Umblarea pe mare – Potolirea furtunii,  Pr. Prof. Dumitru Stăniloae

 mersul pe apaCredinţa e primul pas în viaţa duhovnicească. „Credinţa e prin fire începutul virtuţilor.“ Astfel, „binele, fiind sfârşitul virtuţilor, e concentrat înlăuntrul credinţei“. Credinţa este binele concentrat, iar binele e credinţa actualizată.[1]

De fapt nu se poate porni sistematic la nici o acţiune împotriva patimilor şi nu se poate pune începutul nici unei virtuţi dacă nu e prezentă credinţa ca imbold. Înfrânarea, ca efort statornic, are nevoie de o legitimare prin credinţă, iar frica de Dumnezeu presupune credinţa în Dumnezeu. E drept că înfrânarea şi peste tot viaţa virtuoasă întăresc la rândul lor credinţa, dar primul motor al acestora este totuşi credinţa. Mai înainte de orice virtute, de orice efort uman, a trebuit într-un fel oarecare să căpătăm în noi credinţa, întrucât credinţa o avem prin harul dumnezeiesc, a trebuit ca harul să premeargă oricărui bine la care pornim. Astfel, începutul bun e pus de Dumnezeu prin Botez. Toată viaţa virtuoasă a noastră nu e decât o desfăşurare a acestui început pus de Dumnezeu. Desigur, nu e vorba de o desfăşurare automată, fără noi, ci de o desfăşurare voită şi ajutată de noi, prin toată încordarea noastră.

Deci, mai înainte de orice virtute, trebuie să avem credinţa dobândită sau întărită la Botez. Dar eficacitatea ei depinde de colaborarea noastră, ca să înaintăm pe drumul virtuţilor spre desăvârşire. Astfel şi credinţa e o virtute, e un bine, dar se arată ca bine prin conlucrarea noastră. Această conlucrare constă la început din simpla voinţă de a crede, şi nu din voinţa de a face ceva. De altfel, în mod inevitabil, prima încordare a voinţei noastre în vederea binelui nu poate avea decât acest obiect: a crede. Chiar din partea noastră nu se poate începe de altundeva, în nici o schimbare în bine a vieţii noastre, decât de la a crede. Iar cine vrea să creadă ajunge de poate să creadă. Nu există om care, vrând cu stăruinţă să creadă, să nu fi ajuns la putinţa de a crede. Dar faptul că vrând cineva să creadă ajunge de poate crede se datoreşte prezenţei unui har prealabil în noi. Căci, prin simpla voinţă a sa, omul n-ar ajunge niciodată să creadă. Empiric, el tinde să-şi închipuie că totul atârnă numai de voinţa lui, pentru ca să se accentueze necesitatea contribuţiei lui. Dar pe plan transempiric e prezent ca ajutor harul. Chiar faptul că poate să vrea să creadă e un dar al credinţei, care însă nu-l sileşte să vrea numaidecât să creadă. Iar din momentul în care, vrând cineva să creadă, a ajuns să creadă de fapt, harul ascuns în el de la Botez, sau credinţa ca virtualitate, s-a trezit la actualitate prin faptul că omul şi-a dat contribuţia lui. | Continuare »

„După ce s-au săturat, Iisus a zis ucenicilor Săi: «Strângeţi fărmiturile care au rămas, ca să nu se piardă nimic!»“ (Ioan 6, 12)

Totdeauna e bine ca omul să fie econom. Totdeauna e bine ca omul să aibă grijă să nu risipească nimic. Cumpătarea este o virtute, iar economia este o datorie a fiecăruia din noi. Însă în vremuri grele sau în drumuri lungi şi prin locuri pustii este şi mai multă nevoie să strângi şi să păstrezi fiecare fărmitură spre a nu se pierde nimic. Drumul fiind lung, locul fiind pustiu sau necazul ţinând multă vreme, nu uşor găseşti hrana de care ai nevoie. Iar cei care nu ştiu să strângă sau nu ştiu să păstreze, adesea, mor de foame (Amos 8, 12).

Când eram copil, mergeam adesea cu tatăl meu la pădure cu carul după lemne. Pădurea fiind departe, ne sculam de pe la miezul nopţii şi tot mergeam până la prânz, iar înapoi ajungeam seara, pe la aprinsul lămpilor. Când m-am dus prima dată, după ce am încărcat în pădure lemnele în car, ne-am aşezat ca de obicei să mâncăm merindea din traistă. Cum eu am rămas la urmă cu mâncarea, tatăl meu mi-a zis: «Eu mă duc să prind boii la jug, tu să strângi cojile şi fărmiturile, să le pui în traistă şi vino!»
Eu mă săturasem bine şi am gândit: «Ce să mai strâng la coji şi fărmituri!»… Şi le-am aruncat cât am putut mai departe printre tufe. Pe drum însă, mergând pe jos şi prin căldură, am obosit curând şi a început să-mi fie cumplit de foame.
Când i-am spus lui tata că mi-e foame, el mi-a zis: «Caută în traistă şi ia ce ţi-ai strâns acolo!»
Eu am spus: «N-am strâns nimic de la mâncare!» | Continuare »

vindecarea a 2 orbi si un mut1. Trebuie să i se aducă neîncetat aminte oricăruia dintre oameni despre marele şi unicul lucru fără de care nu se poate face mărturisirea Adevărului – sau n-ar trebui să se poată face niciodată şi nicăieri.
Anume conştiinţa.
Datoria de a avea curată şi trează în conştiinţa sa, în toate şi totdeauna, mărturisirea Adevărului.

2. Desigur, este de foarte mare trebuinţă învăţătura. Ea este ca lumina ochilor trupeşti
– şi cine n-are învăţătura este ca un orb: nu vede pe ce pune mâna,
nu ştie pe unde merge şi nu înţelege ce este înaintea sa.
Dar cine îl învaţă pe altul răspunde greu pentru felul cum îl îndrumă: în Adevăr sau în minciună.

3. Învăţătura este ca vederea ochilor sufletului.
Iar îndrumătorul acestei vederi este conştiinţa.
Fără conştiinţă, vederea se opreşte unde nu este Adevăr
şi răscoleşte ceea ce nu este curat.
De aici se vede cât de mare lucru este să iei seama nu numai la învăţătura, dar şi la învăţătorul pe care îl urmezi. | Continuare »

Traian DORZ

Cei cu vederea sănătoasă văd mai departe,
-adică pot
să vadă-n oameni
şi în lucruri,
– dar nu aceasta este tot!
Cei cu vederi pătrunzătoare
văd Adevărul mai profund,
căci tainele din gând şi vorbă
în duhul inimii s-ascund.

Doar cel ce vede Adevărul
nu poate fi nicicând minţit,
toţi ceilalţi văd înfăţişarea
şi-s înşelaţi necontenit.
– Dă-mi, Doamne, Duhul Tău,
ce poate pătrunde Adevărul tot,
din toate
pentru lupta vieţii
înţelepciunea Ta s-o scot!

schimbarea-la-fata-pe-taborO, pe Taborul rugăciunii,
Iisuse-n veci să stau aş vrea
şi-n tainica lucire-a lunii
doar buzele-mi şoptească-aşa:
Iisuse, Te iubesc!

Când nu-i nevoie de cuvinte
s-arăt iubirea cum aş vrea,
doar liniştea tăcerii sfinte
şi ochii să-mi suspine-aşa:
Iisuse, Te iubesc!

În nici o zare nu-i cuprinsă
cântarea-ntreagă cum aş vrea,
ci doar privirea mea aprinsă
şi inima Îţi cântă-aşa:
Iisuse, Te iubesc!

S-aştept aici a revederii
îmbrăţişare dulce-aş vrea,
ca-n aurora învierii
al meu sărut să-Ţi spună-aşa:
Iisuse, Te iubesc!

Căci n-am pe lume sărbătoare,
nici inima nimic nu-mi vrea
decât să-Ţi pună la picioare
al logodirii imn aşa:
Iisuse, Te iubesc!

Iar când inelul nunţii sfinte
ne va lega pe veci, aş vrea
să simt iubirea mea fierbinte
cum mi-o îmbrăţişezi cu-a Ta,
Iisus, că mă iubeşti.

Vlad Gheorghiu, Blid de lut

schimbarea_la_fataIisuse, când vin dinspre Tine
de soare-mi simt ochii că dor
şi marile aripi mi-s pline
de praful de aur din zbor.

Iisuse, fii slăvit
de harul fericit
cu care vin – cu care vin
oricând mă-nchin!

Când ceasul de taină sfârşeşte
şi-ntorc de pe munte în jos,
pe frunte mai simt că-mi luceşte
cununa de har luminos.

Ce grei paşii mei vin spre vale
când ochii mei mai vor şi vor
lumina privirilor Tale
şi harul rămas pe Tabor!

O, dulce-ntâlnire divină
pe Munte cu Sfântul Mister,
ia-mi duhul odată-n lumină
şi-n veci nu-l întoarce din cer!

Traian Dorz, Cântarea Veşniciei 

Schimbarea_la_fata_TelitaTraian Dorz, Lupta cea bună

1. Răscrucile istorice care pot mântui lumea sau o pot prăbuşi nu le pot preţui decât Dumnezeu şi profetul Lui cu El pe Sinai sau cu Iisus pe Tabor.
Atunci atât Dumnezeu, cât şi Omul Său sunt la fel de cutremuraţi şi la fel de pătrunşi de însemnătatea clipei în care se întâlnesc sau se despart.

2. Într-o astfel de stare, Moise trebuie să fie singur (Exod 3, 1-10).
Şi Ilie trebuie să fie singur (I Împ 17, 20).
Şi Elisei trebuie să fie singur (II Împ 4, 34).
Şi Iisus, singur (Mc 5, 40).
Şi Petru, singur (Fapte 9, 40).
Cine poate să ştie ce se petrece atunci acolo între Dumnezeu şi alesul Său?…
Pentru că nici Unul, nici celălalt nu spun altora despre acest moment unic şi tainic!

3. Cum I Se arată Tatăl Fiului, – ori Fiul, fiului Său?…
Cum îi transmite El puterea?
Cum îi dă învestitura?
Cum Se uneşte Dumnezeu cu el prin acest act divin în care omul devine Dumnezeu şi Dumnezeu devine om?…
Ce taină nepătrunsă este aceasta!

4. Dar trebuie să fie ceva nespus de înalt, ceva nespus de cutremurător, ceva nespus de profund, care trece dintr-o dată şi pentru o clipă peste toate legile sub care sunt închise toate fiinţele, toate puterile, toate marginile existente în univers, – afară de cele ale lui Dumnezeu Însuşi.
Poate că de aceea niciodată aceste acte nu se pot petrece jos – ci numai sus.

5. Şi nu se petrec niciodată în altă prezenţă, ci numai în a Lui şi a lui.
Şi niciodată [altfel] decât în genunchi.
Pentru că de nicăieri nu se poate cuprinde mai mult, vedea mai departe sau birui mai sigur ca din genunchi.
O, Dumnezeule, ce sus e aici pe acest munte
şi ce înfricoşător de sfânt este locul acesta!
Cine poate sta fără să se clatine, fără să se cutremure, fără să se prăbuşească!… | Continuare »

0 schim la fata 2Doamne, în ce har ne-nvălui
viaţa, uneori,
când în inimile noastre
Tu întreg cobori,
când Cântarea şi Cuvântul
dulce se-mpletesc,
atunci faţa, ochii, gândul
– totul ni-e ceresc.

Ţine-ne mereu,
Sfinte Dumnezeu,
stările de har
unde nu-i hotar,
să avem mereu,
Sfinte Dumnezeu,
roadele cereşti
ce Tu le doreşti!

Doamne, cum e rugăciunea
din al Tainei loc
când în suflete-i cutremur
şi-n cuvinte-i foc,
şi când sfânta adunare
toată-i pe Tabor,
când Hristos străluce Soare
dulce tuturor.

Doamne, fă-ne-n stări de astea
ne-ncetat să fim,
în cântare şi-n iubire
toţi să ne-mpletim,
dintr-o astfel de-adunare
să pornim în Sus
la a Nunţii Sărbătoare,
Tu şi noi, Iisus!…

Traian Dorz, Cântarea Biruinţei

Pe patul suferinţei gem
şi stau fără putere,
o Doamne, să-mi ajuţi Te chem
în marea mea durere.

Sunt apăsat şi chinuit,
viaţa mi-e povară,
îndurerat şi părăsit,
necazul mă doboară.

Iisus, Mângâietorul meu,
îndură-Te de mine,
ajută-mă, că-n ceasul greu
nu Te-am decât pe Tine.

Ajută-mă să nu cârtesc,
să pot avea răbdare,
să cred, să nu mă îndoiesc
de-a Ta putere mare!

Să nu mă plâng de chinul meu,
ci să privesc spre Tine,
căci Tu poţi face şi-acest greu
să fie spre-al meu bine. (Traian DORZ)

Vindecarea-slabanogului-din-Capernaum-11„«Scoală-te», i-a zis Iisus, «ridică-ţi patul şi umblă!»“ ( Ioan 5, 8 )

Nu-i de-ajuns numai să te poţi scula din păcat. Trebuie şi să umbli în neprihănire! Nu-i de-ajuns că te poţi scula! Dacă nu poţi şi umbla, tu încă nu eşti sănătos deplin.
Ia seama că cel sănătos se cunoaşte după cum umblă:
Că cine umblă clătinându-se, cine umblă şchiopătând, cine umblă mereu căzând, cine umblă dintr-o parte în alta, de la unii la alţii, cine umblă tremurând, cine umblă poticnindu-se de orice, cine umblă strâmb, cine umblă lumeşte, cine umblă cu ochii închişi (2 Petru 1, 9), cine umblă cu nebăgare de seamă prin gropi, prin şanţuri, prin noroaie, prin locuri nepermise, cine umblă târându-se, cine umblă cu nebunii, cu desfrânatele, cu băutura, cine umblă cu cuţite, cu ciomege, cu arme, cine umblă cu înşelăciuni, cu afaceri necinstite, cu minciuni, cine umblă în gură cu Biblia, dar în buzunar cu rachiu, cu tutun, cu cărţi de joc, cu jurăminte şi cu înjurături, cine umblă şi la biserică sau la adunare, dar şi la păcate şi la cârciumă, cine umblă cu Dumnezeu pe buze, dar cu diavolul pe inimă, – acela nu este sănătos! Nici la minte, nici la credinţă.
Căci acela care este sănătos cu adevărat are totdeauna un umblet drept, frumos şi statornic, un cuvânt drept şi trăit, o viaţă şi o purtare drepte şi frumoase. Fie că-l vede cineva, fie că nu-l vede.

Dacă tu cu adevărat te-ai sculat din păcate, atunci ia seama bine cum umbli. Căci la umbletul tău privesc şi îngerii şi demo-nii. Şi cerul şi iadul. Şi Dumnezeu şi oamenii (1 Cor. 4, 9).
Umblarea ta este mărturisirea ta. Şi după ea îţi vei primi şi lauda şi ocara (Mat. 25,31-46; Rom.2, 5-6; Apoc. 20, 12).
Dacă eşti al lui Hristos, trebuie să umbli ca El (1 Ioan 2, 6). | Continuare »