b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Sursa: Sinaxar 2 Iunie

Sfântul Mucenic Ioan cel Nou din Suceava a trăit în sec. al XIV-lea în oraşul Trebizond. El era un comerciant, credincios, evlavios şi ferm în ortodoxia sa, fiind generos cu cei nevoiaşi.

Odată, aflându-se pe o corabie ocupându-se cu comerţul său, căpitanul vasului, care nu era ortodox, a intrat în conflict cu Ioan, discutând despre credinţă. Neplăcându-i cuvintele sfântului, căpitanul a hotărât să se răzbune şi să-i facă probleme odată ajunşi la Cetatea Albă. Cât vasul a acostat la Cetatea Albă, căpitanul s-a dus la conducătorul oraşului care era închinător la foc şi i-a spus că pe corabia sa se află un om învăţat care vrea să devină şi el închinător la foc. Astfel, conducătorul l-a chemat pe Ioan să se alăture închinătorilor la idol şi să renunţe la credinţa sa.

Sfântul s-a rugat în secret chemându-L în ajutor pe Cel Care a spus: „Iar când vă vor duce ca să vă predea, nu vă îngrijiţi dinainte ce veţi vorbi, ci să vorbiţi ceea ce se va da vouă în ceasul acela. Căci nu voi sunteţi cei care veţi vorbi, ci Duhul Sfânt” (Marcu 13:11). Dumnezeu i-a dat curaj şi înţelepciune să facă faţă celor necredincioşi şi să mărturisească drept că este creştin, după care a fost supus la bătăi crunte şi trupul i-a fost sfâşiat şi carnea de pe el cădea bucăţi. Sfântul mucenic a mulţumit lui Dumnezeu pentru că l-a făcut vrednic să-şi verse sângele pentru EL, curăţindu-l de păcate.
Păgânii l-au băgat în lanţuri şi l-au închis în închisoare până a doua zi. În dimineaţa următoare, conducătorul oraşului a ordonat să fie adus din nou la el şi mucenicul s-a prezentat cu faţa luminată şi bucuroasă. Refuzând cu curaj să se lepede de Hristos şi numindu-l pe guvernator unealtă a lui satana, mucenicul a fost bătut cu bâte până când toate cele dinăuntrul său au ieşit la vedere. | Continuare »

Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit

Cea dintîi comunicare a Sfîntului Duh s-a făcut întregii Biserici, Bisericii în calitate de trup sau, mai degrabă, Duhul a fost dat soborului Apostolilor, cărora Hristos le-a dăruit în acelaşi timp puterea preoţească de a lega şi dezlega. Aceasta este o prezenţă a Sfîntului Duh nu personală, ci mai degrabă funcţională în raport cu Hristos care îi dă legătura unităţii Bisericii, după interpretarea Sfîntului Grigorie de Nyssa. Aici Duhul Sfînt este dat tuturor împreună, ca legătură şi ca putere preoţească; El va rămîne străin persoanelor şi nu le va împărtăşi nici o sfinţenie personală. Aceasta este ultima desăvîrşire pe care Hristos o dă Bisericii înainte de a părăsi pămîntul. Nicolae Cabasila stabileşte o analogie între creaţia omului şi reconstituirea firii noastre de către Hristos care Îşi creează Biserica: „El ne recreează – spune el – din aceeaşi materie din care ne-a creat întru început: atunci El S-a folosit de ţărîna pămîntului, acum se slujeşte de propriul Său trup. El înnoieşte în noi viaţa nu reformînd un principiu vital pe care l-ar menţine în ordinea firească, ci răspîndindu-şi sîngele în inima celor ce se împărtăşesc pentru a face să încolţească acolo însăşi viaţa Lui. Odinioară, El a dat suflare de viaţă, acum ne împărtăşeşte Însuşi Duhul Lui“. Aceasta este lucrarea lui Hristos care se adresează firii, Bisericii, întrucît ea este trupul Lui.
Cu totul alta este comunicarea Sfîntului Duh în venirea Sa personală, în care El apare ca o persoană a Treimii, neatîrnată de Fiul în ceea ce priveşte originea Sa ipostatică, deşi trimisă în lume „în numele Fiului“. El a apărut sub formă de „limbi de foc“ despărţite unele de altele, care se aşază pe fiecare dintre cei de faţă, pe fiecare mădular al trupului lui Hristos. Aceasta nu mai este o comunicare a Duhului către Biserică în calitate de trup. Această comunicare este departe de a fi o funcţie a unităţii. Sfîntul Duh Se împărtăşeşte persoanelor, însemnînd pe fiecare membru al Bisericii cu o pecete a raportului personal şi unic cu Treimea, devenind prezent în fiecare persoană. | Continuare »

Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica

Cuvîntul trebuie să aibă şi Duh, căci şi cuvântul nostru nu este lipsit de duh. La noi, însă, duhul este străin fiinţei noastre. El este tragerea şi darea afară a aerului, care intră şi iese pentru menţinerea corpului, în timpul vorbirii, duhul ajunge glasul cuvântului, dând la iveal ă în el însuşi puterea cuvântului. Dar cu privire la firea dumnezeiască cea simplă şi necompusă, trebuie să mărturisim cu cucernicie existenţa Duhului lui Dumnezeu, pentru ca să nu fie Cuvântul lui Dumnezeu inferior cuvântului nostru. Dar nu este lucru cucernic să gândim că Duhul lui Dumnezeu este ceva străin, introdus din afară în Dumnezeu, după cum este la noi, care suntem firi compuse. Ci, după cum atunci când am auzit de Cuvântul lui Dumnezeu nu am socotit că este neipostatic, nici că rezultă prin învăţătură, nici că se exteriorizează prin voce, nici că se răpândeşte în aer şi se pierde, ci că are o existenţă proprie, că are voinţă liberă şi că este activ şi atotputernic, tot astfel şi când am fost învăţaţi despre Duhul lui Dumnezeu, care însoţeşte Cuvântul şi face cunoscută activitatea Lui, noi nu gândim că este o suflare neipostatică. Căci dacă s-ar înţelege Duhul, care este în Dumnezeu, după asemănarea duhului nostru, s-ar înjosi măreţia firii dumnezeieşti. Din contră, noi gândim că Duhul lui Dumnezeu este o putere substanţială, care există într-o ipostasă proprie ei însăşi, care purcede din Tatăl şi se odihneşte în Fiul şi îl face cunoscut. Nu poate să se despartă de Dumnezeu, în care există, şi de Cuvântul, pe care îl însoţeşte, şi nici nu se pierde în neexisten]ă, ci există în chip substanţial după asemănarea Cuvântului. Duhul Sfânt este viu, liber, de sine mişcător, activ, voieşte totdeauna binele, şi în orice intenţie a Lui puterea coincide cu voinţa, este fără de început şi fără de sfârşit. Niciodată Cuvântul nu a lipsit Tatălui, nici Duhul Cuvîntului. | Continuare »