Despre cinstirea sfinţilor şi a moaştelor lor

Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica

Trebuie cinstiţi sfinţii pentru că sunt prieteni al lui Hristos, fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu, după cum zice Ioan Teologul şi Evanghelistul: „Toţi cîţi l-au primit le-a dat putere să ajungă copii ai lui Dumnezeu”. „Încât nu mai sunt robi, ci fii”; „dar dacă sunt fii sunt şi moştenitori, moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori ai lui Hristos”. Iar Domnul în sfintele Evanghelii zice apostolilor: „Voi sunteţi prietenii mei. Nu vă mai numesc robi, căci robul nu ştie ce face Domnul lui”. Dar dacă Creatorul tuturor se numeşte împăratul împăraţilor, Domnul domnilor, Dumnezeul dumnezeilor, negreşit că şi sfinţii se numesc dumnezei, domni şi împăraţi.
Dumnezeul acestora este şi se numeşte Dumnezeu, Domn şi Împărat. „Căci eu, spune Dumnezeu lui Moise, sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”. Iar pe Moise Dumnezeu l-a făcut dumnezeul lui Faraon. Nu spun că ei sunt dumnezei, împăraţi şi domni prin fire, ci sunt numiţi aşa pentru că au împărăţit şi au stăpânit peste patimi şi au păzit nefalsificată asemănarea cu chipul dumnezeiesc, potrivit căruia au fost creaţi – căci se numeşte şi icoana împăratului împărat – şi pentru că sunt uniţi cu Dumnezeu după voinţă şi l-au primit locuitor înăuntrul lor, iar prin participarea la El au devenit prin har ceea ce este El prin fire. Pentru ce dar nu trebuiesc cinstiţi cei care au ajuns slujitori şi prieteni şi fii ai lui Dumnezeu? Căci cinstea dată de cei împreună robi către cei buni este dovada dragostei faţă de Stăpânul obştesc.
Aceştia au ajuns cămări şi locaşuri curate ale lui Dumnezeu. „Voi locui şi voi umbla întru ei, spune Dumnezeu, şi voi fi lor Dumnezeu”. | Continuare »

PE URMELE DOMNULUI

Traian Dorz, din Crucea mântuitoare

Toţi apostolii Domnului după ce au călcat pe urmele Domnului Iisus Hristos au cerut şi ei înşişi de la ucenicii lor să calce şi ei, cu toţii, la fel pe urmele lor (I Cor 4, 16 şi 11, 1; Ef 5, 1; I Tes 1, 6; II Tes 3, 9). Căci fiecare adevărat urmaş al Domnului va avea şi el urmaşi adevăraţi. Şi fiecare este dator să ceară altora ceea ce el însuşi a dat lui Iisus.
Mărturisirea lui Hristos nu pretinde mai mult, dar nici nu se mulţumeşte cu mai puţin de la nimeni dintre cei care L au cunoscut vreodată pe Mântuitorul şi s au împărtăşit din harurile Lui, decât a se strădui să calce pe urmele Lui. El a zis: Cum am făcut Eu, aşa să faceţi şi voi.
Nu poţi să spui cu gura că ai fost sau că eşti cu Domnul, iar prin faptele tale să arăţi ca unul care nici nu L a văzut şi nu L a cunoscut niciodată pe Dumnezeu… Mărturisirea adevărată mai mult se arată ochilor decât se spune urechilor.
Cei care fuseseră cu Hristos mărturisiseră atât de frumos despre El, încât oricine i a auzit a simţit nevoia să vină ei înşişi să L cunoască pe Domnul. Cum făcuseră cei din Samaria. Aşa de ar fi şi mărturisirea noastră!
O, cât de mult bine poate face un bun mărturisitor al Domnului Iisus în faţa celor care încă nu L cunosc pe Dumnezeu! Căci de felul cum el mărturiseşte în faţa oamenilor depinde atitudinea pe care o vor lua aceştia faţă de Hristos.
Dacă cel trimis să mărturisească despre Domnul Iisus va spune poveşti sau palavre, atunci ascultătorii vor râde sau vor adormi, sau vor pleca şi nimeni nu va simţi nevoia să şi schimbe viaţa sau locul faţă de Hristos. Şi toţi cei ce se vor pierde vor fi din vina mărturisitorului nevrednic. | Continuare »

PRIMA LECŢIE NEUITATĂ

Traian Dorz, din Pe genunchii lui Iisus

E bine uneori să fim pedepsiţi chiar de la început, când facem răul, pentru că lecţia pedepsei ne fereşte mai târziu de multe nenorociri. Însă, dacă n-avem de la începutul greşelilor o lecţie usturătoare, nu numai că ne obişnuim să facem răul, dar mai târziu învăţăm binele mai greu.
Eu prima lecţie aspră am primit-o chiar după prima faptă rea. Şi bine a fost aşa, căci, dacă n-o primeam, cred că nu m‑aş fi oprit. Fiindcă răul iute îl înveţi, dar anevoie îl laşi.

Era o primăvară caldă. Tata nu venise din război, mama şi bunicii erau la sapă de mult, pe după grădini.
Aveam abia trecuţi patru ani, dar îmi aduc aminte ca azi. Venisem încălzit de la joacă şi, intrând în casă la răcoare, primul lucru pe care l-am văzut a fost cojocul moşului aşezat pe un scaun. Îndată mi-am adus aminte de îndemnul verişoru-lui meu care era flăcău şi fuma.
– Fură bani de la moşu’, îmi spunea el. Şi adă-i la mine să-ţi dau şi ţie ţigări…
Am băgat mâna în buzunarul moşului, am luat cât am găsit şi repede m-am dus cu banii la văru-meu. El era mai mare cu zece ani ca mine.
| Continuare »

Pomenirea Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava

Sursa: Sinaxar 2 Iunie

Sfântul Mucenic Ioan cel Nou din Suceava a trăit în sec. al XIV-lea în oraşul Trebizond. El era un comerciant, credincios, evlavios şi ferm în ortodoxia sa, fiind generos cu cei nevoiaşi.

Odată, aflându-se pe o corabie ocupându-se cu comerţul său, căpitanul vasului, care nu era ortodox, a intrat în conflict cu Ioan, discutând despre credinţă. Neplăcându-i cuvintele sfântului, căpitanul a hotărât să se răzbune şi să-i facă probleme odată ajunşi la Cetatea Albă. Cât vasul a acostat la Cetatea Albă, căpitanul s-a dus la conducătorul oraşului care era închinător la foc şi i-a spus că pe corabia sa se află un om învăţat care vrea să devină şi el închinător la foc. Astfel, conducătorul l-a chemat pe Ioan să se alăture închinătorilor la idol şi să renunţe la credinţa sa.

Sfântul s-a rugat în secret chemându-L în ajutor pe Cel Care a spus: „Iar când vă vor duce ca să vă predea, nu vă îngrijiţi dinainte ce veţi vorbi, ci să vorbiţi ceea ce se va da vouă în ceasul acela. Căci nu voi sunteţi cei care veţi vorbi, ci Duhul Sfânt” (Marcu 13:11). Dumnezeu i-a dat curaj şi înţelepciune să facă faţă celor necredincioşi şi să mărturisească drept că este creştin, după care a fost supus la bătăi crunte şi trupul i-a fost sfâşiat şi carnea de pe el cădea bucăţi. Sfântul mucenic a mulţumit lui Dumnezeu pentru că l-a făcut vrednic să-şi verse sângele pentru EL, curăţindu-l de păcate.
Păgânii l-au băgat în lanţuri şi l-au închis în închisoare până a doua zi. În dimineaţa următoare, conducătorul oraşului a ordonat să fie adus din nou la el şi mucenicul s-a prezentat cu faţa luminată şi bucuroasă. Refuzând cu curaj să se lepede de Hristos şi numindu-l pe guvernator unealtă a lui satana, mucenicul a fost bătut cu bâte până când toate cele dinăuntrul său au ieşit la vedere. | Continuare »

Eu nu mă las de Tine

de Traian DORZ, din Eternele poeme

Eu nu mă las de Tine, Iisuse-al meu, în veci,
o iarbă dulce creşte pe-a noastre dragi poteci
şi calc mereu mai moale pe urma Ta în Sus
– eu nu mă las de Tine în veci, Preascump Iisus.

Ce munţi erau odată, Iisuse, între noi,
şi cum se prefăcură în şesuri dulci şi moi!
Prin ele-Ţi merg alături prin stări ce-n lume nu-s
şi numai flori şi lacrimi cresc după noi – Iisus.

Toate-au crescut cu Tine, Iisuse, pas cu pas,
numai Iubirea, pare, tot mică mi-a rămas
şi ea mi-aş vrea să crească din toate mai presus,
pân’ ar rămâne numai ea singură – Iisus.

Creşti, dragostea mea, ’naltă şi albă ca de nea
şi-mi creşti apoi fiinţa cu tot ce-i sfânt în ea,
că doar fiorul tainic ce-n lacrimi ni l-am pus
e tot ce mai aducem Preadulcelui Iisus.

Noi nu ne vom desparte, Iisus, de Tine-n veci,
cu Tine vom petrece oriunde Tu petreci,
prin noapte sau lumină, – toţi munţii dintre noi
pe veci se vor preface în şesuri dulci şi moi.

CINE ÎŞI IUBEŞTE VIAŢA

Traian Dorz, din Hristos – Împăratul nostru

„Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde; şi cine îşi urăş­te viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică.“

Viaţa lui şi-o iubeşte oricine. Nu este vietate care să nu-şi iubească viaţa sa.
Deosebirea este numai în înţelesul pe care fiecare om îl dă acestui cuvânt: viaţă!
Unii spun: „Asta-i viaţa!“ – unui fel de trai dezmăţat, risipitor, uşuratic, desfrânat, violent şi leneş. Aceasta-i „viaţa“ celor mulţi, mulţi, care intră pe uşa cea largă şi merg pe calea cea lată, care duc la pierzare (Mt 7, 13). Această „viaţă“ este cea mai netrebnică şi mai nefolositoare existenţă, cea mai primejdioasă şi mai nefastă, mergând la cea mai jalnică şi mai josnică pierzare pentru ea şi pentru altele. Vai de cine iubeşte o astfel de „viaţă“ şi de cine spune că în acest fel merită să fie trăite zilele scurte ale omului pe pământ.
Vai de cine îşi petrece puţinul timp al trecerii lui prin lume în acest decăzut fel de „viaţă“. Şi vai de acele vieţi şi fiinţe care mai trăiesc lângă el şi cu el. Un astfel de om mai fericit ar fi fost de o mie de ori să nu se fi născut (Eccl 4, 3; Mt 26, 24) şi mai fericit ar fi fost dacă era un orb sau o râmă.
De obicei însă, cei care trăiesc o astfel de viaţă ţin atât de mult la ea, încât nu cred nimic altceva mai de preţ decât un astfel de trai, nimic mai însemnat decât existenţa lor. De aceea, pentru ca să poată trăi ei cât mai din plin astfel, oamenii aceştia sunt în stare să dea orice şi oricât. Pentru plăcerile lor pierzătoare de suflet, sunt în stare să calce orice lege şi orice dreptate, să nimicească orice frumuseţe şi nevinovăţie, să întineze orice loc, şi suflet, şi trup, neţinând seama de nimeni şi de nimic, ca o fiară.
O, ce pierdută este o astfel de „viaţă“ şi ce nenorocit este sufletul care o caută şi o iubeşte! Ce blestem este o astfel de existenţă pentru toate fiinţele şi lucrurile care cad sub stăpânirea unui astfel de monstru! Nimic nu este mai înşelător, mai blestemat şi mai satanic ca o astfel de „viaţă“.

Dar slăvit să fie Domnul că mai este şi un alt fel de viaţă: e viaţa acelora care spun ca Sfântul Pavel: „Pentru mine, a trăi este Hristos“ (Flp 1, 21).
Este viaţa binecuvântată şi binefăcătoare a acelora care şi-au răstignit firea lor pământească împreună cu patimile şi poftele ei (Gal 5, 24), iar acum trăiesc spre slava lui Dumnezeu şi spre binele semenilor lor. | Continuare »

Asociaţia Ortodoxă pentru o Lume Nouă şi Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu l-au elogiat pe ereticul Frere Rogers, fondatorul comunităţii Taizé

„Facultatea de Teologie «Andrei Şaguna» din Sibiu, a găzduit, la sfârşitul săptămânii trecute (13 mai 2010) un dialog între studenţii anului al III-lea şi Frere James din partea Comunităţii Taizé – Franţa. Din partea Facultăţii de Teologie din Sibiu a participat pr. conf. univ. dr. Constantin Necula. Invitatul le-a prezentat studenţilor Comunitatea Taizé, a vorbit despre pedagogia micilor grupuri de studiu biblic din comunitate şi de vocaţia surorilor şi a fraţilor implicaţi. Pr. Constantin Necula a prezentat personalitatea lui Frere Rogers, fondatorul Comunităţii Taizé. Evenimentul a fost organizat de Centrul Arhidiecezan de Diagnoză şi Cercetare Catehumenală, Omiletică şi în Pedagogia şi Metodologia Religiei «Mitropolit Andrei Şaguna», Facultatea de Teologie «Andrei Şaguna» şi Asociatia Ortodoxă pentru o Lume Nouă.“
(sursa: http://apologeticum.wordpress.com)

Dureros şi de neconceput lucru este faptul că unele persoane care, după 1989, în vreme de libertate, se erijează în îndrumători ai Oastei Domnului, sunt implicate în tot felul de asociaţii dubioase – World Vision, Crucea Albastră, «Schimbarea la faţă» din Rusia, cea a evreilor mesianici – şi de întâlniri şi rugăciuni ecumenice (ca şi aceea de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus şi nu numai) şi acum în dialogul cu Comunitatea din Taizé (a se vedea in imagine simbolurile binecunoscute: echerul, compasul…). Asociaţii care mai de care mai lipsite de orice legătură cu specificul curat, sincer, deschis şi fără ascunzişuri al Oastei Domnului, intenţionat urmărind să întineze numele şi steagul, şi solia acestei Lucrări întemeiată pe atâta jertfă a înaintaşilor ei.
S-ar putea spune că preotul Constantin Necula din Sibiu nu a amestecat nicicum Oastea Domnului în dialogul dintre Facultatea de Teologie «Andrei Şaguna» din Sibiu şi această Asociaţie Ortodoxă pentru o Lume Nouă din Taizé.
Dar categoric, lupta Oastei Domnului, misiunea ei, pe care ni le-au transmis-o nouă surghiuniţii şi batjocoriţii Hristosului ei, n-au nici o legătură nici cu aceşti oameni care, de la amvonul promovării acestui fel de relaţii şi dialoguri, urcă direct la tribuna Oastei, spre a-şi strecura aici tot veninul pro-ecumenist adunat acolo şi scuipând pe simplitatea şi sinceritatea Lucrării lui Dumnezeu cu părut-interesantele lor jargoane de cartier, colorate şi bombastice.
Iată încă o dată dovada că fratele Traian Dorz nu s-a înşelat şi nu ne-a înşelat când ne-a înştiinţat:
„…şi-au să vină-aicea oameni care poate niciodată
n-au simţit cu lupta Oastei şi cu cauza ei curată,
nici n-au pus un strop de jertfă ori de lacrimă pe lume,
urmărind numai câştiguri pământeşti sub al tău nume.
… Ei cu pumnii-n piept s-or bate, pe cei slabi să-i amăgească,
folosind tot ce se poate spune-n forma omenească,
cu grăbire, pe-ntrecute, merite să-ţi recunoască.“ (Mereu prin lupte)

O cauză a apariţiei atâtor dizidenţe în sânul Oastei sunt, în mare măsură, tocmai acesti erijaţi şi promovaţi în frunte, care caută să târască Oastea Domnului ca pe-o căruţă în urma lor şi s-o manevreze după interese străine, ca şi cum ea nu şi-ar avea deja Conducătorul ei şi drumul ei trasat şi cunoscut.
Preotul Constantin Necula este doar unul dintre aceştia. El şi-a manifestat nu numai o dată dispreţul faţă de fratele Traian, negându-i făţiş valoarea: „Eu n-am nimic cu Traian Dorz şi cu scrierile sale“. Sau: | Continuare »

O, Duhule Preasfinte

Traian Dorz

O, Duhule Preasfinte, Ceresc Mângâietor,
revarsă vieţii noastre Tu harul sfinţitor.

Preschimbă viaţa noastră în Chipul lui Iisus
şi fă-ne să ne-ncredem în tot ce El a spus.

Sfinţeşte râvna noastră pe drumul Tău cel sfânt
să creştem în iubirea curatului Cuvânt.

Sfinţeşte simţământul ce-n inimă-l purtăm,
să poţi din partea noastră primi oricând ce-Ţi dăm.

Sfinţeşte rugăciunea şi jertfa de cântări,
dă roade înmiite iubitei adunări.

Spunea… despre Duhul

Traian Dorz, din Hristos – Învăţătorul nostru

Spunea cuvintele acestea despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Iisus nu fusese încă proslăvit. (Ioan 7, 39)

Aţi auzit că s-a spus: Fiecare lucru are un duh şi fiecare trimis are un duh.
Dincolo de scris sau de cuvânt, dincolo de lucrare sau de om, există un duh.
Duhul care îl trimite pe om, duhul care lucrează prin el, care scrie şi vorbeşte prin el, duhul care-l însufleţeşte. Tot ce se vede şi se aude trupeşte este numai vasul văzut de care se foloseşte duhul nevăzut. Este numai litera, numai forma din afară, numai paravanul şi masca duhului ascuns, bun sau rău, care lucrează prin acestea şi care este totul.

Există oştiri de duhuri rele. Şi oştiri de duhuri bune.
Duhuri în slujba lui Dumnezeu şi duhuri în slujba diavolului.
Lucrând pentru mântuirea oamenilor sau pentru pierzarea lor.
Pentru adevăr sau pentru minciună.
Pentru bine sau pentru rău.
Fiecare dintre noi ajunge un rob al unui duh, în slujba căruia se lasă. Şi în măsura în care se lasă prin voinţa sa proprie stăpânit de el.
Nimeni nu poate spune: Hristos este Domnul, decât dacă este stăpânit de Duhul Sfânt (I Cor. 12, 3).
Şi, cu cât se predă mai deplin în stăpânirea Sfântului Duh, cu atât spune mai mult şi mai frumos, mai convins şi mai puternic că Iisus Hristos este Domnul. | Continuare »