Poporul meu…

Traian Dorz

Câte-am făcut Eu ţie, poporule străine!…
Din ceruri coborât-am, din milă pentru tine,
poporule ateu,
şi M-am făcut lumină la cei fără vedere,
toiag de sprijin celor ce nu aveau putere
şi mângâiere celor ce-s fără mângâiere,
poporul Meu.
Am dăruit viaţă la cei morţi în păcate,
la cei loviţi de soartă le-am împărţit dreptate
când sufereau din greu,
am potolit durerea în inima străină,
am alinat amarul la cel care suspină,
la muţi am dat vorbire, la orbi am dat lumină,
poporul Meu…

Cu ce-Mi plăteşti tu însă tot ce-am făcut Eu ţie,
popor robit de patimi, de hule şi beţie,
străin de Dumnezeu?
Mă răstignesc cu ură cei vindecaţi de Mine,
Îmi împletesc pe frunte cununi de mărăcine,
Îmi daţi venin când setea aştept să Mi se-aline,
poporul Meu.

De douăzeci de veacuri la Golgota pe Cruce,
Eu sânger şi acuma cum sângeram atunce
şi singur stau mereu,
văzând cum piere turma aceea pentru care
am suferit pe lume durerile amare,
cum împietrirea voastră vă duce la pierzare,
poporul Meu.

Popor fără lumină, poporule străine,
străin de Jertfa-Mi Sfântă şi despărţit de Mine,
pe calea celui rău,
Tu-mi zici că Eu sunt astăzi în cerul fericirii,
când stau mereu acolo pe Crucea pătimirii,
îndurerată Jertfă uitată a iubirii,
poporul Meu. | Continuare »

CUVINTELE ACESTEA…

„Alţii ziceau: «Cuvintele acestea nu sunt cuvinte de îndrăcit; poate un drac să deschidă ochii orbilor?»“ (Ioan 10, 21)

Cine are un cât de puţin simţ de răspundere şi de judecată sănătoasă, acela nu poate trece cu uşurătate peste ceea ce ochii lui nu pot să nu vadă şi peste ceea ce urechile lui nu pot să nu audă, adică nu poate să treacă peste toate dovezile pe care Dumnezeu, prin lucrările Sale şi prin cuvintele Sale, le dă zilnic despre Dumnezeirea Sa, în faţa noastră, a tuturor.

Cuvintele acestea ale Sfântului Dumnezeu şi Evanghelia Sa, şi mărturisirea Bisericii Sale, şi convingerea puternică a mărturiei, arătată de milioane de credincioşi ai Săi din toată lumea şi din toate vremurile, apoi, faptele Sale, apoi, minunile Creaţiei, apoi, măreţia şi puterea din ordinea mişcării tuturor – toate acestea sunt, pentru orice minte care are un dram de bun-simţ, de judecată sănătoasă şi de seriozitate, dovezi cutremurătoare şi limpezi despre Dumnezeu, în Care, cine le vede, nu numai că este dator să creadă, dar simte că poate crede cu bucurie şi cu putere.
Că, în chiar această credinţă ascultătoare, raţiunea sănătoasă îşi găseşte un echilibru şi un rost, liniştindu-se.

O, oameni grăbiţi, opriţi-vă puţin asupra tuturor acestor dovezi şi gândiţi-vă puţin cu mintea voastră asupra realităţii şi adevărului acestora! Nu vă duceţi cu ochii minţii acoperiţi la pierzare, îm-potrivindu-vă voit şi conştient…, ci gândiţi singuri asupra adevărului că de aceea v-a dat Dumnezeu mintea ca s-o folosiţi bine, pentru lucrurile mântuirii, iar nu rău, pentru cele ale pierzării.
Căci, dacă veţi judeca bine şi drept, nu se poate să nu vedeţi! Şi, dacă veţi vedea, nu se poate să nu credeţi în El. | Continuare »

ROADE!

Traian Dorz, din Cântările Roadelor

În întuneric nu rodeşte şi nici nu creşte bun nimic.
În umbră poate să şi crească, dar nu se coace nici un rod.
Doar în lumină e viaţă şi creştere, şi rod deplin!

Aşa trei stări sunt şi acelea în care oamenii trăiesc,
căci tot ce e pe lumea asta se-aseamănă-n adâncul lor.
Doar forma lor e alta numai, dar înţelesul e la fel.

În întuneric sunt prea mulţii fără viaţă sufletească.
Trăind în fărădelegi, ei umblă pe calea largă, spre abis,
neavând nici creşterea luminii, nici roada Duhului Ceresc.

În umbră sunt cei ce, de formă, fac parte-n lume din Credinţă,
dar care nu vor să trăiască în totul rupţi de ce e rău.
Ei pot avea frumoase frunze, dar rod frumos nicicând nu dau.

Iar în lumină-s prea puţinii născuţi din nou pentru Hristos,
ce zilnic credincioşi se luptă prin fapte şi prin adevăr.
Ei cresc rodind… căci numa-n Domnul e pururi creştere şi rod.

– Prietene de drum, ai grijă, priveşte spre viaţa ta,
căci vine, vine, vine grabnic culesul roadelor oricui,
să nu-ţi găsească numai frunze, să nu fii bun numai de foc!

Să preţuim mai mult decât orice buna măsură

Sf. Ioan Gură de Aur

…Ceea ce am spus adeseori spun şi acum. După cum folosirea cu măsură a hranei aduce multă sporire şi sănătăţii trupului şi bunei aşezări a sufletului, tot aşa abuzul îl vatămă pe om din ambele părţi. Căci îmbuibarea şi beţia moleşesc vigoarea trupului şi vatămă sănătatea sufletului. De aceea să fugim de lipsa de măsură şi să nu fim uşuratici faţă de mântuirea noastră. Dar ştiind că rădăcină a tuturor relelor este [lipsa de măsură], s-o ucidem fără înduplecare. Ca dintr-un izvor, aşa ţâşnesc din desfătare şi din beţie toate chipurile păcatului; şi ceea ce este pentru foc materia inflamabilă, este desfătarea şi beţia pentru alunecarea în păcat. Şi după cum abundenţa lemnelor aprinde mai tare focul şi ridică mai sus flacăra, tot aşa îmbrăţişarea desfătării şi beţiei duce la sporirea focului păcatelor.
Dar ştiu că înţelepţi fiind, nu veţi îngădui, după îndemnul nostru, ca măsura să depăşească hotarul. Şi este acum vremea să vă îndemn să vă întoarceţi nu numai de la obişnuita beţie, ci şi de la cea fără vin, căci aceasta este mult mai cumplită. Şi să nu vă mire ceea ce spun! Căci există şi beţie fără vin. Iar că există o astfel de beţie, ascultă-l pe proorocul care zice: ”Vai de cei ce se îmbată, însă nu cu vin”[Is 29,6] Ce fel de beţie este aceasta fără vin? Multă şi felurită! Căci şi mânia provoacă beţie, şi slava deşartă, şi ieşirea din minţi, şi fiecare din pierzătoarele patimi ce se nasc în noi, fiindcă produc în noi o oarecare beţie şi suficienţă şi ne întunecă gândul. Căci nimic altceva nu este beţia decât împrăştierea puterilor fireşti şi rătăcirea gândurilor, şi pierderea înţelepciunii. | Continuare »

Nu-ţi clădi prea scumpă casa

de Traian Dorz

Nu-ţi clădi prea scumpă casa, ca s-o poţi uşor uita,
dacă-ar fi să vină mâine foc să-ţi ardă casa ta;
ci fă-ţi casa cât mai mică, dar pe locul cel curat,
ca să nu ţi-o ia, când vine, prăpădul cel ne-aşteptat.

Nu te aşeza-n Sodoma ca şi Lot cel ispitit,
ca să nu pieri cu stricaţii în ţinutul osândit,
ci ca Avraam fă-ţi cortul unde poţi primi mereu
ca să ospătezi la tine îngerii lui Dumnezeu.

Nu te osteni ca Marta cu prea multe treburi când
ţi-a venit Hristos în casă – şi tu nu stai ascultând,
ci le lasă ca Maria, stai şi-ascultă-L pe Iisus,
că ai vreme-apoi destulă să tot faci, când El S-a dus.

Nu sta adormit ca cele cinci fecioare fără-oleu,
când e-aşa de-aproape ceasul să Se-arate Dumnezeu;
caută, până poţi, să afli untdelemnul cel de Sus,
să nu baţi la uşa Nunţii după ce-a închis Iisus.

N-arunca înştiinţarea care tot ţi-o fac şi fac,
căci această-nştiinţare n-am să ţi-o tot spun în veac;
vine ziua, vine ziua când ai mai dori s-o spun;
vină, poate-atunci vedea-vei că nu eu am fost nebun.

Nuiaua Domnului

Din vorbirea Părintelui Iosif Trifa cu ocazia întâlnirii cu fraţii din Sibiu, după întoarcerea sa din «şcoala suferinţelor» de la Geoagiu (1930):

Multe, multe aş vrea să vă spun, iubiţii mei, din şcoala cea tainică a suferinţelor. Însă puterile mele trupeşti nu mă ajută să vi le spun acum pe toate. Voi da mai târziu la foaie unele din „lecţiile“ pe care le-am învăţat în „şcoala“ de la Geoagiu. Acum vă voi spune o întâmplare cu mult înţeles pentru şcoala suferinţelor.

Când am plecat de la Geoagiu să vin acasă, trecând printr-un sat de lângă Mureş, am văzut o mamă care-şi bătea copilul. Un pruncaş de vreo zece-doisprezece ani, stând sub nuiaua mamei sale. Cerea copilul ceva, iar ca răspuns mama îi ardea cu nuiaua, spunându-i: „Mureş îţi trebuie?!… Na! Mureş… Na Mureş!…“
Ce mamă tirană, mi-am zis în mine, când am văzut acest lucru. Uite cum plânge şi suspină copilaşul ei, cerând ceva, şi… drept răspuns mama îl lovea cu nuiaua.
Însă pe urmă, am înţeles totul. Copilul cerea să se scalde în Mureş. Sau, mai bine zis, copilul cerea să se înece în Mureş, iar mama îl ferea cu nuiaua de primejdia morţii. Din ce copilul cerea mai stăruitor să fie lăsat la Mureş, mama îl izbea mai tare cu nuiaua.
La prima vedere pare o cruzime, o nedreptate, nuiaua mamei, dar în aceeaşi timp nuia era dreptatea mamei faţă de puişorul ei, era grija ei de a-l feri de primejdia morţii.

Această întâmplare a rămas adânc săpată în inima mea. Iată, mi-am zis eu, toată viaţa mea în oglinda acestei întâmplări.
Când eram preot la ţară, apucasem şi eu a face avere şi mă rugam lui Dumnezeu, zicând: „Dă-mi, Doamne, avere, să fiu şi eu bogat, cu trecere mai mare înaintea oamenilor din sat, ca şi ceilalţi preoţi…“
Şi răspunsul Domnului a venit ca nuiaua mamei: „Avere îţi trebuie? Na!… Na!“ | Continuare »

[Nu lăsa inima ta să se răcească]

Sf. Ioan de Kronstadt, «VIAŢA MEA ÎN HRISTOS»

Fraţilor, care este scopul vieţii noastre pe pământ?
Nu-i oare acela ca după ce am fost încercaţi cu tot felul de suferinţe şi de răutăţi pe pământ, şi după ce am progresat în virtute cu ajutorul harului împărtăşit prin Taine să putem, după moarte, să ne odihnim în Domnul, Care este pacea sufletelor noastre? De aceea cântăm: “Odihneşte, Doamne, sufletul robului Tău adormit”. A odihni în pace este piscul tuturor dorinţelor noastre, şi noi cerem aceasta lui Dumnezeu. Atunci, nu este oare lipsit de raţiune să te întristezi peste măsură de moartea cuiva? “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11,28) zice Domnul. Cei care ne-au părăsit, care au murit creştineşte, au ascultat de această chemare a lui Dumnezeu şi au găsit odihna. Atunci, pentru ce să ne întristăm?

Cei care se străduiesc să ducă o viaţă spirituală adevărată trebuie să susţină de-a lungul vieţii, în gândirea lor, o luptă foarte primejdioasă şi dificilă, adică o luptă duhovnicească. Trebuie ca sufletul să fie în tot momentul cu o privire clară, capabilă să supravegheze şi să discearnă gândurile care intră în inimă şi să respingă pe cele care vin de la cel rău. Inima acelora trebuie să ardă totdeauna de credinţă, de smerenie şi de dragoste, altfel viclenia diavolului va găsi mijlocul să intre în ea şi va duce la slăbirea credinţei, sau la necredinţă totală şi la tot felul de răutăţi pe care chiar şi lacrimile le vor spăla cu dificultate. Deci nu lăsa inima ta să se răcească, mai ales în timpul rugăciunii păzeşte-te de indiferenţă. | Continuare »

Suferinţă

de Traian Dorz

Suferinţă…
crin din care Domnul Şi-a-mpletit cununa,
mulţi te plâng când mergi la dânşii,
eu te cânt întotdeauna,
căci în leagănul tău dulce
când m-a pus întâi durerea,
am văzut la căpătâiu-mi,
veghetoare, mângâierea.

Suferinţă, soră scumpă
ce mă porţi de-atunci cu tine,
câte bucurii în suflet mi-ai dat tu
printre suspine!
Tu m-ai învăţat ca umbre
şi-amăgire, şi ispită
să le văd pe toate câte vine lumea să-mi promită.

Şi să aflu ce comoară e primirea slavei sfinte
şi cunoaşterea iertării,
şi iubirea ei fierbinte,
şi-a încrederii odihnă, şi-alinarea cea plăcută
care-o lasă Mâna dulce peste lacrima tăcută.

Tu mi-ai dezvelit în suflet zări necunoscute mie,
gura, tu mi-ai pus să cânte,
mâna, tu mi-ai pus să scrie
şi-n iubirea armoniei salbe şi cununi s-adune,
fericit cu ele Chipul Domnului să-l încunune.

Suferinţă, suferinţă,
astăzi când spre ceru-albastru,
pe-a’ recunoştinţei aripi,
zboară gândul meu sihastru,
eu Îl rog pe-Acel ce Crucea a purtat-o-n umilinţă
să mă facă să-ţi ştiu preţul
şi frumseţea,
suferinţă!…

ZĂCEAU BOLNAVI, CARE AŞTEPTAU…

„În pridvoarele acestea zăceau o mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, care aşteptau mişcarea apei.“ (Ioan 5,3)

Lumea este un uriaş spital cu bolnavi care aşteaptă. Cei care zac în paturi aşteaptă uşurarea vindecării sau a morţii. Cei care zac în închisori aşteaptă seara sau dimineaţa. O mâncare sau o minune. O scăpare pe pământ sau sub el.
Cei care zac în rătăcire aşteaptă să scape de ea. Cei dispreţuiţi – să se ridice. Cei vinovaţi – osânda. Iar cei care se chinuiesc să se păstreze curaţi aşteaptă pe Hristos sau trimişii Lui.
Lumea întreagă este plină de suflete care zac în păcate şi fărădelegi… şi toţi aşteaptă. Unii aşteaptă evenimente, alţii prefaceri, alţii împliniri de dorinţe, care de care mai deşarte. Ce aşteptări zadarnice, cu sfârşit totdeauna trist!
Suflete dragă, tu ce aştepţi?
Eşti bolnav?… Ce mai aştepţi de nu te întorci la Dumnezeu? Aştepţi oare pe îngerul morţii? O, când va veni el, nu vei mai avea vreme să te întorci nici măcar spre perete!
Eşti căzut în păcate? Ce mai aştepţi tu? Judecata? O, după Judecată, slabă nădejde de mântuire! (Apoc. 20, 12-15).
Eşti credincios? – Ce mai aştepţi tu de nu lucrezi pentru Domnul: un prilej mai bun, un timp mai liber, o împrejurare mai favorabilă? Dar cine îţi spune că acestea vor mai veni iarăşi? Sau că tu le vei mai ajunge? Însă tu te duci! Zilele tale trec. Viaţa ta se sfârşeşte (Ps. 90, 10). Cu ziua de azi nu te vei mai întâlni niciodată pe pământ. Şi poate nici cu oamenii aceştia pe lângă care treci acum fără să le spui nimic despre Hristos. Nu mai aştepta, fă binele pe care îl poţi azi!
| Continuare »