Veacu-acesta

Traian DORZ

Veacu-acesta-i mai sălbatic
decât toate pân-la el,
noaptea urii şi-a cruzimii
e de cel mai crâncen fel.
Nu-i nici milă, nici credinţă,
stinsă-i flacăra iubirii
numai fiara râde, râde
bucuria nimicirii.

Oamenii, de mici învaţă
cât mai crud să se omoare,
nepăsarea ucigaşă
calcă totul în picioare,
relele dezlănţuite
umblă drumurile toate
jefuiesc, ucid şi pradă
inimile frământate.

Mâine vor rămâne lupii
să se sfâşie-mpreună
şi-i va prinde dintr-o dată
a Sfârşitului furtună…
– Dar de starea lor pierdută
şi de tot ce-o să le vină
care dintre cei buni poate
spune că el n-are vină?

UNDE SUNT DOI

Traian Dorz, Semănaţi Cuvântul Sfânt

1. Dacă unde sunt doi puterea creşte – când este vorba de mâini ori de umeri –, atunci acelaşi lucru se petrece şi unde sunt mai multe creiere şi mai multe inimi.

2. Dar în nici un sector al vieţii lumeşti nu s-a putut face niciodată cu adevărat o contopire deplină şi durabilă măcar între doi creatori mari. Ori între doi împăraţi puternici, ori între două forţe uriaşe. Acest lucru numai Hristos îl poate face. Şi numai El îl va şi face, la vremea Lui.

3. Numai Duhul lui Hristos a putut şi va putea face ca acei doi să se contopească într-unul, fiecare căutând mai întâi folosul lui Dumnezeu, apoi folosul celuilalt şi numai în urmă – sau nici în urmă – folosul său personal.

4. Dacă tindem spre frumosul ideal al unităţii în Hristos, nu numai că trebuie să ne realizăm pe noi înşine în fiecare fel şi în fiecare zi, spre a ajunge cât mai curând la acel nivel sfânt – ci trebuie să luptăm cu orice influenţă străină care ar diminua şi ar deteriora elanul nostru frumos. | Continuare »

De nu primeşti

– după II Corinteni 3, 18 –

De nu primeşti nimic străin
în duhul tău şi-n minte,
lumina gândului senin
îţi va luci-n cuvinte.

De nu-ţi pătezi cu nici un rău
a cugetului unde,
tot mai adânc lăuntrul tău
sfinţirea-l va pătrunde.

De nu-ţi arunci nepăsător
clipita niciodată,
cu rod etern strălucitor
duci viaţa ta-ncărcată.

De nu-ţi laşi fraţii-ndureraţi
să plece sau să-aştepte,
mereu mai drept ai să străbaţi
cărările-nţelepte. | Continuare »

Ce dulce-i pacea Ta

Traian DORZ

Ce dulce-i pacea Ta, Iisuse, ce-o dai la cei ce Te-au primit,
cu câtă mângâiere umpli truditul suflet chinuit!

Ce-aleasă-i sfânta bucurie ce-o dai Tu celui întristat,
cu câtă liniştire umpli truditul suflet zbuciumat!

Ce fericire faci să vină în duhul cel nefericit
şi ce nădejde-i dai când strigă pierdutul deznădăjduit!

Cum schimbi vieţi din temelie, cum ’nalţi pe cei umili şi mici,
cum pe dispreţuiţii lumii deasupra lumii Tu-i ridici!

Cum dai curaj în locul fricii, cum pui tărie-n slăbănogi,
cum dai cuvânt la gura mută şi umblet paşilor ologi!

Cum pui credinţa minunată în cel ce-a fost un crunt ateu,
cum faci din cel ce-a fost un vameş un slujitor lui Dumnezeu!

Cum creşti iubirea Ta cerească în duhul plin cândva de rău
şi-l fericeşti cu-ncredinţarea că este-un fiu iubit al Tău!

Încredinţarea dulce care mă face astăzi fericit
şi recunoscător, Iisuse, să-Ţi cânt în veci
– cât m-ai iubit.

Arătările

Traian Dorz

Te-ai arătat Slăvită Înviere
iubirii-ndurerate, la mormânt,
şi-ntâia fericită mângâiere
vestit-a lumii-ntâiul crezământ.

Te-ai arătat Duioasă Însoţire
înspre Emaus, frumoasei prietenii,
dând binecuvântata-mpărtăşire
statorniciei, adânci credincioşii.

Te-ai arătat prin uşile-ncuiate,
primejduiţilor ascunşi urmaşi –
s-aduci pe veci credinţei încercate
depline-ncredinţări că n-ai s-o laşi.

Te-ai arătat credinţei clătinate
dovada pipăitei bucurii,
încredinţare veacurilor toate
şi vină, neprimitei mărturii. | Continuare »

Învierea lui Iisus Hristos se dovedeşte prin minunile Apostolilor

Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Cuvânt la Învierea Domnului nostru Iisus Hristos

„Domnul a înviat cu adevărat” (Lc. 24, 34)

Mulţi pun întrebarea: pentru ce Hristos nu S-a arătat iudeilor îndată după învierea Sa? Dar aceasta este o întrebare de prisos şi nefolositoare. Dacă Hristos ar fi nădăjduit că ei prin aceasta s-ar fi întors la credinţă, negreşit El n-ar fi pregetat, după învierea Sa, a Se arăta tuturor.
Cum că ei n-ar fi crezut nici când El li S-ar fi arătat după învierea Sa, o dovedeşte învierea lui Lazăr. Acesta murise de patru zile, aşa că putea şi trecuse în putreziciune. Dar Hristos 1-a rechemat la viaţă înaintea ochilor iudeilor, si iarăşi i-a deşteptat; însă cu toate acestea, El n-a putut a-i aduce la credinţă; dimpotrivă, i-a făcut mai mari vrăjmaşi ai Săi. Căci ei au venit si voiau pentru aceasta a-L omorî. Dacă ei n-au crezut în El când a sculat din moarte pe un altul, nu s-ar fi înfuriat ei oare asupra Lui mai tare, când El li S-ar fi arătat iarăşi ca înviat? Ei prin aceea negreşit nu s-ar fi îndreptat, ci necucernicia şi osânda lor ar fi sporit. Aşadar pentru ca El să-i scape de o tulburare de prisos, nu S-a arătat lor, ci numai ucenicilor Săi; căci El i-ar fi expus la o mai mare pedeapsă, dacă după răstignire S-ar mai fi arătat lor. Aşadar, El S-a retras de la ochii lor, pentru ca să-i cruţe, dar S-a arătat lor prin minunile Apostolilor Săi. Era totuna ori să fi văzut pe Cel înviat, ori să fi auzit pe Petru grăind slăbănogului: „în numele lui Iisus Hristos, scoală-te şi umblă” (F.A 3, 6). | Continuare »

IOSIF, UCENICUL PE ASCUNS…

Traian Dorz, din «Hristos – Jertfa noastră»

„După aceea, Iosif din Arimateea, care era ucenic al lui Iisus, dar pe ascuns, de frica iudeilor, a rugat pe Pilat să-i dea voie să ia trupul lui Iisus de pe cruce. Pilat i-a dat voie. El a venit deci şi a luat trupul lui Iisus.“ (Ioan 19, 38)

Binecuvântat să fie Domnul, Care le-a prevăzut pe toate şi le-a rânduit cu înţelepciune. Care a pregătit pentru orice lucru al Său o unealtă potrivită. Şi pentru orice situaţie, o ieşire la timp.
Iată un nume nou, un ucenic nou, o nouă unealtă a lui Dumnezeu, de care nu se mai vorbise înainte.
Iosif din Arimateea apare tocmai la timp, când era mai mare nevoie de el. Când apăruse o trebuinţă pe care n-o putea rezolva altcineva.
Apare cum apăruse şi Simon din Cirena să ajute la purtarea crucii când greutatea ei ajunsese prea mare. Şi când altcineva nu se găsea în stare de acest lucru decât el. Cum apăruse Maria cu mirul său. Şi Marta cu casa ei primitoare.

Să nu descurajăm niciodată în umblarea cu Iisus. Să nu ne îngrijorăm niciodată cu deznădejde de viitorul Trupului lui Hristos. Să nu pierdem niciodată speranţa şi încrederea în puterea şi grija lui Dumnezeu faţă de mădularele lui Hristos. Faţă de rămăşiţele Sale. Faţă de Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu Însuşi Sângele Său cel Sfânt.
Chiar când toate mădularele Adunării şi Bisericii par moarte, când ochii ei nu mai văd, când mâinile ei nu mai lucrează, când picioarele ei nu mai merg, când inima ei nu mai arde, – bunătatea şi iubirea Tatălui poartă totuşi grijă faţă de ai Săi. Trupul acesta este totuşi scump, pentru ceea ce a fost el înainte. Şi pentru ceea ce va fi în urmă.

Iosif, ucenicul pe ascuns, se ferise atât de bine tot timpul până acum, aşa încât nu ştiuse nimeni că şi el era un ucenic al lui Iisus. A venit însă clipa când şi el a trebuit să-şi dovedească prin faptă dragostea şi credinţa faţă de Domnul.
Dacă Iosif nu şi-ar fi înţeles atunci datoria sa, dacă răspunderea lui faţă de această datorie n-ar fi biruit atunci frica de iudei din inima sa, dacă Iosif n-ar fi prins prilejul acela unic care i se oferea, să facă acel lucru frumos pentru Iisus, cum făcuse la vremea ei şi Maria (In. 12, 3), – atunci Iosif ar fi rămas un necunoscut, un fricos, un laş şi un osândit pentru totdeauna. Şi în zadar ar fi fost toată speranţa lui şi ucenicia lui. | Continuare »

Plângerea deasupra Epitafului

Sfântul Luca al Crimeei

Iată, soarele s-a întunecat. Pământul s-a înfiorat şi s-a cutremurat. S-a sfâşiat de sus şi până jos catapeteasma templului, care despărţea Sfânta Sfintelor, fiindcă Domnul însuşi ne-a deschis nouă intrarea în Sfânta Sfintelor – în cer, la Tronul Tatălui Său.

Epitaf

Cutremuratu-s-a iadul, că s-au surpat puterea şi stăpânirea lui. Despicatu-s-au stâncile şi s-au deschis mormintele cele săpate în ele, şi trupurile sfinţilor adormiţi s-au sculat, şi au ieşit din morminte, şi s-au arătat multora în Ierusalim, binevestind tuturor: „Săvârşitu-s-a”.
Ce s-a săvârşit? S-a săvârşit lucrarea mântuirii neamului omenesc de stăpânirea diavolului, sau împlinit vechile prorocii ale Vechiului Legământ. El a luat asupră-Şi durerile noastre… (Is. 53, 4-9).

Domnul nostru Iisus Hristos Şi-a dat suspinul cel din urmă pe Crucea de pe Golgota o dată cu acel cuvânt ce a cutremurat întreaga lume: „Săvârşitu-s-a!” A căzut pe piept capul încununat cu cunună de spini, împurpurat cu Sânge. Au venit cei de aproape ai Lui, a venit Maica Lui, au venit mironosiţele, a venit Iosif cel din Arimateea şi în adâncă jale, plini de lacrimi, au luat de pe Cruce Preacuratul Trup al învăţătorului lor şi au făcut deasupra lui plângere cu amar.
| Continuare »