b'LOGOS — Comori Nemuritoare

… În anul următor, la examenul de religie, am fost primul din şcoală. Am primit ca premiu cartea «Corabia lui Noe», scrisă de Părintele Trifa.
Ca primul şi singurul copil al părinţilor mei – şi ocupat peste măsură, cum erau copiii ţăranilor de atunci, cu tot felul de munci – eu aş fi avut prea puţin timp liber să citesc. Dar cartea aceasta mi-a cucerit inima. Şi, de la cele dintâi rânduri gustate din mers, n-am mai lăsat-o din mâini.

Prima duminică după aceea era ziua de 8 iunie 1930. Toată ziua citisem din cartea mea…
La ceasul al treilea după-amiază, m-am predat Domnului. Singur, ascuns în podul şurii, îngenuncheat pe fân, ca să mă pot ruga în voie şi să pot plânge singur, nevăzut de nimeni.
Era Ziua întâi de Rusalii, Ziua Naşterii mele de Sus, Ziua Venirii Duhului Sfânt.
Aşa a vrut Tatăl Ceresc: trupeşte să mă nasc în Ziua Naşterii Domnului Iisus, iar duhovniceşte să mă nasc în Ziua Pogorârii Duhului Sfânt. O, cât Îi sunt de recunoscător pentru amândouă!…
Dar toate acestea le-am mai spus şi altă dată. Am mai spus şi despre primele mele zile şi luni de credinţă…
N-am spus însă îndeajuns despre imaginea luminoasă şi aproape cerească a acelui om sfânt prin care Dumnezeu îmi dăruise toate acestea şi care, în sufletul meu de atunci, aveau un loc şi o strălucire unice.
Despre Părintele Iosif, de când am început să citesc scrierile lui, mi-am făcut o părere atât de înaltă, încât nu era cu nimic mai prejos decât cea despre un mare apostol şi sfânt al lui Dumnezeu…
Această părere am păstrat-o tot timpul vieţii mele şi ea n-a scăzut întru nimic în anii mei petrecuţi cu omul lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, mi s-a statornicit pe totdeauna în locul cel mai înalt al sufletului meu.
De obicei, despre oameni, înainte de a-i cunoaşte, îţi faci o părere foarte înaltă, iar după ce îi cunoşti, această părere coboară mereu, tot mai jos.
Dar cu Părintele Iosif acest lucru nu s-a petrecut aşa niciodată şi în nimeni. În faţa mea, cel puţin, el n-a coborât în nici o situaţie, ci s-a înălţat mereu…
Am fost martor la multe din cele mai intime şi mai omeneşti momente ale lui – dar nici o clipă nu l-am văzut jos…
O, ce deplin încredinţat sunt acum de strălucirea cerească cu care a trecut printre noi acest smerit sfânt al lui Dumnezeu, acest înflăcărat slujitor al Duhului Sfânt! | Continuare »

Traian DORZ, din ISTORIA UNEI  JERTFE

Era o zi de iunie 1935… După ce ne-am dus de două ori încolo şi încoace prin micul parc, ne-am aşezat acolo, pe banca de lângă turnul scărilor. Dintr-o dată, părintele căzu tăcut pe gânduri, privind… După un timp îmi arată, aproape de noi, o bancă şi un loc cu multă iarbă verde, zicând: „Vezi, dragă Dorz, (aşa îmi zicea el aproape totdeauna: «dragă Dorz») vezi tu banca aceea de acolo? Acolo am scris eu cântarea «Mai lângă Domnul meu». Eram, în zilele acelea, într-o stare sufletească deosebită. Simţeam că am în mine ceva care avea nevoie să se mărturisească puternic. Era toată dragostea şi recunoştinţa pe care o purtam fierbinte în tot sufletul meu faţă de Dulcele meu Mântuitor, Care m-a iubit atât de mult şi Care este atât de bun cu mine…
Ţie îţi este uşor să faci poeziile! Tu ai din plin de la Domnul acest dar. Dar tu nu ştii cât m-am chinuit eu cu poezioarele pe care le-am scris când aveam nevoie de ele şi nu avea cine să le facă.
Atunci când scriam: «Mai lângă Domnul meu», m-am chinuit multe zile şi nopţi. Scriam şi ştergeam, că nu-mi ieşea nimic după cum simţeam; şi nu-mi plăcea.
Mâzgăleam pagini întregi de caiete cu tot felul de rime, dar nu eram mulţumit. Găsisem unele cuvinte potrivite să rimeze cu «El», dar îmi trebuia în fiecare strofă a cântării un alt cuvânt, şi nu-mi ieşea unul, tocmai acela unul, ce simţeam eu că trebuie să fie cuvântul care să-mi zugrăvească cel mai bine starea vieţii mele de dinainte de a-L afla pe Domnul Iisus. Simţeam cuvântul că este, îl căutam, îl chemam – şi nu-mi venea! Găsisem «fel», găsisem «zel», mai găsisem multe altele, dar îmi lipsea ceva mai mult, ceva care să-mi redea toată starea trupească şi sufletească a vieţii mele.
Atunci, uite pe banca aceea, cum stam privind la tot felul de oameni de prin parc, mi-a venit dintr-o dată, ca un fulger, în minte cuvântul atât de mult căutat.
Era: «singurel»… | Continuare »

Traian DORZ, din «ISTORIA UNEI  JERTFE»

În dimineaţa de 4 iunie [1950], veni la noi ofiţerul de serviciu şi ne spuse:
– Astăzi veţi pleca la Oradea. Amândoi. Voi merge şi eu, dar nu o dată cu voi. Eu merg înainte şi vă aştept acolo, la Securitate.
Şi, întorcându-se spre mine, îmi zise aspru:
– Să ai grijă de el să nu fugă!
Apoi, arătând spre bace Flore, zise:
– Ăsta a mai fugit o dată. De aceea a fost pus în lanţuri. Dacă mai fuge, tu răspunzi de el!
– Nu mai fuge el. Aşa-i, bace Flore, că nu mai fugi?
– Unde să mai fug? N-am plătit eu fuga de-ajuns? Mai bine mor decât să mai păţesc încă o dată ce am păţit.

Am luat pe bace Flore şi am mers cu el la autobuz. Şi am plecat spre Oradea.
Când am trecut cu autobuzul prin satul lui, bace Flore şi-a scos sumanul şi, apropiindue-se de geamul deschis, îl aruncă în faţa porţii lui.
Se potrivise că erau în poartă baba lui şi feciorul, care se repeziră îndată la suman. Îl cunoscură şi îi văzurăm fugind îndată înăuntrul casei.
Nu departe de acolo era staţia. Bace Flore rugă pe şofer să mai stea cinci minute, că vin ai lui la el.
Aşa şi fu. Ajunse întâi feciorul cu o haină mai groasă şi cu o traistă de mâncare, apoi baba. Şi încă alţii. Ce bucurie era pe toţi câţi îl vedeau pe bace Flore, după atâta vreme şi după atâta necaz cât ştiuseră că îndurase el fugit.
În sfârşit, ajunserăm la Oradea. Ne luă în primire un major care ne duse într-o celulă întunecoasă, sub scări. Şi, trântind uşa după noi, ne zise cu o înjurătură:
– Staţi acolo, maglaviţi de voi! | Continuare »