b'LOGOS — Comori Nemuritoare

În dimineaţa de 28 decembrie [1956] eram la Bucureşti cu un scurt memoriu către patriarh, prin care îi ceream o audienţă în problema legalizării Oastei Domnului. Din gară am telefonat şefului de la Interne, după cum îmi poruncise.
M-a întâlnit la ceasul din faţa Universităţii, unde i-am predat o copie după memoriu. Apoi mi-a zis:
– Acum te duci la Patriarhie. Vei vorbi cu patriarhul şi vă veţi înţelege. După aceea, la plecare, îmi vei da telefon din nou, ca să văd ce aţi aranjat.
La Patriarhie m-a întâmpinat uriaşul îmbrăcat în haine preoţeşti. De data asta, când i-am spus cine sunt, a făcut un gest de largă bunăvoinţă şi, cu un zâmbet prietenos, mi-a deschis uşa de la cabinetul patriarhului, anunţându-mă:
– Poftiţi la Prea Fericirea Sa!

Părintele patriarh, cu o înfăţişare slăbuţă şi binevoitoare, m-a primit cu braţele deschise. I-am sărutat dreapta, iar dânsul m-a îmbrăţişat, sărutându-mă pe obraz şi spunându-mi:
– Fii binevenit, frate Dorz!
M-a aşezat la masă alături de dânsul, a poruncit să ni se aducă două cafele, apoi, după ce m-a ascultat cu răbdare şi atenţie asupra situaţiei şi necazurilor noastre, mi-a luat memoriul, l-a citit şi, la urmă, mi-a zis:
– Să căutăm împreună, frate Dorz, orice posibilitate pe care am avea-o spre a soluţiona problema dumneavoastră. Dar aceasta se va putea numai în cadrul statutelor existente pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe. Nici o altă cale de soluţionare nu există. Iată aici – continuă el, întinzându-mi o carte – asta este cartea statutelor Bisericii noastre. Ia-o la dumneata acasă, cerceteaz-o şi studiaz-o în linişte. | Continuare »

Traian DORZ, din ISTORIA UNEI  JERTFE

La 25 de ani de la înfiinţarea Oastei, a căror împlinire se apropia la Anul Nou 1948, ne gândeam să facem un praznic deosebit.
Împrejurările însă continuau să ne fie mereu potrivnice, atât în ce privea desfăşurarea unui program deosebit, cu această ocazie, la Sibiu – cât şi greutăţile materiale cu care luptam.
Am ţinut însă cu ocazia aceasta să-i îndemnăm pe toţi fraţii la împlinirea celor mai arzătoare dintre datoriile noastre creştineşti de Sărbătorile Crăciunului şi ale Anului Nou, mai ales în împrejurările de mari lipsuri care erau atunci în toată ţara.
Astfel în numărul pentru 25 decembrie 1947 am dat la foaie următoarea înştiinţare:

„O datorie creştinească
Fraţii au hotărât ca de Sărbătorile Naşterii Domnului să fie cercetaţi în chip deosebit toţi cei care se găsesc în temniţe, în spitale, în aziluri, în orfelinate şi oriunde sunt semeni de ai noştri în suferinţă.
Este de datoria noastră, a fiecăruia, cercetarea celor bolnavi, neputincioşi şi închişi. De aceea credem că este bine şi potrivit să dăm acest îndemn tuturor fraţilor şi surorilor noastre.
Rugăm deci, pe cât se va putea, ca toţi fraţii noştri din toată ţara, în chip deosebit, să socotească ziua de duminică, a patra zi de Crăciun, ziua cercetării şi ajutorării celor lipsiţi.
Acolo unde sunt în apropiere spitale, aziluri de bătrâni, orfelinate sau temniţe, fraţii se vor împărţi pentru a-i cerceta, ducându-le Cuvântul lui Dumnezeu în cărţi şi vorbiri şi, pe cât se poate, şi hrană trupească rece şi caldă, precum şi îmbrăcăminte.
În acest scop se va lua din timp legătura cu conducerea acestor aşezăminte, pentru ca totul să decurgă în ordine. Dacă este posibil, se va căuta ca înainte de împărţirea darurilor să se ţină un program religios cu cei cercetaţi.
Acolo unde în apropiere nu sunt nici spitale, nici aziluri, nici închisori, fraţii vor cerceta pe cei bolnavi din apropierea lor, mângâindu-i şi ajutându-i.
Domnul să vă dea tuturor o iubire jertfitoare“!

Traian DORZ, fragment din HRISTOS – MĂRTURIA MEA

Încă de la începutul lunii decembrie ninsese mult, apoi urmase un îngheţ puternic care făcuse peste zăpadă un pod de ne ţinea şi nu se rupea cu noi. Apa în vale îngheţase, că treceau şi căruţele peste ea.
Cu o zi înainte de vacanţă însă începuse să plouă şi un vânt cald crăpa gheaţa de pe vale şi topea zăpada de pe toate dealurile, încât începeau să curgă toate şanţurile şi răzoarele, umflând şi umplând albiile apelor.
Valea începuse să iasă pe afară. Apele, umflând gheaţa, o rupeau şi o crăpau în lespezi mari şi groase pe care apoi o cărau grămezi la vale, izbind şi doborând cu ea arinii şi răchitele care abia se mai vedeau din ape.
Aşa erau apele în ziua când noi primeam vacanţa de Crăciun şi veneam să trecem Valea spre casele noastre.
Puntea peste care treceam noi de obicei era luată de ape şi nu te puteai apropia nici pe departe de locul unde fusese.
– Haideţi să mergem în jos până la pod, le-am zis eu. Poate că vom putea trece pe pod.
Eu fiind cel mai mare dintre ei, toţi mă ascultau.
Am luat-o înainte cu cei patru, cinci copii, câţi erau, după mine.
Se însera repede, căci ziua era mică, norii groşi şi începea să plouă. Am ajuns la drumul care ducea la pod, dar apele se revărsaseră şi peste drum şi curgeau mari şi tulburi, rostogolind lespezi de gheaţă. Podul se vedea sus peste albia apei, dar până acolo trebuia trecut prin şuvoiul acesta care curgea peste drum şi se vărsa mai departe întâlnind valea. Ce mare era acolo unde se întâlneau aceste ape izbind lespezile de gheaţă care se încălecau grămadă cât casa unele peste altele, făcând un zgomot înspăimântător.
Nu ştiu ce îndemn puternic mă făcu să le zic celorlalţi:
– Eu mă bag în apă şi trec până la pod. Mă duc acasă să trimit pe ai voştri după voi. Voi staţi aici până trec eu. | Continuare »