Emaus_21Vorbirea părintelui Heredea (Gavriş)
la nunta de la Corocăieşti – ianuarie 1978

Mulţumim lui Dumnezeu că ne-a dat harul acesta de a sta în faţa Sa, de a fi în prezenţa Sa.
Iubiţii mei, să nu lăsăm ca vreun duh străin sau altceva de felul acesta, în momentul acesta, să ne fure inima şi gândul de la Hristos, ca să nu putem înţelege ce ar vrea să ne spună Domnul.
O, dragii mei, în gerul acesta şi în frigul acesta, ştim că dragostea lui Dumnezeu şi setea după Hristos v-a strâns aici. Nimic altceva nu ne-ar fi putut aduna. Aţi auzit o şoaptă că Hristos merge la nuntă şi că fraţii vor merge la nuntă – şi aţi venit şi voi, cum spuneau şi fraţii, că ne-ar fi de-ajuns numai să ne vedem feţele în adunarea lui Dumnezeu. Nu ar mai fi nevoie să vorbim nici un cuvânt; dar atunci când vorbim unii cu alţii şi când Îl vedem pe Hristos în mijlocul nostru, o, ce bucurie pe noi!
O, dragii mei, Iisus Hristos este Viaţa, Iisus Hristos este Pâinea, Iisus Hristos este Apa; fără de El nu putem face nimic. În El sunt ascunse comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei. Şi ceea ce ne trebuie mai mult aceasta este. A încerca să aduci lumină într-o inimă, fără să o străpungi cu Cuvântul Sfânt al dragostei lui Dumnezeu, este tocmai ca şi cum ai încerca să aduci lumină cu sacul sau cu obrocul într-un cort sau într-un loc întunecos.
A încerca să impui din afară legi sau porunci fraţilor şi surorilor, şi ascultătorilor, nu dă rezultate. Până când nu va locui Hristos în noi şi nu se face lumină, nu suntem nimic. Gândiţi-vă numai un moment la simplitatea vorbirii Sfântului Apostol Petru când Îl arată simplu pe Hristos, fără filozofii; cum scrie în Faptele Apostolilor, că toţi „erau străpunşi la inimă”… | Continuare »

Hristos – Răscumpărătorul nostru (Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan – Capitolul 18)
În lecrura autorului Traian DORZ

Iuda deci a luat ceata ostaşilor şi pe aprozii trimişi de preoţii cei mai de seamă şi de farisei şi a venit acolo cu felinare, cu făclii şi cu arme.

Sarutul-lui-Iuda-PetruVoda-BCDupă cum Mântuitorul urma calea lui David, tot aşa Iuda urma calea lui Absalom.
După cum fiul răzvrătit urmărea pierzarea marelui său părinte, tot aşa ucenicul răzvrătit urmărea pierzarea marelui său Dumnezeu şi binefăcător.
Păcatul lui Iuda, asemeni păcatului lui Absalom, izvorâse tot din mândrie şi lăcomie.
Mândria era păcatul care îi rodea lui Iuda sufletul de fiecare dată.
Preţuirea de care se bucura Domnul, dragostea cu care era înconjurat El, dărnicia cu care era ajutat de către cei ce-L iubeau, respectul cu care era ascultat şi cinstea ce I se dădea, toate acestea l-au făcut adeseori pe Iuda să nu mai poată de gelozie, de mânie şi de ciudă.

Când Maria I-a turnat Domnului mirul cel scump, Iuda n-a mai putut răbda să nu zică: Ce risipă zadarnică! Păcat, nu se merita! Cu cât era mai bine să mi se fi dat mie acest mir, să-l vând… Eu mă pricep la preţuri; mă pricep la vânzări… Aş fi primit pentru el atâţia arginţi… Şi cu ce este Iisus mai talentat ca mine? va fi gândit el. Oare eu nu predic, oare eu nu vindec, oare eu nu fac minuni, oare eu nu sunt cineva?

Când, acum de curând, la intrarea în Ierusalim, Iisus mersese în fruntea unui mare număr de oameni care Îi cân¬tau şi Îl lăudau, Iuda trebuie să fi spus cuvinte şi mai grele. Dar atunci nimeni n-a mai stat să asculte la ce zice el.
Se poate însă că gândul lui să se fi fost rupt chiar atunci şi planul vânzării să se fi hotărât chiar în ziua triumfului lui Hristos. Cine poate şti ce zace într-o inimă ascunsă şi rea? | Continuare »

Căzut…

TRAIAN DORZ, Cântarile Dintâi

Căzut ca oaia ta-ntre spiniIisus-Blandul-Pastor
zăceam fără scăpare
şi ochii mei de groază plini
cerşeau ajutorare.

O, cine-atunci mi-a auzit
a’ mele lungi suspine?
Păstor iubit, Păstor iubit,
Tu Te-ai plecat spre mine!

Tu milostiv m-ai ridicat
şi blând m-ai scos afară,
Tu-n bucurie mi-ai schimbat
durerea cea amară.

Fii binecuvântat, Iisus,
Păstor plin de-ndurare,
căci bunătatea-Ţi mi-a adus
această dulce stare.

TIH_12raian Dorz, CÂNTAREA ANILOR

Mă dăruiesc Luminii, spre-a arde necurmat
acolo unde jertfa se cere mai curat!

Lumina să mă facă-o flacără pe-altar,
adeverind Misterul din Pâine şi Pahar.

Şi să mă facă rază de candelă,-nsoţind
gemuta rugăciune din duhul suferind.

Şi să mă facă-un soare strălucitor şi-aprins,
mărturisind Iubirea pe cât pământ m-a-ntins.

Şi să mă facă-al nopţii luceafăr îndreptar
spre Adevărul Unic, din orişice hotar.

Şi să mă facă farul ce-arată luminos
Limanul şi Salvarea eternă în Hristos.

Şi să mă facă faclă să luminez curat
Soliei înţelesul cel drept şi-adevărat.

Şi să mă facă fulger puternic despicând
hotare de-ntuneric cu fiecare gând…

– Mă dăruiesc Luminii ca torţă şi ca rug,
pe totdeauna gata de jertfă şi de plug!

Traian-Dorz-003Traian DORZ, ISTORIA UNEI  JERTFE

Îngrozitor, până la ce hal de înrăire pot fi făcuţi să ajungă oamenii, pretinşi inteligenţi, manieraţi şi culţi…
Mie nu-mi făceau nici un rău toate aceste mojicii şi josnicii, fiindcă eram pregătit de la început să sufăr absolut orice comportare la care te poţi aştepta din partea lor: înjurături, bătaie… orice. Ştiam de ce pot fi ei în stare. Vroiam să-mi iau în întregime partea mea de vină ori de brutalităţi asupra mea fără să doresc să mi se scadă nimic din ea. Ba chiar să-mi fie dată mie şi partea celorlalţi.

… Pe ziua de 30 martie [1982], seara, eram la Alba Iulia, pregătit ca a doua zi la ora opt să fiu la Miliţia oraşului pentru cercetările la care eram chemat. Am rămas peste noapte la casa fratelui Lucian Rus, unde am aflat despre tot ce se întâmplase la confiscarea cărţilor noastre şi la percheziţia din casa lui. Fraţii care participaseră la confiscarea cărţilor povesteau cum, în prezenţa lor, atât cei ce luaseră cărţile, cât şi alţii, luau din cărţi, umplându-şi buzunarele sau genţile ori ascunzându-le pe sub haine pentru a le lua acasă. Am mulţumit sincer Domnului pentru că măcar în felul acesta El le dă şi acestor oameni prilejul ca să afle Cuvântul Său mântuitor. Cine ştie câţi dintre ei, ca şi maiorul care mă îmbrăţişase înainte de moartea sa, vor fi şi ei binecuvântaţi de Dumnezeu cu pocăinţă şi iertare prin citirea acestor cărţi. Slăvit să fie Domnul! Dacă şi acest necaz al nostru va fi spre osânda veşnică a unora dintre cei ce ne-au vândut ori ne-au pedepsit nevinovaţi, să facă El ca să fie şi spre mântuirea veşnică a acelora care, folosindu-se tot de acest necaz al nostru, vor alege prin pocăinţă iertarea Acelui Hristos pentru Numele Căruia eram noi daţi acum şi în mâinile lor. Dacă ploaia şi zăpada cad pe pământ şi nu se întorc înapoi până ce îl fac să rodească, nici sfintele cuvinte ale cărţilor noastre, ajunse la ei, să nu rămână fără rod.

Astfel în dimineaţa zilei de 31 martie, la ora opt, eram iarăşi cu Domnul meu Iisus Hristos prezent la Miliţia oraşului Alba Iulia, spunând ofiţerului de serviciu cine sunt şi pentru ce am venit.
Îndată am fost chemat la un civil mai în vârstă cu o înfăţişare mai inteligentă şi cu atitudine de pisică blândă. De altfel, feţele acestea inteligente ştiu să aibă o astfel de atitudine chiar şi atunci când îţi pregătesc cea mai nemiloasă cursă. Aşa cum văd că ni se pregăteşte nouă acum. Mi-a spus că este colonel şi că el se ocupă de problema noastră. | Continuare »

Traian Dorz, CÂNTAREA ÎNVIERII

Ghetsimani_11Mă apasă ca o piatră nevegherea unui ceas
– de ce chiar atunci, Iisuse, fără minte am rămas?
Unde mi-a fost duhul oare, unde inima arzând?
chiar când trebuiau mai treze, le-am avut mai dormitând!

Ce somn vinovat!… şi cine m-a făcut să dorm aşa
când Tu suspinai, Iisuse, şi-mi plângeai napoia mea!
Alergasem toată vremea pentru alţii peste tot,
iar acuma lângă Tine cad de somn şi nu mai pot!

Oare cât mi-ai plâns alături pentru starea mea, Iisus,
când ştiai cu câte lacrimi voi fi eu când Tu Te-ai dus!
De ce oare-ai plâns la mine şi-ai tăcut, şi m-ai lăsat,
când ştiai cât îmi va pare rău de somnul vinovat!

… Ţi-am căutat în urmă semnul urmei paşilor iubiţi,
le udam călcând cu lacrimi – dar curând n-au fost găsiţi,
s-a sfârşit atât de grabnic ceasul meu cel fericit,
numai plânsul nevegherii nu-l ştiu când va fi sfârşit.

Oare n-ai plecat de-a pururi, oare-ai să mă poţi ierta,
oare Te mai poţi întoarce unde-a plâns iubirea Ta,
oare-n ochii Tăi, Iisuse, n-am pierdut eu preţul sfânt?
– vai, cine-ar putea să-Ţi spună cum mă doare
şi cum sunt!

Cornel RUSU,  «Casa sufletului tău»

Din toate timpurile, oamenii s-au împărţit în trei clase şi anume: gălăgioşi şi neastâmpăraţi în vorbe; puţin mai reţinuţi, şi oameni calculaţi în vorbire, liniştiţi.
Cu trecerea timpului, oamenii devin tot mai gălăgioşi, mai neastâmpăraţi în vorbe şi fapte, mai lumeşti, mai plini de ei înşişi, de dorinţe fireşti, lipsiţi de buna cuviinţă. Epoca vitezei a cuprins, se pare, şi limba şi gura oamenilor de azi, în vârtejul de foc al gheenei (cf. Iacov 3, 6) şi pârjoleşte peste tot pe unde ajunge.
Dumnezeu ne-a dat limba ca dar, să comunicăm unii cu alţii şi, în părtăşia dragostei sfinte, să-L slăvim pe El, Creatorul nostru. Dar, vai! Pentru cei mai mulţi limba a ajuns o adevărată lume de nelegiuiri (cf. Iacov 3, 6), unealtă în slujba diavolului, pentru tot felul de flecăreli, bârfeli, clevetiri, blestemăţii, o sursă de pierzanie a multor suflete în iadul cel nestins… Prin saloane, prin cluburi, prin case de cultură, pe la şezători, când doi sau trei se întâlnesc, între săraci sau bogaţi, intelectuali sau muncitori, nebunii lumii răspândesc bârfelile lor (cf. Prov. 10, 18), nelegiuiţii pierd cu gura pe aproapele lor (cf. Prov. 11, 9), omul nelegiuit umblă cu neadevărul în gură (cf. Prov. 6, 12-13), în fiecare zi făcând slujba aceasta mincinoasă cu cea mai mare perseverenţă.
Câţi oare se gândesc că a păcătui cu buzele este o cursă primejdioasă? Şi câţi creştini nu se lasă duşi de valul înşelător al bârfelilor, uitând cuvântul că acela care vorbeşte mult nu se poate să nu păcătuiască (cf. Prov. 10, 19)? Astfel se întinează creştinul pe sine şi răneşte cu străpungerea unei săbii pe aproapele său (cf. Prov. 12, 18-19). | Continuare »

Multe lucruri bune am învăţat eu de la părinţii mei credincioşi.
Mai întâi de la bunicii mei, apoi de la părinţii trupeşti, apoi de la cei sufleteşti.
Numai dacă nu le-aş uita eu acestea niciodată, ci să le am scrise în mintea şi în inima mea ascultătoare, ca să fiu fericit în toţi anii pe care îi am să-i trăiesc pe pământ!4-Copilul-din-dealul
Multe lucruri bune m-au învăţat ei, dar eu, deseori, mă supăram, pentru că ei se purtau aspru cu mine când nu luam seama să ascult cele ce mi le spuneau.
Ce rău am făcut atunci că mă supăram pe ei! Ei voiau numai binele meu, dar eu nu-mi dădeam seama atunci.
O, dacă i-aş mai avea acum, cum i-aş asculta şi cum le-aş preţui de mult sfaturile lor cele bune!
Căci prea multe din ele le-am uitat şi abia mai târziu mi am dat seama cât de bine mi-au dorit ei, cei care mă mustrau.
Dar astăzi ei, binefăcătorii mei sunt sub pământ…
Mult am dorit eu mai târziu să mai pot auzi cuvântul lor, dar în zadar. Aş fi dorit să fie chiar şi să mă mustre şi să mă pedepsească. Dar nu mai erau!

Totuşi, multe din sfaturile tatălui meu nu le-am uitat.
Nu le-am uitat mai ales pe acelea care mi-au rămas în minte legate de nişte întâmplări ca acelea dintre care pe unele vi le-am spus, iar pe altele mai am să vi le spun pe rând.
Acele întâmplări, unele bune, altele rele, îmi aduc aminte mereu de sfaturile pe care le-am primit prin ele.
Astăzi vreau să vă spun întâmplarea care m-a învăţat un mare adevăr:

Când mergeam odată cu tata după lemne în pădure, cu carul cu boi, mă plângeam către el că unul dintre copiii cu care de obicei trăiam prieteneşte, din nu ştiu ce pricină, mi-a vorbit ieri urât. Iar apoi îmi pusese un nume de batjocură…
– Dar tu cum i-ai răspuns? mă întrebă tata.
– I-am zis şi eu lui tot aşa!
– Iar el ce ţi-a zis înapoi?
– Mi-a vorbit vorbe şi mai rele!
– Şi cum aţi sfârşit? | Continuare »

Iisus_cu-ucenici_3Traian DORZ

Cum aş fi aflat eu, Doamne,
cât eşti Tu de bun,
dacă nu-mi făceai atâtea
cât nici nu pot să spun?

Cum aş fi aflat ce-adâncă
e iubirea Ta,
dacă nu-mi făceai ce nimeni,
Doamne, nu-mi putea?

Dacă nu-nfruntam atâtea
stări de nedescris,
cum aş şti ce-adevărat e
tot ce ne-ai promis?

Dacă nu treceam prin valuri,
câte m-au izbit,
cum Ţi-aş fi văzut puterea
de nebiruit? | Continuare »

Iisus_si_ucenicii_2Traian Dorz, CÂNTĂRILE ROADELOR

Credinţa nu-i numai Iubirea ce crede totul orişicui,
ci-i şi-Adevăr
ce-ţi porunceşte să nu dai orişicui crezare.
– Ce limpede-i aceasta,
totuşi, atâta timp eu nu ştiui,
pân’ am plătit uşurătatea cu lacrimi
şi cu jertfe-amare!

Acum, când am aflat lumina
cu care-n adâncimi privesc,
nu m-ameţeşte înălţimea
cum nici vâltoarea nu mă-mbată,
trec peste marea liniştită
cum peste valuri mari păşesc
cu ochii unei noi cunoaşteri
ce rar mai poate fi-nşelată.

Cu cât tăcerea-i mai adâncă
cu-atât cuvântul e mai clar,
cu cât am plâns mai multe lacrimi
cu-atât vederea-i mai curată,
cu cât mai mare-a fost furtuna
e mai senin în urmă,
dar
puţini cunosc ce spun acestea
şi mulţi nu-nvaţă niciodată! | Continuare »