Noi nu te vom uita, părinte,
căci glasul tău cel fermecat
pe mii de suflete pierdute
ne-a scos din moarte şi păcat.
Ne-om aminti mereu, părinte,
de glasul şi de scrisul tău,
căci el ne-a scos din calea morţii
şi ne-a adus la Dumnezeu.
Te vom iubi mereu, părinte,
şi-n drumul sfânt o să-ţi urmăm,
căci tu ne-ai spus cum pentru Domnul
să suferim şi să luptăm.
Te vom urma mereu, părinte,
pe calea Domnului smeriţi,
căci fără glasul tău cu toţii
am fi şi astăzi rătăciţi.
Statornici vom iubi Lucrarea,
şi glas străin nu vom urma,
ci totdeauna după Domnul
vom merge toţi pe urma ta.
Vom duce toţi cât mai departe
spre Răsărit şi spre Apus,
solia ta, iubit Părinte:
Lucrarea Oastei lui Iisus.
Traian DORZ
„Chemarea pe ţară a delegaţilor frăţietăţii Oastei Domnului pentru 12 septembrie 1937 a fost publicată în gazeta «Ecoul» care înlocuia atunci foaia «Iisus Biruitorul» pe care o suspendase Mitropolia. Dăm mai jos, pe scurt, relatarea pe care a scris-o atunci «Ecoul» despre felul cum a decurs această consfătuire şi despre felul cum s-a încheiat încercarea neizbutită de a-l convinge atunci pe mitropolitul Bălan să renunţe la măsurile sale de răzbunare. De a-l apleca spre restabilirea păcii în Biserică şi a armoniei în viaţa Oastei Domnului. În problema Părintelui Iosif, totuşi, chiar dacă nu s-a putut realiza nimic din acele dorinţe, s-a făcut foarte mult, pentru că atunci s-a fixat de către o consfătuire istorică a delegaţilor din întreagă Oastea Domnului – în frunte cu Părintele Iosif, conducătorul văzut al acesteia – atitudinea clară, categorică şi definitivă a Oastei faţă de Biserică. Şi, prin acest adevăr însemnat, ziua aceasta a rămas istorică în viaţa Oastei Domnului, iar precizarea făcută atunci rămâne o linie obligatorie de urmat pentru tot viitorul acestei Lucrări.
Eram în al şaptelea an de când făceam şi eu parte din Oastea Domnului şi în al treilea an de când făceam parte din redacţia centrului de editură al ei din Sibiu, fiind acolo împreună cu Părintele Iosif Trifa, un colaborator dintre cei mai apropiaţi ai săi. În vremea aceea eram pe terminarea stagiului militar la Oradea, dar acum eram prezent aici la Sibiu pentru consfătuirea aceasta, venit împreună cu alţi fraţi aleşi ca delegaţi ai Oastei Domnului din Oradea şi judeţul Bihor. | Continuare »
Traian Dorz, Zile şi adevăruri istorice
Orice idee bună este un aluat viu pus într-o frământătură moartă pentru a o învia şi a o transforma în ceva nou, bun şi folositor. Lucrarea asta de transformare cere neapărat nişte condiţii învierii şi vieţii. Dacă frământătura este primitoare şi atmosfera este caldă, dospirea se face repede şi rezultatul este bun. Dar dacă frământătura este potrivnică şi atmosfera este rece, nici cel mai bun aluat din lume nu poate s-o dospească, ci frământătura potrivnică şi atmosfera îngheţată nimiceşte orice aluat pus în ea.
Aluatul bun despre care Părintele Iosif le spunea atunci fraţilor că l-a pus Sfatul Oastei, prin Moţiunea înaintată, în frământătura conflictului, cu nădejdea unei dospiri bune, a avut soarta îngheţului. Aceeaşi soartă tragică o avuseseră şi toate celelalte încercări de acelaşi fel pe care le mai făcuseră părintele şi fraţii în toţi aceşti trei ani de la izbucnirea acestui nefericit conflict.
Împotrivirea plină de răutate şi ură a mitropolitului răzbunător nu s-a lăsat înduplecată de nimeni şi de nimic. E uimitor şi total de neînţeles cum nici un om şi nici un argument, nici o încercare şi nici un considerent nu l-au putut îndupleca pe acest om răzbunător şi nedrept să vadă răul şi crima pe care le face. Funcţia pe care o îndeplinea, locul unde era pus, instituţia pe care o servea şi cauza împotriva căreia lupta ar fi trebuit să-l cutremure şi să-l prăbuşească zdrobit sub povara răspunderii care se cerea de la el s-o asculte. Dar duhul rău care-l cuprinsese cândva şi pe Saul când era în faţa lui David nu l-a mai lăsat să vadă nimic decât răzbunarea geloziei sale feroce şi sângeroase. Cu tăvălugul puterii sale de o clipă a trecut nemilos peste orice dreptate, peste orice înţelepciune, peste orice milă. Şi nu s-a oprit până ce a ucis, până ce a zdrobit, până ce s-a răzbunat asupra victimei-om. | Continuare »
Numai prin darul şi harul Duhului Sfânt putem păstra darul de biruitori
Am vorbit mai înainte despre Jertfa Crucii Mântuitorului şi despre legătura ce trebuie să o avem prin această Jertfă, clipă de clipă, cu Dumnezeu, cu Mântuitorul, cu Cerul de Sus. Însă această legătură nu se poate câştiga şi păstra decât cu darul şi harul Duhului Sfânt. Prin Duhul Sfânt lucrează Dumnezeu Tatăl, prin Duhul Sfânt lucrează şi Mântuitorul, Duhul Sfânt este Izvorul darurilor. Prin Duhul Sfânt ne vin darurile Jertfei de pe Cruce. „Duhul pe Care Îl voi trimite de la Tatăl – zicea Iisus – va lua din al Meu şi va vesti vouă“ (Ioan 16, 13). Fără darul şi harul Duhului Sfânt nu este nici biruinţă, nici mântuire.
Despre Duhul Sfânt se vorbeşte mult şi în multe feluri în Sfintele Scripturi. Dar poate cea mai nimerită icoană a Duhului Sfânt este cea de la Iezechiel, cap. 37:
„Fost-a mâna Domnului peste mine şi m-a dus Domnul cu duhul – zice proorocul Iezechiel – şi m-a aşezat în mijlocul unui câmp plin de oase omeneşti… Şi mi-a zis Domnul: … «Prooroceşte asupra oaselor acestora şi le spune: Oase uscate, ascultaţi Cuvântul Domnului! Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu oaselor acestora: iată Eu voi face să intre duh în voi şi veţi învia… Şi când am proorocit, iată că s-a făcut un vuiet şi o mişcare şi oasele au început să se apropie os la încheietura sa… şi iată erau pe ele vene şi crescuse carne şi pielea le acoperise pe deasupra, iar duh nu era în ele. Atunci mi-a zis Domnul: «Fiul omului, prooroceşte duhului… şi spune: Duhule, vino din cele patru vânturi şi suflă peste morţii aceştia şi vor învia! Deci am proorocit eu, cum mi se poruncise, şi au intrat în ei duhul şi au înviat şi o mulţime multă de oameni s-au ridicat pe picioarele lor»“.
Citiţi pe larg la Iezechiel cap. 37, vers. 1–11 (imaginea alăturată arată această minune). Nicăieri n-am găsit în Biblie un loc mai potrivit pentru Oastea Domnului, decât acesta, în care se vorbeşte despre o oaste înviată din morţi prin suflarea Duhului Sfânt. E parcă acest loc anume făcut pentru cei din Oastea Domnului.
Noi suntem oasele şi „morţii“ care zăceam prin văile acestei lumi.
Toţi eram ca nişte morţi ce trăiam (Apocalipsa 3, 1). Toţi eram nişte oase goale şi uscate de orice viaţă. Binecuvântată să fie clipa când Vântul cel Ceresc a început să sufle peste noi şi hotarele vieţii noastre! El ne-a trezit, El ne-a pus în picioare. El ne-a dat o viaţă nouă.
Însuşirea şi puterea Duhului Sfânt tocmai acestea sunt: viaţa, o viaţă nouă, o trezire, o înviere la o viaţă nouă. Oriunde S-a arătat şi Se arată Duhul Sfânt, El a făcut şi face un mare răsunet, El face o zguduire, o schimbare din temelie a vieţii, El face o înviere la o viaţă nouă. Oriunde se arată puterea Duhului Sfânt, se face o minune ca aceea din imaginea alăturată. | Continuare »
Traian Dorz, Cântări noi
O, cum să uit, Iisuse, eu,
o, cum să uit cât bine
adus-ai sufletului meu
când Te-ai plecat spre mine?
Uitat-am tot ce-am suferit,
dar nu uit niciodată
tot ce Ţi-am dat
şi ce-am primit
în ziua neuitată;
Iisuse-al meu, Iisus Iubit,
– în ziua neuitată…
O, cum să uit ce har divin
s-a revărsat în mine,
părea că mii de îngeri vin
şi zbor cu ei spre Tine,
părea că mii de sori lucesc
şi zarea-ntreagă cântă,
că mii de lumi sărbătoresc
minunea mea cea sfântă;
– Iisuse-al meu, Iisus Iubit,
minunea mea cea sfântă…
O, n-am să uit, Iisus Iubit,
ci-n Veşnicia toată
voi preamări necontenit
iubirea-Ţi minunată,
că-n clipa vieţii cea mai grea,
când mi-aşteptam pieirea,
ai cununat cu viaţa mea
lumina şi iubirea;
– Iisuse-al meu, Iisus Iubit,
lumina şi iubirea…
Traian Dorz, Piatra scumpă, seria Cugetări nemuritoare
(Fragment)
Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru, a spus Mântuitorul nostru (Lc 17, 21).
Ea se află în inimile sau în locurile unde este Stăpân ascultat, urmat şi iubit deplin Domnul Dumnezeu.
Este în sufletele cu adevărat credincioase
şi în adunările celor cu adevărat ascultători de Hristos.
Este în Bisericile vii, care sunt sfinţite şi curăţite de Duhul Sfânt, unde El stăpâneşte cu lumină
şi este ascultat cu smerenie
de către toţi copiii Săi din ele.
Este între cei doi sau trei adunaţi în numele lui Iisus (Mt 18, 20).
Este acolo unde El coboară cu dragoste şi rămâne cu bucurie în cei născuţi din nou, care s-au alipit de Hristos, ajungând un singur duh cu El.
Aşa se înţeleg lucrurile duhovniceşti.
Cine nu-i născut din nou vede răul bine şi binele rău,
iar despre Lucrarea Evangheliei,
şi despre Împărăţia lui Dumnezeu,
şi despre cei care fac parte din ele zice că totul este rătăcire, îngustime şi nebunie.
Fiindcă oricine nu este născut din nou nu poate cunoaşte, nu poate primi şi nu poate înţelege lucrurile Duhului Sfânt.
Numai naşterea din nou poate da omului adevărata lor cunoaştere. | Continuare »
Traian Dorz, Cântări noi
Ce zi a fost aceea,
ce taină şi răscruce,
când Ţi-am simţit puternic
a dragostei porunci,
când viaţa mea o altă
cărare-avea s-apuce,
– ce rază strălucită
m-a străbătut atunci!
Slăvit să fii, slăvit,
Tu, Cel care-ai venit
şi minunat m-ai izbăvit
– Iisuse Preaiubit!
Fiinţa mea-ngheţată
şi frântă, şi zdrobită,
fiinţa mea călcată
atât de nemilos
mi-a înviat, Iisuse,
atunci într-o clipită
cum ar pătrunde-o-ntreagă
un fulger luminos!
Ce-a fost atunci, – nici astăzi
eu nu pot înţelege,
c-a fost o Înviere,
un Praznic, un Mister,
de-atunci a mea viaţă
în două părţi s-alege
– că-n iad eram ’nainte,
iar astăzi sunt ca-n cer!
NICOLAE STEINHARDT, Cuvânt la convorbirea lui Iisus cu Nicodim
Lui Nicodim, Domnul îi vorbeşte ca unui om inteligent şi cult. Îl califică „învăţător al lui Israel”. Drept care nu recurge la parabole ori la pilde clare ori la grăiri sfătoase, ci îi dezvăluie pe nepusă masă (cum ar veni) tainele finale şi principiile de căpetenie ale noii Legi.
Ca pentru o faţă bisericească şi ca pentru un profesionist, atacă nemijlocit partea practică a problemei în cauză; înseşi procedeele şi condiţiile sine quibiis nan ale mântuirii. Tonul e grav, de explicaţii lesnicioase nici pomeneală.
S-ar zice că Domnul urmează preceptul de mai târziu al lui Thomas More: I trust I make myself obscure, ce se tălmăceşte (cum mai potrivit nu se poate pentru convorbirea dintre Iisus şi musafirul său nocturn): trag nădejde că nu-s uşor de înţeles, că îţi dai seama -tu, cel căruia mă adresez – de complicaţia şi greutatea subiectului ce abordăm, de încrederea ce-ţi dovedesc expunându-ţi nu gânduri convenţionale în cuvinte oarecare, ci frământările cugetului meu celui mai intim, mai nedesluşit. Aşa şi Mântuitorul nu vrea să-l cruţe pe fariseu, să-l menajeze, să-i îndruge vorbe
degrabă inteligibile, să-l amăgească a crede că-i împărtăşeşte adevăruri simple, să-l cucerească în doi timpi şi trei mişcări. | Continuare »
Pr. Iosif Trifa
Fiul Meu! Te-ai convins că trebuie să porţi o cruce?… Şi că trebuie să o porţi pe umeri?… Şi ţi‑ai luat crucea pe umeri? Apoi, dragul Meu, ia seama, aici urmează un alt cuvânt pentru purtarea crucii. După ce ţi-ai luat crucea pe umeri, nu pleca cu ea după capul tău. Nu pleca cu ea pe drumul tău, pe drumul ales de tine. Ci aşteaptă-Mă, fiule, pe Mine, să vin Eu să-ţi deschid drumul.
Fiul Meu! Calea crucii tale o deschide crucea Mea, o deschide harul Meu, cuvântul Meu. Iar tu, iubitul Meu, trebuie să pleci cu crucea ta după Mine, pe urmele Mele. Trebuie să te ţii mereu pe acest drum. Să nu ieşi din el. Să nu mergi după capul tău, ci după cuvântul Meu. Să nu mergi cu crucea după tine, ci după Mine. Să nu mergi pe drumul tău, ci pe drumul Meu. Şi atunci vei trece cu izbândă prin toate furtunile şi frământările vieţii. Eu voi fi cu tine ca să nu cazi şi, când vei cădea, te voi ridica.
Într-o clipă de înfocare şi însufleţire, tu, iubitul Meu, poţi lua o cruce grea pe umeri; poţi lua o cruce chiar prea grea pentru tine şi poţi pleca cu ea arzând de dorul mântuirii. Dar, iubitul Meu, ia seama, această grabă poate să-ţi fie şi de poticnire. Dacă nu ştii aştepta harul Meu şi nu mergi aplecat pe urmele Mele, nu vei ajunge departe. Vei slăbi şi vei cădea. | Continuare »
Să-mi iau crucea – Tu mi-ai spus,
Scump Iisus,
însă crucea care-ai vrea
nu-i numai a mea,
Scump Iisus, Drag Iisus, – nu-i numai a mea!
Crucea care-o am de dus,
Scump Iisus,
e şi mila ce mi-o cei’
pentru toţi ai mei,
Scump Iisus, Drag Iisus, – pentru toţi ai mei.
Tu doreşti să port supus,
Scump Iisus,
sarcinile tuturor
cald şi iubitor,
Scump Iisus, Drag Iisus, – cald şi iubitor. | Continuare »
Părintele Iosif Trifa, Alte tâlcuiri la Evanghelii
Fiul Meu! Te-ai încredinţat că Oastea Mea este şi ea o cruce? Şi te-ai hotărât să porţi şi tu crucea aceasta? Dar ce te-ai apucat să faci, fiul Meu ? Iată, ai căzut într-o altă greşeală. Vrei să porţi crucea aceasta acoperită? Vrei să intri în Oastea Mea, vrei să fii ostaşul Meu, dar aşa ca să nu te ştie nimeni. Pentru ca să nu ţi se întâmple ceva. Pentru ca să nu te batjocorească cineva. Pentru ca să nu râdă de tine cineva şi să nu strige după tine.
Fiul Meu, ia seama, mare este şi ispita aceasta. Este o ispită pe care am văzut-o şi Eu Însumi când am umblat pe pământ. Nicodim a venit noaptea la Mine, pentru că se temea să vină ziua. Nicodim mă iubea, dar se temea să Mă mărturisească pe faţă. Nicodim îşi luase şi el crucea, dar o purta acoperită, de frica iudeilor. Voia să fie cu Mine şi să nu se strice nici cu fariseii lui. Pentru că nu avea încă tăria să Mă mărturisească pe faţă. Ioan, învăţăcelul Meu cel iubit, aşijderea a văzut această ispită când a scris: „Totuşi, dintre fruntaşi, mulţi au crezut în El, dar de frica iudeilor nu-L mărturiseau pe faţă” (In 12, 42).
Fiul Meu! Mulţi au crezut în Mine când umblam pe pământ. Şi mulţi au umblat după Mine – dar aşa pe ascuns. Le era frică să Mă mărturisească pe faţă. Şi toţi M-au părăsit când venea prilej de primejdie şi de mărturisire. Şi toţi au pierdut mântuirea. Fiul Meu, Eu Mă uit astăzi pe pământ. Şi Mă doare când îl văd şi azi pe „Nicodim”… când îi văd şi azi pe cei ce Mă caută noaptea, pe ascuns… pe cei care se tem şi se ruşinează să Mă mărturisească pe faţă. Şi pentru teama şi ruşinea asta, pierd mântuirea. Păzeşte-te, fiul Meu, să nu fii şi tu între aceştia.
Fiul Meu, ia seama. Ispita asta de a-ţi ascunde crucea îţi va ieşi mereu în calea ostăşiei tale. Uneori îţi vei ascunde crucea de frica oamenilor, alteori de ruşinea lor; uneori din lipsă de curaj şi îndrăzneală, alteori pentru căutare la faţa omului.
Fiul Meu, adu-ţi aminte mereu de cuvintele Mele. „De aceea, pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu!” (Mt 10, 33). Şi oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, Mă voi ruşina şi Eu de el” (Lc 9, 26). Crucea Mea trebuie purtată pe faţă. Crucea Oastei trebuie purtată pe faţă şi trebuie arătată şi vestită tuturor. Deci, fiul Meu, pe faţă cu crucea Mea. Pe faţă cu crucea Oastei.
«Isus Biruitorul» nr. 12 / 15 martie 1936, p. 4
Aceasta este perechea cea blagoslovită, aleasă de Hristos Dumnezeul nostru spre a fi părinţii Maicii Sale, Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioara Maria. În cântările lor auzim aceasta: „O, dumnezeiasca pereche, pe toţi părinţii aţi întrecut, căci aţi zămislit pe ceea ce întrece toată zidirea“.
În Evanghelia Naşterii Mariei, atribuită Sfântului Matei, care ne vorbeşte de acest eveniment, citim: „Blagoslovita şi pururea-slavita Fecioara Maria, ivită din împărătescul trunchi al seminţiei lui David, s-a născut în oraşul Nazaret şi a fost dusă la Ierusalim, în Templul Domnului. Numele tatălui ei era Ioachim, şi al mamei sale, Ana. Familia tatălui era din Galilea, din cetatea Nazaret, iar familia mamei era din Bethleem. Viaţa lor era nepătata şi dreapta în ochii Domnului, cuvioasă şi fără de greş înaintea oamenilor. Căci toate ale lor le împărţeau în trei: o parte o afieroseau templului şi slujitorilor templului; o altă o împărţeau străinilor şi săracilor; iar a treia o ţineau pentru ei şi pentru nevoile familiei. Astfel, îndrăgiţi de Dumnezeu şi plăcuţi oamenilor, vreme de douăzeci de ani au dus viaţa în curăţie în casa lor, fără niciun copil. Însă au făcut legământ ca, de se va întâmpla ca Dumnezeu să-i fericească cu vreun copil, să-l afierosească slujirii Domnului. Din această pricină, se duceau la fiecare praznic de peste an la Templul Domnului“[1].
Protoevanghelia Sfântului Iacov afirmă că Ioachim a postit şi s-a rugat într-o pustie sălbatică vreme de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, cerând lui Dumnezeu un copil pentru el şi pentru soţia sa: „Nu mă voi coborî să mănânc, nici să beau, până ce Domnul Dumnezeul meu nu-şi va întoarce privirea către mine, ci rugăciunea îmi va fi hrana şi băutură“ (1,7).[2]
În acelaşi timp, Ana se duse în grădină, jelindu-se pentru lipsa copiilor şi rugându-se Domnului: „Dumnezeul părinţilor noştri, blagosloveşte-mă şi ascultă rugăciunea mea, aşa cum ai blagoslovit pântecele Sarei şi ai dat ei fiu pe Isaac“[3].
„Şi iată un înger al Domnului a şezut lângă ea, zicând: Ana, Ana, Domnul a auzit rugăciunea ta, şi iată vei zămisli şi vei naşte, iar de sămânţa ta se va vorbi în toată lumea“[4]. | Continuare »
Traian Dorz
…Către multe primejdii şi vârtejuri pierzătoare ne duc adesea paşii noştri, firea noastră, slăbiciunile şi nepriceperea noastră, dacă nu avem grijă să facem în toată vremea tot felul de rugăciuni şi cereri.
Şi să veghem la aceasta cu mulţumiri (Efes. 6, 18).
Totuşi, suflete slab, oriunde te-ai afla, oriunde ai fi alunecat, – strigă către Domnul Iisus!…
Chiar dacă toţi diavolii ruşinii şi fricii luptă să te oprească, roagă-L pe Domnul să te izbăvească.
Cheamă în ajutorul tău rugăciunile Maicii Domnului şi ale părinţilor plăcuţi Lui, iar Domnul te va izbăvi… şi nu te va mai spune nimănui, căci El este Cel Bun (Ioan 8, 11).
…Nu nesocoti mijlocirea rugăciunilor Maicii Domnului, căci pe ea, care a făcut voia lui Dumnezeu, Dumnezeu totdeauna o ascultă (Ioan 9, 31) şi vei avea totdeauna belşug de ajutor.
Părintele Iosif Trifa
Peste tot, cultul Maicii Domnului îşi are temeiul lui în Biblie. Greşesc sectarii care resping cultul Maicii Domnului, spunând că nu-şi are temeiul în Sfânta Scriptură.
Dar greşesc, de altă parte, şi cei care umblă să apere acest cult cu fel de fel de istorisiri şi ocoşeli omeneşti – care nu-şi pot avea temeiul lor sprijinit de Biblie.
Cultul Maicii Domnului este arătat lămurit în Sfânta Scriptură în multe locuri, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, şi se poate oricând apăra şi susţine prin Cuvântul cel Sfânt al lui Dumnezeu. Însăşi Preacurata arată acest cult prin cuvintele ei din Evanghelia de la Luca 1, 48, când spune: „Iată că de acum mă vor ferici toate neamurile…“
Ce păcat neiertat vor avea acei nesocotiţi (sectari) care n au decât cuvinte de hulă pentru cel mai curat şi mai desăvârşit vas din lume, pe care cerul l-a ales şi l-a folosit în lucrarea cea mare a mântuirii neamului omenesc, adică Sfânta Fecioară, Maica Domnului nostru Iisus Hristos.
Biserica noastră învaţă că Maica Domnului mijloceşte şi ea la Fiul său, Mântuitorul nostru, pentru noi, prin rugăciunile ei. Şi noi vedem limpede acest lucru mai ales din mijlocirea de la Nunta din Cana pentru cei ce se găseau atunci în mare strâmtorare… (Ioan 1, 3). Iar Mântuitorul a ascultat-o.
Taina Întrupării Mântuitorului nostru, Fiul lui Dumnezeu, este o taină care trebuie să ne umple de evlavie şi de recunoştinţă faţă de Sfânta Fecioară, Maica Domnului, care a fost aleasă de Însuşi Tatăl Ceresc şi sfinţită de Însuşi Duhul Sfânt pentru această mare şi veşnică lucrare a mântuirii noastre.
Oricine vorbeşte în chip necuviincios despre Sfânta Fecioară şi Maică a Domnului va fi vinovat de un păcat veşnic împotriva Tatălui Care a ales-o, împotriva Fiului Care a sfinţit-o şi împotriva Duhului Sfânt Care a umbrit-o.
Noi, ostaşii Domnului, spunem, potrivit Sfintei Scripturi, şi cântăm cu evlavie: «Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu…»
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, roagă-te Fiului tău pentru noi păcătoşii.
«Oastea Domnului», nr. 14/1930 şi «Isus Biruitorul», nr. 20/1935
Ioan Capătă
O datorie sfântă la care ne obligă nu numai cuvântul lui Dumnezeu, ci şi bunul simţ duhovnicesc
Pentru ca să înţelegem că datorăm respect şi iubire Maicii Domnului, credem că nici n-ar mai fi nevoie să alergăm la toate textele biblice care ne amintesc această datorie sfântă. Căci însăşi dragostea lui Dumnezeu din inimile noastre, precum şi bunul simţ duhovnicesc trebuie să ne dea încredinţarea aceasta. Şi cum nu vom cinsti şi iubi pe aceea pe care îngerul a numit-o cea mai binecuvântată între femei (Luca 1, 28), prin care Domnul a luat trup, care L-a purtat pe braţele ei sfinte, L-a alăptat şi L-a îngrijit cu cea mai duioasă şi mai adâncă iubire, care păstra cu fior în inima ei, cuvintele îngerului, ale Elisabetei, ale păstorilor şi ale magilor, ale bătrânului Simeon şi ale proorociţei Ana cu privire la El, care L-a urmărit cu dragoste îngrijorată în cursul anilor de propovăduire, care a simţit mai adânc şi mai sfâşietor decât toţi, în zilele răstignirii, ascuţişul „săbiei“ despre care îi vorbise bătrânul Simeon, care a stat neclintită lângă Cruce în mijlocul ocărilor şi batjocorilor mulţimii şi care acum se bucură în slavă lângă Fiul ei.
Ştim că în legătură cu sfânta datorie a cinstirii Maicii Domnului, s-au făcut câteodată – şi poate se mai fac pe ici pe colo – şi unele greşeli. Astfel, dintr-un exces de râvnă şi dragoste, unii au căzut în greşeala de a-i aduce Maicii Domnului o închinare ca lui Dumnezeu, aşa numita închinare latreutică. Biserica a osândit însă, întotdeauna astfel de excese (cum a fost, spre exemplu, secta coliridianilor, o sectă din Arabia – sau Agaria, lângă Marea de Azov – pe la sfârşitul veacului al IV-lea d. Hr., pe care Biserica i-a osândit, pentru că se închinau Maicii Domnului ca unei persoane dumnezeieşti. Căci Biserica menţinându-se pe temelia Scripturii, învaţă că trebuie să o cinstim pe Maica Domnului, ferindu-ne însă de a o adora ca pe o persoană dumnezeiască. | Continuare »
Pilda de mai sus a spus-o Mântuitorul în legătură cu poporul israelitean. Via din pildă închipuia pe poporul israelitean şi legământul ce-l făcuse Dumnezeu cu el prin Moise. Ca pe o vie adusese Dumnezeu pe poporul israelitean din Egipt şi-l sădise în pământul făgăduinţei, iar via a dat rădăcini şi a umplut ţara (Ps. 79, 8-9). Această vie, adică legământul ce-l făcuse Dumnezeu cu israelitenii, prin Moise, era dată în seama „lucrătorilor“, adică în seama preoţilor, arhiereilor şi cărturarilor poporului, ca „să lucreze“ în ea, adică să vestească poporului neîncetat acest legământ şi roade de fapte bune să facă. În această vie a poporului israelitean, Dumnezeu sădise şi făgăduinţa unui Mesia Mântuitor. Lucrătorii viei, arhiereii şi cărturarii poporului, trebuia să lucreze spre cunoaşterea şi aflarea acestui Mântuitor. Însă lucrătorii viei au lăsat via nelucrată şi, de aceea, poporul L-a uitat pe Săditorul viei, pe Dumnezeu, iar pe Cel făgăduit – pe Iisus Mântuitorul – nu L-au cunoscut când S-a ivit între ei, ci L-au omorât, precum le-au omorât şi pe „slugile“ Domnului, pe profeţi. Via Domnului sădită în poporul israelitean „s-a umplut cu spini şi nici o roadă n-a făcut“ (Isaia 5, 4). De aceea poporul israelitean a fost nimicit şi împrăştiat prin război, iar via lor, adică sufleteasca mântuire prin Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos a fost luată de la ei şi dată neamurilor, adică popoarelor păgâne care s au încreştinat. | Continuare »
Traian DORZ
În ziua-aceea, stând deoparte, Învăţătorul Şi-a luat
pe-nvăţăceii Săi la Sine
şi-o pildă le-a grăit, zicând:
– Era un Om ce-avea odată o rodnică livadă plină
cu fel de fel de pomi de roadă,
la marginea unei păduri.
El Şi-a trimis acolo Fiul ca s-o lucreze,
s-o păzească
şi multă roadă să-I aducă din ea la vreme de cules.
Atuncea, Fiul Îşi alese din lucrătorii buni o seamă
şi El cu ei, lucrând alături, sădeau şi altoiau mereu
cu dragoste-ngrijind livada de pomi
şi tineri, şi bătrâni.
Se bucura adânc Stăpânul
văzând cum cresc mereu şi-n număr
şi-n frumuseţe pomii rodnici
pe-ntinsul scumpei Lui livezi,
mlădiţele din soi sălbatic crescute-n al pădurii-ntins
erau sădite şi-altoite în brazda tinerei grădini | Continuare »
TÂLCUIRI DIN SFÂNTA SCRIPTURĂ PENTRU FIECARE ZI DIN AN – Sf. Teofan Zăvorâtul
Vindecarea lunaticului – Pr. Constantin Galeriu
Tămăduirea fiului lunatic – Sf.Ioan Gură de Aur
Evanghelia despre slăbiciunea necredinţei şi puterea credinţei – Sf.Nicolae Velimirovici
Sfântul Ioan Gură de Aur
Precum un bărbat iubitor de pustie, ajuns într-un loc cu dumbravă, la umbra copacilor, la chemările păsărilor şi la răcoarea apelor, îşi simte lină şi netulburată cugetarea minţii şi se arăta cu fire blândă către toţi oamenii, aşa şi noi, în zilele trecute, fiind mângâiaţi de suflarea Duhului, cea blândă, vă vorbeam vouă despre milostenie.
Iar când Evanghelia ne vorbeşte despre nebunia lui Irod, înverşunarea femeilor, ospăţul bărbaţilor nebuni şi masa cea pângărită, darul cel fără de lege, lucrul cel necuvios şi îngroparea trupului preacinstit, simt că mă fac alt om, fiindcă încremenit mă simt, iubiţilor, când, înaintea mea, aduc faptele făcute de Irod, de este îngăduit a le numi fapte şi nu ucideri, ale celui ce a făcut nişte fapte ca acestea. Că, zice Evanghelistul Matei: „În vremea aceea, a auzit tetrarhul Irod despre faima lui Iisus. Şi a zis slujitorilor săi: Acesta este Ioan Botezătorul, el s-a sculat din morţi, şi de aceea, se fac minuni prin el” (Matei 14, 1-2). Mărturiseşte uciderea Proorocului şi nu poate minţi, că a ştiut, pe cel ce l-a omorât, că este Prooroc şi bărbat drept.
Că de nu ar fi cunoscut acest lucru, ar fi zis că el s-a ridicat din morţi şi pentru aceasta se fac minuni printr-însul. Şi, pentru care pricină a ucis pe Prooroc? Pentru cã acesta a fost propovăduitorul adevărului. Şi voia prin vădire şi mustrare, sã curme fapta cea fără de lege şi sã fie, precum i se cădea ca împărat, păzitor poruncilor lui Dumnezeu, el, care, prin sminteala cea desfrânata a dulceţilor, strica legile. Că acela este împărat, care dă legi cu dreptate, împlinindu-le, mai întâi, el însuşi, iar nu schimbându-le. | Continuare »
Traian DORZ
În lume-aici, ca-ntr-un surghiun,
trimis e sufletul spre luptă,
dar ca s-ajungă drept şi bun
se cere jertfă ne-ntreruptă.
Cu cât doreşte mai puţin,
cu-atâta-i creşte fericirea,
cu cât i-e duhul mai senin,
cu-atât mai răstignită-i firea.
Din câte bunuri poate-avea
în scurta-i clipă-nşelătoare,
Hristos şi libertatea Sa
i-e avuţia cea mai mare.
Tot ce-i cu-adevărat frumos
sunt roadele neprihănite
şi curăţia ce Hristos
i-o dă fiinţei re-nnoite.
Tot ce-i cu-adevărat de preţ
e mântuirea strălucită
şi slava veşnicei vieţi,
prin har şi luptă dobândită.
Din lume-ntorşi, ca din surghiun,
când lupta noastră-a fost frumoasă,
tot mai dulci raze ne-ncunun,
cu cât ne-apropiem de-Acasă.
Traian Dorz, HRISTOS – BINEFĂCĂTORUL NOSTRU
„Ioan era lumina care este aprinsă şi luminează, şi voi aţi vrut să vă veseliţi câtăva vreme la lumina lui.“ (Ioan 5, 35)
Umblarea la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, mergerea la biserică sau la adunările duhovniceşti nu trebuie să ajungă niciodată pentru noi numai prilejuri de veselie, chiar duhovnicească, ci de trăire vie pentru Hristos.
Nu trebuie să ne obişnuim cu acest fel primejdios de a le considera acestea numai ca o distracţie duhovnicească, ci în astfel de locuri şi în astfel de ocazii noi trebuie să ne smerim înaintea Domnului, să ne cercetăm cu teamă viaţa în lumina Cuvântului Său, să ne îmbogăţim, prin ascultare, mintea cu adevăr şi inima cu har, pentru ca să creştem în roadele Duhului Sfânt (Gal. 5, 22-23) în toate privinţele, să ajungem, la Cel Care este Capul, adică la Hristos (Efes. 4, 15).
Cine umblă în felul acesta câştigă comoara care nu i se va lua niciodată (Luca 10, 42), nici când se ia libertatea, nici când se ia adunarea, nici când se închide biserica, nici când se răpeşte averea şi viaţa chiar.
Dar cine umblă numai să se veselească, să se bucure şi să se distreze la adunările Domnului, acela în curând fără dis-tracţie nu mai poate trăi.
De aceea când va fi închisă biserica sa ori va fi oprită adunarea sa, el, fără nici o teamă de călcarea Cuvântului, va fi gata să-şi uite legământul, să-şi părăsească adunarea şi fraţii, să-şi lepede credinţa şi învăţătura pe care le-a avut şi prin care a venit la Hristos – şi va merge grăbit oriunde, numai să se bucure… să se veselească, să se distreze mai departe.
Căci el nu poate fără acestea, dar poate fără Hristos.
El nu poate să trăiască numai cu Domnul, să sufere ocara Lui (Evrei 13, 13), să poarte jugul Său (Mat.11, 29), să sufere cu Evanghelia Sa şi să pătimească împreună cu Iisus (2 Tim. 2, 12). | Continuare »
Traian DORZ
Să nu tacă niciodată
cel ce are-un dar de Sus,
cu cuvântul şi cu fapta
să tot spună ce-i de spus.
Să nu tacă vestitorul
pus de Dumnezeu străjer,
să tot spună despre toate
semnele ce vin din cer.
Să nu tacă mama care
vede fiii ei căzând,
să-i tot cheme, să nu-i lase,
să-i tot roage, netăcând.
Să nu tacă-nvăţătorul
care creşte-nvăţăcei,
să-i înveţe, să nu-i lase,
până vor vedea şi ei.
Să nu tacă un părinte
şi-un păstor adevărat,
ci să lupte, să vegheze,
apărând ce li s-a dat.
Să nu tacă niciodată
cel pus paznic şi străjer,
căci e mare şi răsplata,
şi osânda lor – din cer.
