PILDELE LUI SOLOMON, capitolul 6

Traian Dorz, versificarea

Mahrama_6Asupra chezăşiei.

1. Fiul meu,
dacă vreodată, chezaş pentru-al tău de-aproape,
tu te-ai pus zălog, ca altul dintr-un greu necaz să scape,

2. Dacă te-ai legat prin vorba şi cuvântul gurii tale,
fiul meu, fă totuşi asta: scapă-te pe orice cale!

3. Fiul meu, fă totuşi asta: cât mai grabnic te dezleagă;
eşti căzut în mâini străine, stăruieşte şi te roagă!

4. Nu-ţi da ochilor odihnă, nici pleoapei aţipire
până nu scapi de-a lui mână, izbăvit de urmărire…

5. Scapă-te din a lui mână precum scapă-o căprioară
sau o pasăre din laţul celor care le omoară…

Fereşte-te de lenevie.

6. Du-te, leneşule, du-te la furnică şi priveşte,
bagă seamă ce ea face – şi, privind, te-nţelepţeşte!

7. Ea nici căpetenii n-are, nici stăpân, nici cin’ s-o-ndrume,
totuşi ea-şi câştigă vara hrana strânsă de pe lume… | Continuare »

Lucrurile pe care le urăşte Domnul

Traian Dorz, HRISTOS– TEZAURUL ÎMPĂRATULUI SOLOMON

Izgonirea-lui-Adam-din-RaiProverbe 6, 16:

Dumnezeu, Care este iubire, urăşte totuşi un singur lucru: păcatul. El, Care este chemare, respinge totuşi un singur lucru: păcatul. El, Care este iertare, condamnă totuşi un singur lucru: păcatul.

Până când păcatul nu şi-a întipărit chipul lui scârbos peste fiinţa omului, ce minunat era omul! Omul, aşa cum a ieşit din mâinile minunate ale lui Dumnezeu!
Ce minunaţi sunt ochii copiilor…, cuvintele copiilor…, mâinile şi picioarele lor!…
Ce plină de farmec le este toată fiinţa. Şi ce nevinovate le sunt toate faptele.
Dar îndată ce păcatul ajunge ca să-şi pună chipul lui urât şi înfăţişarea lui peste minunatele mădulare ale copilului şi ale omului, chipul frumuseţii şi al luminii dispare de peste el – şi totul se scufundă din ce în ce tot mai mult în urâţenie şi întuneric.
Cât este de dureros să vezi rezultatul acestui proces de descompunere morală! Această împutrezire şi moarte, în care se pierde omul, minunata operă a lui Dumnezeu, când alunecă în păcat.
Când, cu voia lui şi împotriva voii lui Dumnezeu, cu ştiinţa lui şi împotriva înştiinţărilor lui Dumnezeu, cu iubirea lui şi împotriva dragostei lui Dumnezeu, omul alunecă şi se adânceşte în fărădelege şi în păcat. O, ce urâţenie vine peste chipul lui, frumos până atunci!

Un singur lucru urăşte lumina: întunericul. Un singur lucru urăşte adevărul: minciuna. Un singur lucru urăşte sfinţenia: păcatul. Aceste două, fiecare dintre ele, nu pot locui împreună, deodată, în aceeaşi inimă. Că ori lumina nimiceşte întune-ricul, ori întunericul alungă lumina. | Continuare »

De ce noi nu putem?

Iisus-la-Marele-PreotTraian DORZ,

din Cântări Îndepărtate

De ce noi nu putem, Iisuse, al vieţii greu să-l biruim,
batjocorile şi prigoana mai răbdători să le primim?

De ce în valurile vieţii aşa uşor ne afundăm?
De ce ne copleşeşte somnul, de veghe când ne pui să stăm?

…Fiindcă noi privim la valuri şi nu pe Tine, Te vedem,
fiindcă ne culcăm alene şi nu cu Tine priveghem!

Fiindcă nu iubim ocara şi n-am dori să suferim;
cu toată lumea de păcate ne place-n pace să trăim.

De-aceea nu putem, Iisuse, să facem lucrul cel mai mic
şi în această tristă stare în veci nu vom putea nimic!

O, întăreşte-ne, Iisuse, şi ochii ţine-ni-i mereu
la Tine, Care eşti puterea şi biruinţa-n orice greu.

[Nu m-am temut şi nu mă tem de ameninţări, prigoane etc.]

PrVasileOuatuTraian DORZ, din ISTORIA UNEI  JERTFE

„Cu oameni corupţi nu se poate lucra… Mai încercaţi, dar mâine va fi prea târziu. Fraţii din popor sunt sinceri, dar cărturarii sunt veninoşi şi perverşi, vremea va adeveri totul. Să se limpezească lucrurile şi cârtiţele vor ieşi ca muşuroaiele la suprafaţă.“

… acest devotat frate al Părintelui Iosif [Pr. Vasile Ouatu] se chinuia în lupta cu tot noroiul sufletesc din marele său oraş… şi cu durer­ea şi mai mare a făţărniciei şi împotrivirii „foştilor fraţi“, care lucrau din răsputeri împotriva adevărului evanghelic al Oastei, făcând, din spirit de slugărnicie, mai mult decât le cerea stăpânul, spre a-şi şterge „păcatul“ că au fost cândva prea „slobozi“.
Luptele lui împotriva acestora l-au îndurerat şi l-au chinuit atât de mult, încât curând l-au doborât. A trebuit operaţii grele şi zăceri îndelungi.
Istoria lui este ca un fulger luminos trecând printre nişte nori întunecaţi şi grei. Redăm mai jos câteva pasaje din unele scrisori ale lui, din ultima vreme, trimise Părintelui Iosif.

17 sept. 1936:
…E multă vreme de când ne-am despărţit. De atunci şi până în prezent nu ştiu ce mai este pe la Sibiu. Fapt este că trăim într-o situaţie care nu ştiu unde ne va duce. Chiar de la început eu v-am mărturisit că, pentru mine, politica este ceva oribil în Oaste. Nici într-un chip nu m-am putut şi nu mă pot împăca cu ea. În ultimii ani, şi mai ales anul acesta, (vorbea de ceea ce făcea Viorel) văd că, în special prin foaie, s-a adop­tat o politică ce, pentru mine, nu este deloc potrivită cu spiritul Oastei. Dacă este o tendinţă de a-i învăţa pe ostaşi să fie cu două feţe, fie! Eu nu pot împărtăşi aşa ceva. Am spus-o şi o spun. Când la Sibiu mi-aţi spus cuvântul de acuză, relativ la felul meu dârz şi fără prefăcătorie, eram foarte hotărât să vă las cu Oprişan şi Lascarov, spre a vă convinge de adevăr. M-am gândit însă că aş face voia lui Satan şi am revenit să duc mai departe lupta, aşa cum Domnul mă va învrednici. Dar iată, astăzi sunt boicotat chiar de foaia «Isus Biruitorul». Noi, Oastea Domnului de aici, ne-am luptat cu mari jertfe spre a ţine pe fraţi pe calea cea dreaptă, ferindu-i de amăgitori. Ne-am expus continuu şi în special eu, ca preot. Am fost prigonit şi sunt mereu. Mitr. Bălan se ţine şi de capul meu. M-a reclamat Patriarhului pentru adunarea de la Rusalii etc., că lucrez cu preotul caterisit Iosif Trifa etc.

Nu m-am temut şi nu mă tem de ameninţări, prigoane etc., lucrez total dintr-o deplină sinceritate şi statornică convingere evanghelică, dar, a fi boicotat de însuşi organul oficial al Lucrării, mi se pare ceva de nemaipomenit. Cei ce lucrează împotriva Lucrării duhovniceşti sunt încurajaţi. Li se publică anunţurile, ca să vină ostaşii să audă… minciunăriile celor ce lucrează pe sub pământ, ca cârtiţele… Aceşti oameni sunt sprijiniţi de Sibiul care se scaldă în multe ape. De e bine aşa ceva şi de place Domnului, fie. Eu zic că nu. Dacă însuşi ciobanul vâră lupul în staul, înţeleagă bine oricine ce va fi de oile acelea… Trebuie să fim sinceri cu noi înşine. Cine merge, să meargă pe un singur drum. Cine merge pe mai multe, nu va ajunge niciodată la ţintă… Sibiul n-are o ţintă. Altfel nu-mi explic atitudinea aceasta. Poate m-am amestecat prea mult, dar eu ştiu ce ştiu. Nu pot scrie mai mult. Ne săpăm singuri terenul de sub picioare. Eu m-am opus mârşăviilor de culise şi mă voi opune cât voi trăi, dar regret că sunt prea bolnav şi neînţeles. Timpul va arăta câtă dreptate am avut şi am în toate atitudinile mele. Cu oameni corupţi nu se poate lucra… Mai încercaţi, dar mâine va fi prea târziu. Fraţii din popor sunt sinceri, dar cărturarii sunt veninoşi şi perverşi, vremea va adeveri totul. Să se limpezească lucrurile şi cârtiţele vor ieşi ca muşuroaiele la suprafaţă. | Continuare »

TU SINGUR TREBUIE SĂ CAUŢI

Femeia-cananeanca_GhelarTraian DORZ,
din CÂNTAREA ÎNVIERII

Tu singur trebuie să cauţi
de vrei să afli ce doreşti,
tu singur trebuie să stărui
de vrei vreodată să primeşti,
tu singur trebuie, tu singur
să baţi la Porţile Cereşti
– de vrei cu-adevărat izbânda
în tot ce-aştepţi şi năzuieşti!

Dar caută, stăruie şi bate
pân’ ai să izbuteşti ce vrei,
să nu te laşi nici dus de lene
şi nici înspăimântat de lei.
Împotriveşte-te ispitei,
înfruntă-te cu anii grei,
trântit, – ridică-te şi luptă
– pân’ ai să izbuteşti ce vrei!

Căci trebuie să afli-odată
ce cauţi, umblând stăruitor,
şi trebui’ să primeşti odată
ce ceri cu lacrimi şi cu dor,
şi trebui’ să ţi se deschidă
odată orişice zăvor,
– numai să lupţi, să ceri, să stărui
nerenunţând – şi-ncrezător!

ZIDIRE ŞI DĂRÂMARE

Traian Dorz, Săgeţile biruitoare

1. Răsplata care vine pentru umblarea înţeleaptă sau pentru umblarea nebună o simte cel mai dintâi femeia. Fiindcă bine este zis că „femeia înţeleaptă îşi zideşte casa ei, dar femeia nebună şi-o dărâmă cu însăşi mâinile sale”.Femeia-cananeanca_4

2. Femeia este centrul casei şi al familiei: femeia – începând de fiică, apoi soră. apoi soţie, apoi mamă – până este bunică şi străbunică. În toate aceste stări prin care trece normal o femeie, ea este, într-un cămin, cea care le învârteşte pe toate, le ştie pe toate şi le hotărăşte pe toate. Casa care are o femeie bună este aşezată totdeauna cu faţa la soare.

3. Fericită este inima femeii întoarse la Dumnezeu, fiindcă numai o astfel de inimă este cu adevărat pricepută şi binevoitoare. Priceperea este frumoasă la orice fiinţă, dar la femeie ea este şi mai necesară, fiindcă ea încunună şi casa celor ce îi vor îndruma pe alţii. Ea este mama unui întreg neam care începe cu ea.

4. De când este încă fiică la mama ei, femeia trebuie să înveţe rostul casei, sub îndrumarea mamei; şi astfel să capete deprinderea de a mânui toate lucrurile. Să ajungă să poată face chiar şi munca bărbatului. Bărbatul nu poate face totdeauna şi munca femeii, dar femeia o poate face aproape totdeauna pe a bărbatului. Dar bine cu adevărat este numai acolo unde fiecare îşi face partea pentru care l-a rânduit Dumnezeu. | Continuare »

[Nici o încercare nu ţine veşnic]

Traian Dorz, Lumina iubitului fiu (cap. 18)

… Cinstea de robi şi de prieteni ai lui Hristos n-am vrea s-o schimbăm cu cinstea întregii lumi (Rom 6, 22). Şi vai de acela care o schimbă.
Şederea în pustie şi în singurătate îşi are şi ea vremea ei. Lipsurile şi încercările îşi au şi ele vremea lor. După cum a trebuit să intri în ele, aşa va trebui să şi ieşi. După ce trece vremea ei, fiecare stare încetează. Fiecare împrejurare se schimbă. Şi cea grea, şi cea fericită.
Lup-oaieDrumul lui Hristos pe pământ e un drum cu multe tuneluri. Eşti când în umbră, când în lumina Crucii cu El. Dar nici o umbră, nici un întuneric, nici o încercare nu ţine veşnic pe pământ. Uneori tunelurile sunt lungi şi întunecoase, e adevărat; dar alteori mai scurte. Însă totdeauna şi după fiecare vine iarăşi lumina.
Orice închisoare îşi are şi liberarea ei, în afară de Infern. Numai de acolo nu se mai iese niciodată. Nu trebuie să te laşi niciodată copleşit de teamă, oricât ar veni pe neaşteptate un tunel. Şi oricât de mult ar fi să ţină, tot pe neaşteptate se va şi sfârşi. Tot aşa vei şi ieşi din el. Dacă nu pe pământ, pe sub el. (…)
Cine se apucă de un lucru sau de o rugăciune, sau de un drum, acela trebuie să se apuce totdeauna cu hotărâre, să urmeze cu stăruinţă şi în aşa fel, încât să ajungă neapărat la izbândă. Cine cere, să ceară până va primi, cine caută, să caute până găseşte, cine bate, să bată până ce i se va deschide! În aşa fel trebuie înţelese aceste cuvinte şi acest drum.
Dacă ai pornit pe calea Domnului, mergi pe ea până la sfârşit, până la moarte, până la mântuire. Dacă te-ai predat Domnului în Lucrarea Sa, rămâi în ea până la capătul vieţii, până la moartea ta. Şi dacă ai pus un legământ, mergi cu el până la capătul slujbei şi luptei tale, fără să te abaţi nici la dreapta, nici la stânga, oricât ar fi de viclean mincinosul şi prefăcutul care te cheamă, oricât de puternic leul care răcneşte şi oricât ar părea de oaie lupul care vine să te fure. (…) | Continuare »

ÎN DUMINICA FIULUI RISIPITOR (I)

Fiul-cel-pierdut-20Sfântul TEOFAN ZĂVORÂTUL,
19 februarie 1861

În duminica trecută, Sfânta Biserică ne-a învăţat smeritele simţăminte de căinţă prin care e atrasă milostivirea lui Dumnezeu; acum, ea vrea să ne ridice la hotărârea însufleţită de a merge, părăsind păcatul, pe calea dreaptă către Tatăl Cel Ceresc.
Pentru aceasta, în pilda despre fiul risipitor ea ne înfăţişează pe de o parte starea amară a păcătosului căzut de la Dumnezeu, iar pe de alta – bucuria şi tihna în care este primit de Tatăl Ceresc cel ce se pocăieşte.
Să urmărim căderea şi ridicarea acestui păcătos. Cu greu se va găsi cineva dintre noi, cei ce suntem aici de faţă, care să nu îşi recunoască propria sa istorie, în trăsăturile ei întunecate sau în cele luminoase. Întoarceţi-vă cu gândul la vremea când, anul trecut, am postit, ne-am spovedit şi ne-am împărtăşit cu Sfintele lui Hristos Taine. În ce stare fericită era atunci sufletul nostru! Ce luminos i se părea totul: şi în sine, şi în jurul său, şi deasupra sa, şi în depărtarea trecutului, şi în adâncul viitorului! Ce linişte împărăţea pe tărâmul inimii! Ce rânduială se înstăpânise în viaţa noastră, ce cuviinţă în gândurile noastre şi ce tărie în împlinirea hotărârilor bune! Ce râvnă aveam de a căuta numai pe Dumnezeu şi de a umbla fără abatere pe calea poruncilor Lui! Ni se părea că nimeni nu-i mai fericit ca noi, şi ne spuneam: „Niciodată nu vom trăda viaţa îndreptată pe care am început-o acum, ca să nu pierdem această bucurie şi ca să fim întotdeauna ai Tatălui Ceresc, a Cărui atingere a dreptei Sale purtătoare de grijă o simţea atât de puternic atunci inima noastră”.
Ce fericiţi, cu adevărat, sunt cei ce au rămas cu fapta, chiar dacă nu deplin, în aceste bune aplecări şi făgăduinţe făcute în faţa conştiinţei! | Continuare »

Apostolul Pavel în luptă cu „litera Legii“

Preot Iosif TRIFA, «Spre Canaan»

Cel mai dârz apărător al lui Iisus cel Răstignit
Citind cu atenţiune epistolele Apostolului Pavel, prin toate vezi trecând o aprigă pornire contra Legii, contra tăierii împrejur şi contra altor rânduieli intrate din Vechiul Testa­ment. Rămâi oarecum nedumerit şi îţi vine să te întrebi: de ce oare această pornire, căci doar Legea nu era ceva rău în sine şi nici celelalte rânduieli din Vechiul Testa­ment?

Dar, adâncind epistolele dumnezeiescului apostol, în­dată afli explicaţia. Pavel Îl apară pe Iisus cel Răstignit. Îl apără faţă de „litera Legii“ din Vechiul Testament.
Când S-a pogorât Mântuitorul în lume, viaţa religi­oasă a iudeilor era plină de rânduieli şi forme goale. Era spălarea blidelor pe dinafară (Luca 11, 39). „Litera“ o­morâse duhul (II Cor. 3, 6).

O pildă din cele multe: Mântuitorul e mustrat de „păzitorii legii“ pentru că a vin­decat în ziua sâmbetei o sărmană femeie care de optsprezece ani se chinuia de duhul cel necurat. „Păzitorii legii vedeau aci călcarea Sabatului“. Vedeau „litera legii“, pentru că pierduseră duhul ei.
Cum cei dintâi creştini erau din rândul evreilor, a­ceastă „literă“ a Legii ameninţa şi duhul Evangheliei; a­me­ninţă temeiul Evangheliei: pe Iisus cel Răstignit.

De aici apriga pornire a Apostolului Pavel contra a tot ce ameninţa duhul Evangheliei. În apărarea lui Iisus cel Răs­tignit, Pavel nu cruţă nimic şi pe nimeni. Pentru tăierea împrejur îl înfrun­tă chiar şi pe Chi­fa, apostolul (Gal. 2, 11). Iată, eu, Pa­vel, vă spun că, dacă vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi ni­mic… voi, care vă so­cotiţi mântuiţi prin Lege, v-aţi despărţit de Hristos, aţi căzut din har… V-o spun, eu, Pavel (Gal. 5, 2-5). Căci, dacă mântuirea se capătă prin Lege, atunci degeaba a murit Hristos (Gal. 2, 21).
În apărarea lui Iisus cel Răstignit, Apostolul Pavel era un fanatic. Căci n-am a­vut de gând – le scria corintenilor – să ştiu între voi altceva decât pe Iisus cel Răstignit (I Cor. 2, 2).

Iar galatenilor le scria plângând: „Iar acum după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, vă mai întoarceţi iarăşi la acele învăţături începătoare, slabe şi stricăcioase, cărora vreţi să vă supuneţi din nou? Voi păziţi zile, luni, vremi şi ani“ (Gal. 4, 9-10).
Dintre toţi muritorii pământului, Pavel a fost, este şi va fi cel mai dârz, cel mai aprig şi cel mai înfocat apă­rător ai lui Iisus cel Răstignit. | Continuare »

EU N-AM UITAT

Traian DORZ, din CÂNTAREA VEŞNICIEI

Cop-Traim-vremuri-bibliceEu n-am uitat cuvântul: «Aduceţi-vă-aminte!»;
ca fulgerul îmi arde, ca tunetul mi-e spus,
– înaintaşii noştri nu-s pietre ori morminte,
ci steaguri înălţate şi sori ce n-au apus!

Îl văd venind pe ziduri părintele-lumină,
cu fruntea lui şi mâna cea albă – singurel,
şi glasu-i alb întreabă… şi tace, şi suspină,
şi nu-şi mai recunoaşte pe nime’-aici cu el.

Şi văd o Mână Sfântă cum scrie pe o rază
un «Mane, Techel, Fares» pe-acest oraş beţiu
ce cântă-cântă-cântă când tot se ruinează
şi cântecul răsună a jale şi-a pustiu.

Şi văd copii nevârstnici venind ca să se-mbete
de cântecul acestui ţimbal zângănitor
şi sunetul i-nşală – şi sufletele, bete,
se duc pe alte drumuri, pierzându-şi ţara lor.

… Cum m-a-nşelat iubirea să nu văd mai din vreme
că duhul îndărătnic nu poate fi salvat,
că vai e-n veci de cel ce n-ascultă,
nici se teme
şi vai e şi de-aceia ce-n urma lui s-abat!

Acum aud cuvântul: Ia seama ce răsplată
au toţi dărâmătorii – şi teme-te mereu!
– şi mă-ngrozesc ce are să vină dintr-o dată
şi peste-acel ce scrie acuma Dumnezeu!