 2, 4 – când se pierde curăţia ei, când slăbeşte legământul ei, când se usucă lacrimile ei, când se uită binefacerile ei, atunci când vrăjmaşul se apropie, găseşte crăpăturile întăriturii slăbite şi se strecoară ca un şarpe, încolăcind molatic şi cald, şoptind atrăgător şi voluptuos, strângând şiret şi ispititor, promiţând cuceritor şi blestemat. | Continuare »

Să nu iubesc nimic, Iisus

Să nu iubesc nimic, Iisus,
cum Te-am iubit pe Tine,
spre nimeni să nu mai fiu dus
aşa cum sunt spre Tine.

Nimic să n-am, nimic să n-am,
nici casă, nici avut, nici neam,
nici fiu, nici soţ, nimic să n-am,
Iisus, aşa ca Tine.

Să nu-mi pun dragostea-n nimic
aşa precum în Tine,
să nu mai cânt, să nu mai zic
de nimeni ca de Tine.

Să nu regret nimic din tot
ce-aş pierde pentru Tine,
oricând, orice, oricât să pot,
Iisuse, pentru Tine.

Că nimeni, nicăieri, nicicând
nu m-a iubit cât Tine;
trăiesc cântând şi mor cântând,
Iisus, numai cu Tine…

Traian Dorz, Cântarea Învierii

TÂLHARII CUCERNICIEI

Arhim. Scriban, «Oastea Domnului» nr. 11 / 12 martie 1933, p. 1-2

„Vor veni zile cumplite, ca vor fi oameni iubitori de argint… fara de dragoste, neprimitori de pace, clevetitori, neiubitori de bine… obraznici, îngâmfati, având chipul bunei credinte, iar puterea ei tagaduind. Si de acestia te fereste” (II Tim 3, 1-5).

În viata Domnului Hristos, au fost vazuti oameni dintre evrei care umblau dupa Dânsul nu din dragoste, nu pentru a asculta învataturile Sale, ci pentru a-L urmari si a gasi tertipuri cu care apoi sa-L cleveteasca si sa-L necinsteasca în fata poporului. La adunarile Sale nu se aflau numai cei ce veneau cu draga inima sa asculte si sa învete, ci si vrajmasi, care icneau si scrâsneau împotriva lui. Pe când deci pentru unii pasirea înaintea Domnului era prilej de înaltare, pentru altii era pricina de pacatuite, fiindca ei veneau cu gând rau.

vamesul-si-fariseul_17_02

Este foarte ciudat ca acelasi lucru sa slujeasca unuia spre înaltare, altuia spre cadere. Totusi este asa.
Dar de unde este aceasta? Din inima omului. Caci daca inima ta nu este curata, toate le vezi strâmbe. Te uiti ca printr-un geam prafuit, care nu lasa sloboda patrunderea luminii.
În starea aceasta din urma erau fariseii. Crezându-se stiutori ai Legii lui Dumnezeu mai priceputi decât altii, ei umblau sa strice lucrul Domnului si sa abata inimile oamenilor de la El. | Continuare »