LACRIMI ŞI MÂNGÂIERI

Lacrimile care curg înăuntru sunt cele mai grele lacrimi şi durerile îndurate singur sunt cele mai amare dureri. De aceea mângâierile Domnului nostru Iisus Hristos sunt totdeauna cel mai aproape de acestea.

Aşa să-ţi duci toţi paşii tăi prin lume, încât oricine te va urma să ajungă la Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Aşa să-ţi fie toate cuvintele tale spre semenii tăi, încât oricine te va auzi să dorească să vină la El. Atunci, în Ziua cea Mare a Înfricoşatei Judecăţi, tu vei putea privi cu bucurie nu numai în ochii tuturor celor pe lângă care au trecut paşii tăi şi cuvintele tale, ci şi în Ochii Aceluia la care au ajuns.

Dacă vei avea încrederea unui copil, iubirea unui copil, seninătatea unui copil şi nevinovăţia unui copil – vei putea trece prin viaţă şi cu neîngrijorarea unui copil. Atunci vei intra în cer cu uşurinţa şi bucuria cu care intră în camera de sărbătoare un copil la părinţii săi.

Cântările Domnului îţi trezesc atâtea rezonanţe în inimă şi îţi aduc atâta liniştire şi bucurie în duhul tău… Deci caută cântările Domnului şi iubeşte-le! Ele sunt aripile pe care fiinţa ta zboară în cer şi miresmele care te fac să te simţi în grădina raiului. | Continuare »

Aleargă la cântare

Aleargă la cântare
când sufletul durut
de-atâta întristare
blândeţea şi-a pierdut.

Aleargă spre lumină
când neguri te cuprind
şi ochii tăi, din tină,
de soare se desprind.

Aleargă la Cuvântul
în veci izbăvitor
când te îndoaie vântul
sau duhu-nşelător.

Dar înspre rugăciune,
s-alergi necontenit
şi când ţi-e „soare-apune“,
şi când ţi-e „răsărit“.

Şi când ţi-ntorci acasă
de spice, braţul plin,
şi când amar te-apăsă
al secetei suspin.

Căci numai rugăciunea
te nalţă ne-ndoios
din negură-n minunea
iubirii lui Hristos.

Vlad Gheorghiu

[Dumnezeul nostru, Care cunoaşte toate lucrurile ascunse, va răsplăti fiecăruia după cum a lucrat]

Traian DORZ, fragment din «Hristos – mărturia mea»

… să revenim unde am rămas, la şedinţa Sfântului Sinod din octombrie 1958, când urma să se pună problema legalizării Oastei.
În ajunul şedinţei acesteia eram deja la Bucureşti, bătând la uşa părintelui Mitrofan. Mi-a deschis şi m-a dus la părintele patriarh, care m-a primit părinteşte şi mi-a spus:
– M-am preocupat în ultimul timp cu toată grija de problema dumneavoastră. Doresc şi eu din toată inima ca totul să se rezolve cu bine. Mi am întocmit susţinerea din şedinţa Sfântului Sinod, dar prevăd că va merge cam greu. Dacă totuşi Dumnezeu va voi, vom reuşi. Mâine după-masă, după terminarea şedinţei, vino din nou pe la mine, ca să vedem ce s-a realizat. Vom sta atunci de vorbă mai pe larg.
I-am mulţumit, i-am sărutat dreapta şi am ieşit pe aceeaşi uşă a părintelui Mitrofan, care şi-a învârtit din nou cheia în urma mea.
Noaptea aceea am rămas la Sergiu şi Coleta, mai mult rugându-mă şi încredinţând în mâna cea înţeleaptă şi puternică a Domnului rezolvarea după care alergasem aproape doi ani, lună de lună, pe la Bucureşti sau prin ţară, când în faţa mai-marilor norodului, când în faţa fraţilor, nădăjduind sincer şi suferind nespus de mult, ca o bucată de fier lovit şi de ciocan şi de nicovală. Şi de autorităţi – şi de fraţi.

După-amiază, părintele Mitrofan mi-a deschis din nou poarta lui şi m-a dus direct la patriarh. Acesta m-a întâmpinat nespus de trist. M-a îmbrăţişat cu un suflet pe care l-am simţit zdrobit de tot şi mi-a spus cu cel mai amărât glas din lume:
– Frate Dorz, am fost torpilaţi! Ce amestec a avut în toată problema asta Wurmbrandt?
Eu am rămas înmărmurit:
– Nici un amestec, părinte patriarh!
– Nu te-ai consfătuit niciodată cu el? N-ai făcut nici un fel de înţelegere cu el? | Continuare »

EVANGHELIA DUMINICII A 19-A DUPĂ RUSALII

Predica de pe munte; iubirea vrăjmaşilor

„Ce voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi şi voi lor aşijderea“

Ce pace, ce rai ar fi pe pământ când tot omul ar ţine această poruncă scurtă: „Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor aşijderea“ sau, cu alte vorbe: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face“. Dar oamenii nu ţin această poruncă, pentru că cei mai mulţi oameni poftesc să li se facă tot binele ce li se poate face, dar, în schimb, ei fac altora tot răul ce-l pot face. Ăsta-i un semn că inima oamenilor este bolnavă. Este un beteşug în inima oamenilor care pofteşte mereu tot binele de la alţi oameni, dar, în schimb, doreşte tot răul altora. Porunca Evangheliei nu se poate împlini până când omul nu-şi tămăduieşte inima bolnavă; şi această tămăduire n-o poate face un alt doctor decât Iisus Hristos şi primirea Lui. Inima celui care L-a primit cu adevărat pe Iisus, ca stăpân şi poruncitor în casa sufletului său, îi iubeşte pe toţi oamenii şi le face bine tuturor, prietenilor şi duşmanilor deopotrivă, pentru că Iisus „este iubire“ şi iubirea de oameni este semnul că cineva face parte din turma lui Hristos.

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri…“ – zice mai departe evanghelia. Iată o poruncă de care se împiedică cei mai mulţi creştini de azi. Inima oamenilor de azi se opreşte la această poruncă. Mai departe nu poate înainta. Mi-aduc aminte, de când eram preot în satul meu, că în scaunul spovedaniei, foarte mulţi creştini spuneau că n‑au aprins, n-au furat, n-au omorât… Dar când îi trimiteam, în numele lui Iisus, să se împace cu cela şi cela, îmi răspundeau: „Una ca asta n-o pot face, părinte!“. Adică viaţa lor de creştin se oprea aici, ca şi sămânţa din evanghelie care a dat în bolovani. Cei care se opresc şi se împiedică la această poruncă n-au primit şi n-au înţeles cu adevărat pe Iisus, Care, şi de pe Cruce, a strigat pentru iudeii care-L răstigneau: „Tată, iartă-le lor!“. Iisus n‑a avut duşmani, şi cel ce are „duşmani“ nu face parte din turma lui Hristos, căci aşa zice Scriptura: „Dacă zice cineva că iubeşte pe Dumnezeu, dar urăşte pe fratele său, mincinos este“ (I Ioan 4, 20). „Cine urăşte pe fratele său umblă în întuneric… şi rămâne în moarte“ (I Ioan 2, 11; 3, 14). | Continuare »

Oricât ar fi de greu calvarul

Viorel Bar

Oricât ar fi de greu calvarul
ce trebuie să-l urci cu-amar,
priveşte-n Sus, spre nehotarul
de Rai, de Slavă şi de Har.

Şi crede că Iisus
scăparea ţi-a adus,
priveşte la Iisus.
Privind la El încrezător,
vei fi biruitor.

Oricât ar fi de aspri spinii,
oricât de rău te-ar sângera,
priveşte Sus mereu – căci Domnul
te va-ntări şi vei scăpa.

Oricât de grea îţi este crucea,
Că te-ai simţi-ndoit sub ea,
priveşte dincolo de moarte,
să vezi în cer răsplata sa.

Oricât ar fi de răi vrăjmaşii,
priveşte-ţi fraţii ceilalţi,
ce sunt biruitori în ceruri.
Şi prin Hristos, spre ei te nalţi.

Cuvânt la pescuirea minunată

Sfântul Ioan Gură de Aur, din „Predici la duminici şi sărbători”
Vă laud, prietenii mei, că nu încuviinţaţi uşurimea minţii şi lenevirea altora, şi prihăniţi aceste rele purtări, şi mă minunez de această râvnă a voastră; însă doresc ca ea să fie amestecată şi măsurată cu blândeţe şi cu iubirea aproapelui.
O râvnă fără băgare de seamă şi fără de blândeţe nu este râvnă, ci urgie, şi sfătuirea fără iubirea aproapelui este o nepriinţă şi amărăciune.
De aceea vă rog, să nu judecaţi cu asprime greşelile celor de aproape ai voştri!
Precum cel ce fără compătimire se atinge de rănile fraţilor săi, şi el de asemenea nu va afla iertare greşelilor sale la alţii; tot aşa pe de altă parte cel ce judecă cu milă greşelile aproapelui, când el însuşi va cădea vreodată, va afla multe mâini, care iarăşi îl vor ridica.
Zic aceasta nu cu scopul, de a întări în lenevirea lor pe cei uşori de minte şi nepăsători, mai vârtos voiesc eu a spori încă râvna voastră pentru mântuirea sufletească a aproapelui, dar voiesc totodată a o face mai nobilă şi mai plină de dragoste.
Pavel ne-a poruncit: „mustră, ceartă, îndeamnă” (II Tim. 4. 2), şi cineva nu trebuie, ca de-a pururea să întrebuinţeze numai unul din aceste mijloace, ci trebuie a amesteca şi a schimba aceste mijloace de îndreptare, pentru că ele să aducă un folos cu atât mai mare.
Dacă noi pururea numai ne-am prici şi ne-am certa, nu am dobândi alta, decât am face pe oameni să nu se mai ruşineze; iar dacă noi numai am îndemna, i-am face numai mai uşori de minte, încă şi doctorii nu totdeauna taie şi ard, ei adeseori numai cât leagă rănile, şi nu totdeauna întrebuinţează doctorii iuţi şi amare, ci adeseori încă şi de cele line. | Continuare »