Traian DORZ, din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 22-a după Rusalii
„Toţi cei ce umblă după plăcerea oamenilor vă silesc să primiţi tăierea împrejur, numai ca să nu sufere ei prigonire pentru Crucea lui Hristos.“ (Galateni 6, 12)
Ce taină adâncă este suferinţa în viaţa aceasta şi cât de împărţite sunt gândurile şi atitudinile oamenilor faţă de ea!
Pentru cei mulţi-mulţi care trăiesc numai pentru viaţa pământească, umblând numai pentru lucrurile trupului, suferinţa este totdeauna ceva rău, ceva cumplit, ceva respingător.
Pentru cea mai mare parte dintre oameni suferinţa apare ca un vrăjmaş împotriva căruia trebuie să lupţi cu toată puterea şi de care trebuie să fugi cât poţi, căutând să scapi de el cu orice preţ.
Cât de greu ne putem noi împăca cu suferinţa noastră! Şi cât de puţini sunt cei care se pot obişnui cu ea, cum era obişnuit Hristos!
Despre Domnul Iisus este scris că El era… „Omul Durerii şi obişnuit cu suferinţa…“.
„El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui… Era străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă nouă pacea a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.
Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor.
Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura, ca un miel pe care îl duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund…“ (Is 53).
Iar despre noi ce s-ar putea spune decât că niciodată nu ne-am putut obişnui cu suferinţa. Cu orice ne putem obişnui, dar cu suferinţa nicidecum. Numai dacă un dinte ne doare, sau ne doare puţin capul, îndată alergăm la calmante, la medic, la orice, numai să nu suferim.
Iar Domnul nici în chinurile cele amare ale Crucii n-a vrut să ia fierea şi oţetul, acel îngrozitor calmant pe care I-l îmbia cumplita bunăvoinţă omenească. | Continuare »