Sunt ochi ce văd o altă lume
şi-un alt fel de lumină-acum,
şi doar aceştia ştiu bine
ce-i strălucire – din ce-i scrum.
Sunt ochi ce pot vedea-nlăuntru
şi pot pătrunde-n ce-i afund,
şi doar aceştia ştiu taine
şi stări ce tuturor s-ascund.
Sunt ochi ce pot vedea în-Mâine,
în profeţii şi-n presimţiri,
şi doar aceştia ştiu calea
adevăratei mântuiri.
Sunt ochi ce pot privi cereşte
la tot ce-i astăzi pe pământ,
şi numai ei nu se înşală
în tot ce cumpără şi vând. | Continuare »
„Şi i-a zis: «Du-te de te spală în Scăldătoarea Siloamului!» (care, tălmăcit, însemnează: Trimis). El s-a dus, s-a spălat şi s-a întors văzând.“ (Ioan 9, 7)
Ascultarea poruncii este şi verificarea credinţei!
Nu porneşte la drum acela care nu crede că va ajunge şi nu se osteneşte să semene şi să plivească răbdător acela care nu are nici o nădejde să culeagă.
Orbul n-a primit decât o poruncă: «Du-te de te spală!» şi nici măcar n-a fost însoţită de făgăduinţa vindecării ascultarea de această poruncă. Totuşi el a pornit, fiindcă a avut credinţă în Acela Care i-a spus: Du-te! Asta este credinţa!
Mântuitorul i-a spus orbului să meargă până la scăldă-toarea Siloamului. Iar orbul n-a întrebat pe Domnul: De ce tocmai până acolo? Dumnezeu Îşi are planurile Sale şi gândurile Sale cu fie-care suflet pe care vrea să-l mântuiască! Cine vrea să fie mântuit, acela trebuie să facă întocmai cum spune Hristos. Nu altfel!
Trebuie să meargă până unde îi spune Domnul, nu mai puţin, şi să pornească atunci când îi spune El, nu mai târziu, şi să se ducă acolo unde îl trimite El, nu în altă parte.
Şi chiar dacă omului i s-ar părea că există o altă cale şi un alt loc mai potrivit, chiar dacă mii de predicatori şi promisiuni l-ar chema în altă parte, credinţa ascultă întocmai cum a primit.
Ascultă chiar şi atunci când nu poate să înţeleagă de ce i se cere atât.
De ce trebuie să fie trimisă tocmai acolo. Şi de ce trebuie să fie supusă tocmai aşa. | Continuare »
Sfantul Ioan Gura de Aur, din „Comentar la Evanghelia de la Ioan” – OMILIA 56
„Şi trecînd Iisus, a văzut un om orb din naştere. Şi ucenicii Lui l-au întrebat, zicînd: învăţătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” (Cap.9, Vers.1-Vers.6).
„Şi trecînd Iisus, a văzut un om orb din naştere”(1). Iisus Hristos în omenirea sa, în rîvna sa pentru mîntuirea noastră, şi voinţa sa de a le închide gura celor răi, nu neglija nimic din ceea ce-i aparţinea să facă, chiar cînd nu întîi nea decît indiferenţă în jurul său. Aceasta fiindcă profetul ştia ceea ce a zis: „Ca să te îndreptezi întru cuvintele Tale; şi să biruieşti cînd vei judeca Tu” (Ps. 50,5). lată pentru ce evreii nu puteau ajunge acum la sublimitatea cuvintelor lui, ce zic eu? atunci cînd îl numesc demonizat, şi căutau să-l omoare; fiind ieşit din templu, el a vindecat un orb, ca să potolească mînia lor chiar prin lipsa sa, ca să înmoaie duritatea inimii lor, şi să îndulcească neomenia lor prin minune, şi la fel pentru a dovedi învăţătura sa, ca să-i dea lui mai multă credinţă şi crezare: şi minunea pe care o face el nu este nici obişnuită, nici mică, ci în aşa fel încît nu s-a mai văzut pînă atunci aşa ceva. „De cînd este lumea” zice orbul, „să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere”. Căci poate că cineva a deschis ochii unui orb, dar nu a unui orb din naştere.
Ori, că Iisus a ieşit din templu şi ar fi venit în mod expres şi cu intenţia de a lucra această minune, ceea ce o dovedeşte în mod arătat iat-o: El a mers să-l caute pe orb, şi orbul n-a venit să-l caute. Şi iarăşi: El l-a privit cu atîta atenţie, că ucenicii săi zărindu-l, s-au dus să-i pună această întrebare: „învăţătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” întrebare întemeiată pe o părere falsă: căci, înainte de a se naşte, cum ar fi putut face acest om ceva păcat? Pentru ce să fi fost el pedepsit pentru păcatele părinţilor săi? Pentru ce s-au dus ucenicii să-i pună această întrebare? Iisus Hristos vindecînd mai înainte paralizatul, îi zice: „lată că te-ai făcut sănătos de acum să nu mai păcătuieşti” (Ioan 5,14). De acolo au cunoscut că pentru aceia a ajuns acest om paralizat pedepsit pentru păcatele sale, şi ei au gîndit între ei la fel. Că acest om a căzut în paralizie pentru păcatele sale aceia poate să fie; dar ce veţi spune voi despre acesta? oare pentru păcatele sale a fost lovit de orbire? | Continuare »
Preot Iosif TRIFA, Munca şi Lenea
Oastea Domnului are şi munca cea trupească şi cea duhovnicească.
Să ne ţinem pe linia învăţăturilor Sfântului Apostol Pavel
Arătam cum satan se amestecă şi acolo unde se vesteşte Evanghelia. Oriunde se vesteşte cu putere Evanghelia, satan ridică fel de fel de bănuieli: ba că predicatorul predică din interes, ba că e un leneş căruia nu-i place munca, ba că e din greu plătit etc. Şi arătam cum apăra Apostolul Pavel vestirea Evangheliei faţă de astfel de atacuri. Făcea totul – lucra din greu şi cu mâinile sale – numai să nu smintească cu ceva vestirea Evangheliei.
Pe linia aceasta, trasă de marele Apostol, ne-am ţinut şi ne ţinem şi noi cu vestirea de la Oastea Domnului.
De la început noi am ferit mişcarea aceasta de orice taxe şi contribuţii obligatorii. Oastea Domnului e doar singura societate care n-are taxe; n-a pornit la drum cu taxe şi n-are nici un fel de taxe şi greutăţi băneşti pentru membrii ei. Şi am făcut acest lucru anume ca să ferim vestirea Evangheliei şi vestirea mântuirii de orice fel de sarcini şi de orice fel de bănuială. Domnul singur ştie cât am răbdat, cât ne-am lipsit, cât am suferit, dar obligatoriu n-am cerut de la nimeni nimic; anume ca să ferim vestirea Evangheliei de sarcini şi bănuieli.
Şi dacă totuşi în capul meu s-au ridicat acuze şi bănuieli că lucrez pentru câştig – Domnul m-a apărat şi mă va apăra El Însuşi faţă de aceste acuze. | Continuare »
Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»
Nu este o mai fericită stare ca aceea când sufletul credincios este atât de unit cu Dumnezeu, încât este cu totul în Domnul şi Domnul în el. Sfântul Pavel a spus: „Pot totul în Hristos!”. 
Da! Când eşti în El, ai totul şi poţi totul. Cel mai înalt dar al credincioşilor adevăraţi a fost totdeauna de a deveni una cu Hristos şi aşa a fi găsiţi, în totul una cu El, în orice vreme şi-n orice loc, în tot ce au făcut. Fericire deplină nu există decât printr-o astfel de unire deplină cu Hristos. Cine a gustat această stare fericită nu mai doreşte nimic.
Luaţi bine seama la cuprinsul acestei cântări şi rugaţi-vă să ajungem cu toţii să avem o stare atât de înaltă şi o dorinţă atât de sfântă. Şi astfel, prin Duhul Său cel Sfânt să ne descopere, ca să ştim că tot ce avem şi tot ce suntem este numai de la El. Şi-atunci când noi ne-mpărtăşim deplin din darurile Lui, să putem face în aşa fel, încât şi El să Se poată folosi deplin de tot ce avem noi.
Eu ştiu că numai de la Tine
e tot ce am şi tot ce pot,
al Tău sunt eu în întregime
şi-al meu Te simt pe Tine tot.
Tu iei al meu ca de la Tine,
eu iau al Tău ca din al meu;
ce har e-n stările divine,
în mine Tu, în Tine eu! | Continuare »
Traian DORZ
Încrede-te-n Lumină, chiar dacă-ţi arde-amar
paragini cangrenate din putredul hotar
şi las’ să-ţi răscolească prin tot ce ai ascuns,
ea arde numai bezna pe unde ţi-a pătruns!
Încrede-te-n Dreptate cu-atât mai mult cu cât
condamnă şi la tine ce-i veşted şi urât,
pe cumpăna ei sfântă aşază-ţi ceas cu ceas
tot ce împarţi la alţii prin fapte şi prin glas.
Încrede-te puternic în Adevăr oricând,
dar şi mai mult în vremea când mustră necruţând,
nu-i lepăda-ndrumarea şi nu-l strâmba voit,
căci tot ce el condamnă e putred şi greşit.
Încrede-te-n Iubire, chiar dacă numai plâns
şi numai jale-ţi pare pe urma ei c-ai strâns,
căci unde-i arde rugul rămâne loc sfinţit,
desţelenit şi vrednic spre rod desăvârşit!
Traian DORZ
Osteneala mântuirii niciodată n-o-nceta:
– cum e zelul muncii sfinte, nu-i nimic a Te-ajuta!
Lacrimile rugăciunii nu ţi le usca nicicând,
– nu eşti mai primit la ceruri ca atunci când mergi plângând.
Setea după Apa Vieţii simte-o-n inimă mereu,
– nu-i alin cum e Cuvântul buzelor lui Dumnezeu.
Dragostea de fraţi doreşte-o ca pe dulcele nectar,
părtăşia-n adunare e ca mana din altar.
Suferinţele iubirii nu le socoti poveri,
nu-i ca ele har mai mare, nici răsplată nicăieri.
Ţinta mântuirii tale n-ai atinge-o nicidecum
dac-aceste binefaceri nu te-ar ajuta pe drum!
(continuare)
Zic că timpul nostru petrecut acum aici este foarte însemnat. După cum, pentru orice recoltă fiecare zi şi fiecare ceas de primăvară pentru îngrijirea ei, pentru tratarea ei, pentru tot ceea ce se cere în vederea unei cât mai bune reuşite, trebuie făcut la timp şi frumos. Dumnezeu ne-a dat pământul, cerul ne dă toate celelalte. Domnul ne-a dat trupul în care purtăm acest conţinut binecuvântat şi sfânt care este sufletul nostru şi duhul nostru în care Dumnezeu a pus acele daruri minunate care sunt tinereţea, poezia, cântarea.
Străduiţi-vă să vă ridicaţi peste nivelul cotidian, peste nivelul, obişnuit şi zilnic, la acea stare în care să sesizăm mai de aproape şi mai constant, şi mai puternic, şi mai fin, şi mai sfânt, şi mai intim pe Hristos în Duhul Său.
Începeţi să vă însufleţiţi fiinţa lăuntrică, acele însuşiri puse în fiecare dintre noi de Duhul lui Dumnezeu.
Noaptea aceasta va fi o noapte de poezie, de cântare şi de meditaţie sfântă. Dumnezeu a binecuvântat această Lucrare a Oastei Domnului cu aceste daruri deosebite şi scumpe. Trei daruri minunate sunt în Lucrarea aceasta şi Dumnezeu le-a eternizat şi le va înveşnici: tinereţea, poezia şi cântarea.
Adunările noastre sunt, aproape în totalitatea lor, formate din suflete tinere. Nu numai cei care sunt cu feţe tinere sunt de ani tineri. Şi dintre ceilalţi, care avem de-acuma perii albi, numărăm cu zecile, cu multe zeci cifrele anilor noştri, data naşterii noastre. | Continuare »
Traian DORZ
De vrei s-ajungi limanul senin şi fericit
tu caută Adevărul, dar până la sfârşit!
De vrei să fii om vrednic de numele primit
rămâi cu Adevărul, – dar până la sfârşit!
De vrei să ai în viaţă un cuget liniştit
grăieşte Adevărul, – dar până la sfârşit!
De vrei să mori în pace, cu chipul strălucit
vesteşte Adevărul, – dar până la sfârşit!
De vrei un suflet vrednic, oricât ai fi gonit
urmează Adevărul, – dar până la sfârşit!
Şi chiar de-ai fi pe lume mereu cu rău plătit
ce-ţi dăruie-Adevărul întrece înmiit!
(continuare)
Un credincios are un suflet nou, născut din nou, înviat din nou, care trăieşte o viaţă veşnică. Noi trăim o viaţă dublă: o viaţă trupească ce merge mereu scăzând în putere, în efort, în durată, în tot.
Dar trăim şi o viaţă duhovnicească, ce merge crescând, într-o spirală cerească.
Hristos nu îmbătrâneşte niciodată.
Dragostea nu îmbătrâneşte niciodată.
Biblia nu îmbătrâneşte, credinţa nu îmbătrâneşte niciodată. Şi cei care sunt în Hristos nu îmbătrânesc. Duhovniceşte nu îmbătrânesc niciodată. Numai trupeşte suntem supuşi aceloraşi legi pe care le-a rânduit Dumnezeu o dată pentru totdeauna şi care stau scrise: „Anii vieţii noastre sunt şaptezeci. Ce trece peste aceasta e trudă şi durere”, din punct de vedere trupesc şi pământesc. Dar duhovniceşte, peste asta se trece; şi tot ce trece e minunat.
Se petrece în viaţa celui credincios acel fenomen minunat ca într-o poveste a ciocârliei în care se spune cum, îndrăgostită de soare, de cântec, de frumuseţe şi de primăvară, această vietate minunată şi fericită s-a înălţat şi, cu cât s-a înălţat, a făcut o spirală tot mai largă şi tot mai înaltă. Cânta, cânta tot mai cereşte. Cu cât se apropia de Dumnezeu şi se depărta de pământ, cântecul ei era mai divin şi mai strălucit.
De la un moment dat, a trăit cântecul puternic. Sufletul ei cânta, cânta şi se înălţa spre Dumnezeu. Şi, la un moment dat, a ajuns totuşi un hotar în care puţinul pământ s-a desfăcut pe neaşteptate şi apoi, mai sus şi mai sus, a zburat în etern şi etern, în spirale tot mai largi şi mai înalte, cântecul şi sufletul ei. Numai cântecul, fără cântăreţ. | Continuare »
Site Creștin Ortodox cu specific al Oastei Domnului
