Am citit cu plăcere ani la rând articolele postate pe site-ul http://saccsiv.wordpress.com, regăsindu-mă în împărtăşirea aceluiaşi mod de gândire cu privire la multe informaţii de acolo.
Dar iată, acum, cu durere, observ că, printre postările de cinste, apar şi informaţii nefondate, defăimătoare la adresa Oastei Domnului, fapt pentru care, din respect pentru administratorul site-ului respectiv, doresc să aduc câteva explicaţii.
Mă refer la acest link: saccsiv.wordpress.com-oastea-domnului-o-punte-spre-ecumenism.
De cele mai multe ori, ostaşii nu răspund, justificându-se, la astfel de acuze, pentru a nu provoca dispute şi polemici. Dar acum, pentru că un site unde mă regăseam deseori face greşeala de a ne învinui pe nedrept şi în necunoştinţă de cauză, voi încerca să elucidez fără patimă câteva aspecte.
Oastea Domnului nu este o sectă. Ci este o fiică a Bisericii. În sensul real al cuvintelor. Dacă în cadrul Oastei Domnului se strecoară şi oameni mai puţin crescuţi duhovniceşte şi cu manifestări lumeşti sau chiar sectare, de ce se cataloghează întreaga Oaste după aceştia? Eu personal nu cunosc nici un ostaş de la Haţeg, nu ştiu cum e adunarea Oastei de acolo. Din auzite, ştiu că adunările de acolo ţin de aripa „Simeria“, grup rupt de Oastea Domnului încă din anul 1993. E posibil deci să aveţi dreptate. Dar, în cunoştinţă de cauză, vă spun că Oastea nu e aşa cum ziceţi că aţi văzut acolo. Chiar dacă aceia îşi mai zic tot ostaşi.
Ce-ar însemna ca noi, ostaşi sau neostaşi, când vedem tendinţa ierarhilor Bisericii spre ecumenism, să o rupem cu Biserica Ortodoxă, pentru că este sectară? Ar părea hilar, nu? Şi foarte păgubos.
Deci Oastea Domului poate fi judecată după faptele nefericite ale unora mai puţin înduhovniciţi, dar Biserica Ortodoxă e bună, chiar dacă are închisorile pline de ortodocşi hoţi, beţivi, corupţi, criminali etc… Şi este bună, susţinem aceasta cu toţii. Am făcut numai o comparaţie, pentru absurditatea căreia îmi cer iertare.
O instituţie religioasă este cotată în funcţie de ideologia pe care o propagă, de programul pe care şi-l propune, nu după puterea membrilor ei de trăire şi de aplicare a regulilor şi principiilor acesteia. Sau după nivelul de duhovnicie al oamenilor. Omul e om, supus greşelii. Dar învăţătura Oastei Domnului, care nu este alta decât a Bisericii, nu poate fi etichetată după cât pot unii dintre membri ei să o împlinească. Fiecare însă poate aspira să trăiască mai frumos, să se sfinţească mai mult, după puterile şi talanţii încredinţaţi lui, nu judecându-i pe cei slabi, ci plângând şi rugându-se pentru ei ca pentru mădularele îmbolnăvite ale aceluiaşi trup – Biserica.
În comentariile acelui articol, apare materialul video cu predica preotului Aniţulesei din Suceava, pe care o ştiu încă de acum câţiva ani, dar care este atât de pătimaşă, de viscerală, iar interpretările şi dovezile atât de jalnice şi de o speţă deloc duhovnicească, de parcă am fi în vremea inchiziţiei, încât nu mi s-a părut niciodată necesar să-i răspund. Mă miră doar afinitatea către aşa ceva a fratelui „saccsiv’s“.
Acel „ceva“ care lipseşte şi pe care-l caută ostaşul adevărat, după cum comentează „smochinuscat“ (un nume prea grăitor ca să mai adaugi ceva) nu este nicidecum duhul sectar, ci este trăirea Evangheliei, pe care ostaşul n-o găseşte în mii de biserici din ţara asta, ci doar pe ici, pe colo (şi nimeni nu se ia de uscăturile din ortodoxie!!! Acelea nu deranjează!). Pentru unii, acel „ceva“ poate că chiar este duhul sectar… Nu neg. Că după Revoluţie, libertatea le-a permis multora să umble prin toate adunările. Dar Oastea Domnului cea adevărată, care urmează învăţăturile ei dintâi nu este sectară, ci luptă contra oricărei învăţături străine, alipită de acei puţini ierarhi şi preoţi care au rămas fideli tradiţionalismului ortodox. Chiar aş dori ca aceşti învinuitori ai Oastei, să-mi argumenteze greşelile dogmatice de pe www.comorinemuritoare.ro, un site pe care-l administrez cu drag împreună cu alţi câţiva buni ostaşi şi teologi deopotrivă, care pomovează valorile Oastei Domnului şi ale ortodoxiei. | Continuare »
Anul acesta se împlinesc 25 de ani de la acordarea Clauzei Naţiunii celei mai favorizate pentru ţara noastră de către SUA. Redăm mai jos mărturia contribuţiei fratelui Traian Dorz la acest fapt istoric:
„Aşa a venit ziua de 15 iulie când mă aflam în familia fratelui Nelu din Hunedoara, lucrând cu ei la „Taină şi Minune“, căreia trebuia să-i punem la punct melodiile textelor din cuprins. Tocmai eram acolo cu încă doi fraţi cunoscuţi când sună telefonul. Era ora şapte seara. Ridic receptorul şi întreb:
– Cine-i acolo?
Am tresărit puternic când am auzit o voce clară şi apropiată, ca la câţiva paşi:
– Aici Fivia Delapeta din SUA. Vorbesc din partea unor congresmeni din SUA, care doresc să-ţi pună o întrebare în legătură cu acordarea Clauzei Naţiunii celei mai favorizate pentru România. Şi este o minune că v-am găsit în momentul acesta la telefon aici, fiindcă tocmai pe dumneavoastră vă căutam neapărat şi iată ce bine-i că v-am găsit… Comisia însărcinată cu problema acordării Clauzei tocmai discută aici acum această problemă. Sunt multe opinii contra acordării Clauzei, motivând că România nu respectă drepturile omului şi că exercită mari presiuni, prigoniri religioase împotriva credincioşilor – şi mai ales a Oastei Domnului. Şi a dumneavoastră personal, Traian Dorz, ca lucrătorul cel mai cunoscut al Oastei Domnului. De aceea cei interesaţi să afle sigur acest lucru doresc să vă întrebe chiar pe dumneavoastră personal care este adevărul asupra acestui lucru şi ce aveţi dumneavoastră de declarat în privinţa aceasta.
– Mă bucur foarte mult, dragă Fivi, am răspuns eu, că, în sfârşit, cineva ne întreabă şi pe noi în problema noastră, fiindcă până acum mulţi chemaţi şi nechemaţi s-au amestecat în acest lucru fără să ne întrebe şi pe noi. Unii declarând verbal sau în scris multe lucruri care să le facă lor publicitate, poate, dar nouă de cele mai multe ori ne-au făcut un deserviciu. Acum, dacă a sosit momentul să ne spunem şi noi cuvântul, vă rugăm luaţi un casetofon şi înregistraţi pe bandă declaraţia noastră categorică pe care să o predaţi comisiei care se ocupă cu problema acordării clauzei. Puteţi să înregistraţi? | Continuare »
FLORINA-MARIA BĂCILĂ, Universitatea de Vest din Timişoara
A accepta o provocare înseamnă, înainte de toate, a păşi de bunăvoie, asumându-ţi orice risc, pe un tărâm incitant, cu cât mai puţin cunoscut, cu atât mai fascinant. Nu altfel stau lucrurile când provocarea care îţi stă în faţă se referă la interpretarea limbajului unui poet. Dar acest demers presupune, pe lângă altele, o încercare de pătrundere în universul de semnificaţii al creaţiei lirice dinspre expresie: prin limbaj, poeţii redescoperă pitorescul limbii, (re)creează punţi de legătură între complexul sonor al cuvintelor şi semantica acestora. Căci, oricât de bogat ar fi vocabularul unei limbi şi oricât de bine l-ar stăpâni, ei plăsmuiesc cuvinte şi sensuri noi, folosind cele mai variate mijloace şi demonstrând, astfel, nebănuitele virtuţi expresive ale limbajului poetic[2].
Totodată, în limba literară (şi, în special, în poezie), ceea ce este individual din punct de vedere lingvistic (în sensul elementelor sau al îmbinărilor inedite) reprezintă o abatere voită de la norma comună şi determinată de intenţia estetică a scriitorului, adică de „o modalitate specifică de gândire artistică situată dincolo de comunicarea uzuală şi integrată într-o structură stilistică.”[3] Pe de altă parte, receptarea textului beletristic nu este cu nimic stingherită dacă inovaţiile lexicale nu contrazic spiritul limbii, considerată drept un organism viu, în continuă înnoire. Şi, dacă fonologia, morfologia ori sintaxa nu tolerează devieri prea mari, semantica este deschisă mai pregnant infuziei de nou pe care poeţii o aduc în operele lor, creându-şi propriile modalităţi de expresie şi îmbogăţind limba cu îmbinări neaşteptate, dar fireşti, unele devenite memorabile[4].
În procesul formării cuvintelor în lexicul poetic, abaterea se produce numai în cazurile în care noua creaţie nu respectă normele de derivare ale limbii, regulile privind valoarea semantică şi gramaticală a afixului, precum şi caracteristicile morfologice ale lexemelor de la tema cărora se face derivarea. Aşa-numitele creaţii lexicale proprii, plăsmuite potrivit cu sistemul formării cuvintelor româneşti, restituite limbii într-o formă personală, individuală, prin opera artistică, nasc sentimentul profund al noutăţii în organizarea, structurarea şi asocierea elementelor extrase din materialul lexico-gramatical al limbii comune, ilustrând valenţele creative ale vocabularului şi înnoindu-l cu termeni derivaţi, care, în limba literaturii, se află într-o relaţie indestructibilă, prin natura complexului lor sonor, cu sensul. | Continuare »
Ioan Marini, Gânduri creştine (vol. 2)
„Fiecare să se cerceteze pe sine însuşi“ (I Corinteni 11, 28)
Este voia lui Dumnezeu ca fiecare om, care spune că este credincios, să se cerceteze pe sine însuşi, ca să vadă dacă este în adevăr credincios sau nu; şi oricine este dator să se supună poruncilor lui Dumnezeu.
Cercetându-ne însă pe noi înşine, n-avem să căutăm să vedem cât de mare este credinţa noastră, adică dacă avem o credinţă care mută munţii şi poate să facă minuni. N-avem iarăşi să căutăm să vedem cât de înaltă sau cât de adâncă este cunoştinţa noastră şi dacă am pătruns toate tainele lui Dumnezeu. Nu, Domnul cere fiecărui credincios să se cerceteze pe sine însuşi şi să vadă dacă stă în credinţă sau nu. „Urmarea acestei cercetări de sine va fi că fiecare din noi îşi va da seama de starea în care se găseşte. Nu numai atât, dar va şti lămurit şi ce gândeşte Dumnezeu despre noi şi în ce ceată ne aşază El.
Este nevoie ca fiecare să se cerceteze pe sine însuşi, pentru că trăim într-o vreme de foarte mare moliciune. Saul nu mai suflă ameninţare şi moarte, şi nu mai duce pe credincioşi legaţi la Ierusalim. Temniţele nu mai sunt pline, ca altă dată, de cei hotărâţi pentru Dumnezeu, şi aceştia nu mai sunt arşi pe ruguri. Dar tocmai acest lucru a adus – şi nu de acum – o moleşire a credinţei, o scădere a ei şi o abatere de la adevăratul creştinism. Căci trebuie s-o spunem: una este creştinătatea de astăzi şi alta este adevăratul creştinism al Bisericii lui Hristos.
Ba chiar între cei care s-au îndreptat spre Evanghelie sunt mulţi care trec drept credincioşi, dar nu sunt. Ei poartă frumosul nume de credincioşi, dar viaţa lor arată că nu merită acest nume. Ei vor să aibă cinstea de a fi număraţi în poporul lui Dumnezeu, cu toate că nu sunt născuţi din nou; ei n-au intrat pe poarta cea strâmtă şi nu merg pe calea îngustă. Dacă-i întrebi de mărturia pe care o dă Duhul, ei nu-ţi răspund nimic; dacă-i întrebi despre nădejdea mântuirii, rămân încurcaţi sau răspund cu gura pe jumătate: „Deh, aşa zic şi eu, aşa mi se pare“. Când te uiţi mai de aproape la ei, vezi că au doar o formă de evlavie, dar îi tăgăduiesc puterea (II Tim 3, 5).
Fiindcă mulţi dintre cei ce ascultă vestea Evangheliei nu stau faţă de Dumnezeu cum ar trebui să stea, de aceea Dumnezeu ne cere cu stăruinţă să ne cercetăm pe noi înşine, ca să vedem dacă suntem în credinţă.
Chiar cine s-a întors cu adevărat la Dumnezeu trebuie să se supună acestei porunci. | Continuare »
Traian Dorz
În nădejdea Ta cea tare, Dumnezeul meu,
am găsit mereu scăpare prin necazul greu.
Am trecut prin clipe grele, singur, părăsit,
doar nădejdea Ta prin ele, Doamne, m-a-nsoţit.
Am privit mereu spre Tine cu credinţa-n sus
şi-n durere, şi-n suspine, pace mi-ai adus.
Azi, când iar mă treci, Părinte, prin amar necaz,
mi se varsă iar fierbinte plânsul pe obraz.
Dar în suflet îmi străluce plin de mângâieri
soarele nădejdii dulce, el îmi dă puteri.
El mi-mprăştie durerea chinului amar
şi-mi aduce mângâierea fără de hotar…
Viaţa-ntreagă Ţi-o-nchin Ţie pentru veci, mereu,
Sfânta mea Nădejde vie, Dumnezeul meu!
„«Du-te», i-a zis Iisus, «fiul tău trăieşte.» Şi omul acela a crezut cuvintele pe care i le spusese Iisus şi a pornit la drum.“
Credinţa care nu te face să porneşti nu-i credinţă!
Dacă tu cu adevărat crezi în Hristos şi în Cuvântul Său, dacă crezi în Evanghelia şi în Dumnezeirea Sa, dacă crezi în Judecata şi în răsplata Lui, – atunci tu neapărat trebuie să porneşti!
Să porneşti pe calea întoarcerii din păcate la Dumnezeu, să porneşti pe calea căinţei, înfrânării şi mântuirii, să porneşti prin rugăciune, prin lacrimi, prin ascultare, prin binefaceri, prin iubire, să porneşti acum, să porneşti convins, să porneşti voios. Să porneşti pentru tine, pentru ai tăi şi pentru alţii.
Căci dacă vei fi sincer în căinţa ta, vei căpăta iertarea de la Dumnezeu prin Jertfa Răscumpărătoare a lui Iisus Hristos (1 Ioan 1, 9). Dacă vei fi stăruitor în rugăciunea ta, vei primi împlinirea cererilor tale, prin mijlocirea Domnului Iisus (Ioan 14, 13).
Şi dacă vei fi statornic în credinţa ta, vei fi biruitor până la sfârşit, prin puterea lui Iisus Hristos (Rom. 8, 37-39). Poţi să crezi neclintit aceasta. Căci este în totul adevărat.
Dar chiar dacă nu poţi crede puternic, porneşte totuşi!
Pe drum te vor întâmpina solii binecuvântate şi binefăcătoare. La urmă vei ajunge să vezi împlinirea credinţei tale slabe prin puterea şi harul ceresc, şi Dumnezeu îţi va da nu numai pe unul, ci pe toţi ai tăi pe calea mântuirii Lui. Credinţa ta sinceră, fierbinte şi statornică în Hristos va aduce mântuire la toată casa ta. Crede neclintit aceasta şi vei vedea. Dar porneşte chiar acum! […] | Continuare »
Universul spiritual cunoaşte o continuă creştere în care nu există limite. Acest lucru îl putem urmări şi observa fiecare şi prin noi înşine. Vedem că şi în noi cunoaşterea este într-o creştere continuă, spre ceea ce trebuie să fim…
Din momentul când ne-am întors la Dumnezeu şi am trăit revelaţia naşterii din nou, făptura noastră cea nouă cunoaşte mereu o creştere în toate privinţele, cum spune Cuvântul lui Dumnezeu, căci altoiţi fiind în Hristos, fiecare ne căpătăm din El seva de creştere şi rodire, cum mlădiţa, din viţă, şi creanga, din trunchi.
Astăzi cunoaştem mai mult decât ieri, mâine vom cunoaşte mai mult decât astăzi. Adevărurile pe care înainte nu le cunoşteam, acum capătă pentru noi o cunoaştere fericită…
Am scris anul trecut o poezie, am făcut un desen, am lucrat la ceva, – când anul acesta mă întorc înapoi la ceea ce am creat, văd că ce mi se părea atunci la cel mai înalt nivel posibil pentru mine, acum e depăşit. Şi descopăr atât de multe pe care le am de îndreptat.
Văd mereu lucrurile din ce în ce mai clar şi le conturez mereu adevărurile şi frumuseţile spre desăvârşire… Această lucrare o face în noi Duhul lui Dumnezeu, Care ne creşte mereu duhovniceşte spre tot mai înalt, spre tot mai frumos, adică spre Hristos. | Continuare »
Vlad Gheorghiu
Din vânt culeg al serii parfum înmiresmat
şi-l strâng în cupă albă ca fulgul de ninsoare,
şi mi-l frământ, Iisuse, cu calda-mi lăcrimare
să-l fac înmiresmare
albastru ne-nceput,
să-Ţi curgă la picioare
şi-apoi să le sărut.
Şi-nfiorat îmbrăţişez al nopţii murmur sfânt,
uimit strângând în poală a adormirii boare
şi picuri de lumină din steaua care moare.
Din raze şi candoare
să ţes un drag veşmânt
să-mbrac iubirea care
ţi-o-nchin pân’ la mormânt.
Transfigurat, privesc apoi, când beau de la izvor
cum din adânc de codru vin cârduri căprioare.
De-atâta apă strânsă lumina-n pleoape doare.
Dar ce înlăcrimare
îmi scaldă-n sfânt ogor
a rugăciunii floare
şi-al cântecului dor!
M-ascund sub umbre şi ascult cum zorii se desfac
şi parcă mă vrăjeşte cântând, privighetoarea
şi-o rog să-mi dea şi mie arcuşul şi cântarea,
să-mi umplu sărbătoarea
când nu mai pot să tac
şi sfântă-nmiresmarea
în imn să mi-o prefac.
Cu ce fior cuprind la sân tăcerile din crâng!
Ce dus sărut a ierbii prea fragedă culoare!
Şi din căuş de taină sorb nesătul răcoare
să-mi stâmpăr dorul care
în lacrimi mi-l răsfrâng.
– Iisuse drag, când oare
va fi să nu-l mai plâng?
Traian Dorz, din Semănaţi Cuvântul Sfânt
…Chiar şi patria noastră şi istoria poporului nostru are atât de multe opere nemuritoare, care sunt ca nişte poezii şi cântări divine pentru slava lui Dumnezeu, create de recunoştinţa şi experienţa înaintaşilor noştri mari.
Ce opere nemuritoare au creat Mircea şi Neagoe sau Ştefan şi Brâncoveanu spre slava lui Dumnezeu, cu Care ei au avut, tot aşa, experienţe frumoase ca şi Moise ori David, ori Daniel… la vremea lor!
Toate acestea sunt o dovadă eternă că astfel de opere nu pot fi create decât de o experienţă strălucită şi deosebită cu Dumnezeu.
Mânăstirile lui Neagoe de la Argeş ori a lui Mircea de la Cozia, ori ale lui Ştefan din Bucovina, ori bisericuţele din Transilvania şi troiţele din Maramureş nu sunt ele oare tot atâtea minunate şi nemuritoare cântări de laudă şi recunoştinţă ridicate de aceşti mari şi sfinţi creatori – cunoscuţi ori necunoscuţi – care au trăit experienţe neobişnuite şi neuitate cu Acelaşi Minunat şi Puternic Dumnezeu?
Noi nu ştim anume şi melodia acelei minunate cântări de izbăvire păstrată în scris, prima din istoria Biblică, cântată după una dintre cele mai mari experienţe cu Dumnezeu de către întreg poporul trecut prin Marea Roşie. Dar trebuie să fi fost tot aşa de minunată şi melodia ca şi textul, fiindcă melodiile inspirate de Dumnezeu uşor le învaţă şi cu plăcere le cântă toţi cei ce le aud.
O melodie interioară a sa o are orice lucrare ieşită dintr-o izbăvire divină. Numai că trebuie să ai acea ureche tainică şi binecuvântată de Dumnezeu cu care să poţi auzi acea inspirată armonie intimă pe care a pus-o acolo jertfa şi recunoştinţa creatorului ei, care a înălţat o acolo în urma unei experienţe neuitate. | Continuare »
din vorbirea fratelui Traian DORZ la Bogdăneşti, 16 august 1981
Poporul nostru a însoţit pe conducătorii noştri. Şi atâta vreme cât conducătorul a fost plin de binecuvântarea lui Dumnezeu şi a ştiut să adune în jurul lui poporul, ceea ce au realizat împreună a rămas nemuritor. Ştefan cel Mare n-a cucerit singur toate biruinţele pe care i le-a dat Dumnezeu. Cum n-a construit singur toate mănăstirile minunate care sunt şi astăzi o podoabă a istoriei noastre, a pământului nostru, a mândriei noastre naţionale; ci a fost ajutat în toate acestea de pătura cea mai largă, care a simţit cu acest conducător sfânt şi l-a însoţit. Pentru că ei l-au văzut stând în genunchi în faţa lor, l-au văzut cu lacrimi în faţa lor, l-au văzut ridicând spre ceruri mâinile rugătoare către Dumnezeu, Care l-a ascultat pentru că şi el, la rândul lui, n-a uitat recunoştinţa şi dragostea faţă de Dumnezeul părinţilor noştri.
Noi, chiar dacă n-am avea Biblie, chiar dacă n-am avea istoria poporului evreu descrisă în Biblie, avem cronicarii noştri, scriitorii noştri, istoria noastră, care ne vorbeşte tot aşa de minunat despre Dumnezeu cum ne vorbesc paginile Sfintelor Evanghelii. Dacă veţi citi „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, veţi vedea ce frumos scrie acest om, parcă citeşti Evanghelia. Dacă citeşti scrierile cronicarilor, vei citi parcă epistolele Sfinţilor Apostoli către fiii lor, îndemnurile către urmaşii lor, izvorâte din aceeaşi credinţă şi recunoştinţă faţă de acelaşi Dumnezeu Care ne-a dat şi nouă aceleaşi biruinţe cum a dat în vechime şi poporului Său.
Aşa de minunat se îmbină istoria noastră cu Biblia, încât ori de câte ori citim cu adevărat şi cu simţ adânc de pătrundere scrierile şi istoria noastră, ne pătrundem de scrierile Cuvântului lui Dumnezeu în care asta arată felul minunat în care i-a izbăvit Dumnezeu pe ai Săi întotdeauna.
