de Traian Dorz, din vol. «Cântări de Drum»

N-am vrut alt har pe lume decât să cresc statui
cu feţe de lumină şi inimi de văpaie,
Hristos să le-mpreune pe frunţi pecetea Lui,
nici lupte, nici ispite, nici chinuri să nu-i moaie.

N-am vrut alt har pe lume decât să dăltuiesc
vii pietre pentru faţa Bisericii Slăvite,
oriunde-ar fi-aşezate, să poarte chip ceresc,
încununat cu roade curate şi smerite.

Am vrut cu orice slovă, cu fiece cuvânt,
cu fiece cântare ceva să fac mai bine,
ceva să fac mai rodnic, ceva mai drept şi sfânt,
să aibă-o bucurie mereu vreun om de mine.

Am vrut s-ajut Credinţei să urce înc-un steag,
Nădejdii, înc-o treapta, Iubirii, înc-o zare,
am vrut s-aduc sub Cruce o lacrimă de drag,
un dor de mulţumire şi-un rod de ascultare.

Am vrut s-aprind prin lumea prin care am trecut,
pentru Hristos şi semeni, o dragoste fierbinte,
cu-n sfânt curaj eroic să-mi apăr ce-am avut
primit cu preţ de sânge din Cer şi din morminte.

Am vrut s-ajut pe fraţii de-un crez, de-un duh şi-un ţel
mai limpede să vadă, mai curajoşi să lupte,
mai hotărâţi să-nfrunte vrăjmaşul de-orice fel,
mai veghetori să-i fie unirii ne-ntrerupte.

Aşa am vrut să-mi fie orice cuvânt, săpat
în suflete ca-n piatră, pe timp şi veşnicie,
Hristos să-l recunoască frumos şi-adevărat;
– atunci mi-ar fi lucrarea cum mi-am dorit să fie!

Doamne, ce dator pot fi
harului Tău mare,
mii de vieţi dac-aş trăi
şi-aş tot vrea să pot plăti,
Doamne, ştiu că nu voi fi
niciodată-n stare!

Doamne, că mi-ai dat şi dat
aur ca din soare,
nu-i ca mine de bogat,
Doamne, nici un împărat,
dar de cât mi-ai dat şi dat
ce-Ţi voi da eu oare?

Doamne, n-am un nalt cuvânt,
nici alt dar mai mare,
doar o lacrimă şi-un cânt,
şi-acel tainic simţământ
pentru care nu-i cuvânt,
inima mea are.

Doamne, ia-mi-le-ascultând
dulcile-mi suspine
şi le-aşază lăcrimând
lângă dulcele Tău gând
care-Ţi arde aşteptând
numai după mine!

Traian Dorz, Cântarea biruinţei

Vlad Gheorghiu

Drag Iisus, cum ai devenit Tu Prietenul meu?
Ai aşteptat să Te cunosc şi să Te accept mai întâi? Sau aşa, dintr-o dată, de cum Te-am văzut?
Ştiam de la mama mea că Tu eşti Prietenul celor ce Te iubesc pe Tine. Dar nu ştiam cum anume să Te iubesc, cum anume să mi Te fac Prieten. Nici dacă eu aveam sau nu neapărată nevoie să Te iubesc sau să-mi fii Prieten.
Îmi linişteam dorul doar cu şuieratul tremurat al frunzelor de plopi, în suspinul înlăcrimatelor sălcii, în freamătul undelor. Sau mi-l aprindeam din izvorul zilei sau din aprinsul apus, mi-l creşteam o dată cu firul de iarbă şi mi-l legănam, prin luminişuri, pe sânul fraged al primăverii sau, toamna, pe mireasma gutuilor coapte. | Continuare »

de Traian Dorz, din vol. «Cântările Eterne»

Eu nu mă voi desparte, Iisuse, niciodată
de Adevăru-Ţi dulce şi Calea Ta curată,
ci vreau până la moarte să merg mereu cu ele,
oricâte-ar fi cu Tine necazurile mele.

Ajută-mi, Scump Iisus,
să fac precum am spus,
să nu Te ruşinezi
de mine când mă vezi.

Eu nu mă voi desparte de-a Ta Iubire dulce,
oriunde să mă-nchidă şi-oriunde mă vor duce;
nici de-aş ajunge-n flăcări, nici de m-ar pune-n gheaţă,
de Tine pe vecie îmi leg a mea viaţă.

Eu nu mă voi desparte de fraţi şi de credinţă
chiar dacă mi s-ar cere a morţii suferinţă,
ci vreau să trec statornic cu fraţii mei prin toate,
credinţa-mi neschimbată păstrând cu scumpătate.

Eu nu mă voi desparte de lacrimi şi cântare
chiar dac-aş fi dus singur în orice depărtare,
ci vreau să-mi fac din ele mireasă şi soţie;
– cunună-mă, Iisuse, cu ele pe vecie.

Traian Dorz

O Doamne, ce furtuni mi-ncearcă
lumina ce mi-ai dat-o Tu
şi cum mă-nvăluie vârtejul:
se luptă-n mine Da şi Nu.

Talazuri vin şi trec talazuri,
e-nfuriată marea grea,
mi-e luntrea vieţii-ameninţată:
se luptă-n mine Nu şi Da.

Urâtul deznădejdii şarpe
în taina vieţii-mi străbătu
cu-amara-i, neagra lui otravă:
se luptă-n mine Da şi Nu.

Ce negru-i marele-ntuneric
ce înnoptează viaţa mea,
ce duh de spaime mă-mpresoară:
se luptă-n mine Nu şi Da.

Izbesc ale-ndoielii valuri
în tot ce sufletu-mi avu,
din ce în ce mai mari şi grele:
se luptă-n mine Da şi Nu.

O Doamne,-auzi-mă, ai milă,
Tu vezi că nu mai pot lupta,
îndură-Te, ajută-mi, vino
şi fă să biruiască Da!

Nu-i greu…

de Traian Dorz, din vol. «Cântarea Biruinţei»

Nu-i greu ce dăm noi pentru Domnul,
ce-a dat El pentru noi e greu,
nu Dumnezeu pe noi ne lasă,
ci noi lăsăm pe Dumnezeu!

Nu-s prea multe cântări cu lacrimi,
ci lacrimi fără de cântări,
nu-s prea multe-adunări în lume,
prea multă-i lumea-n adunări.

Nu-i prea mult harul în vorbire,
vorbiri prea multe-s fără har,
nu-i prea puţină alergarea,
ci e prea multă în zadar.

Nu spun prea mult despre iubire
acei ce-o au şi o trăiesc,
ci prea puţin o au aceia
ce-o prea tot cântă şi-o vorbesc.

Nu-i prea mult preţ pentru credinţă,
ci-i prea puţină cea de preţ,
– nu-s rare scrierile sfinte,
sunt rare sfintele vieţi.

Prea gol e drumul mântuirii,
iar drumul iadului, prea plin,
– şi ziua de-azi e-atât de scumpă,
dar noi o facem prea puţin!

Vlad GHEORGHIU

Un mare om de ştiinţă spuse odată unui sculptor creştin:
– Arată-mi-L pe Hristos, pentru că eu nu cred decât în ceea ce se poate demonstra că există. Hristosul tău este o închipuire.
– Bine, răspunse sculptorul, o să vi-L arăt.
Şi plecă.
Îşi alese o bucată frumoasă de marmură şi începu să cioplească, rugându-se mereu. Când ajunse să sculpteze faţa lui Hristos, o dragoste imensă inundă inima sculptorului. Şi sufletul său se umplu de evlavie. Atunci a îngenuncheat în faţa statuii şi nu s-a mai ridicat de acolo până nu a terminat lucrul la faţa Mântuitorului.
Apoi se prezentă la marele om de ştiinţă şi-i zise:
– L-am adus pe Hristos.
– Unde-i? Ăsta-i Hristos? Parcă-I un agricultor. Nici nu I se vede faţa şi mâinile lui parcă vor să sape pământul.
Statuia avea mâinile întinse şi capul aplecat mult spre mâini.
– Da, răspunse sculptorul smerit. Ca să poţi vedea faţa lui Hristos trebuie să îngenunchezi.
Curios, omul de ştiinţă a îngenuncheat ca să vadă faţa statuii. Şi iată că mâinile acesteia erau străpunse în palme şi întinse spre el, ca şi cum ar fi vrut să-l îmbrăţişeze şi faţa era de o frumuseţe nemaivăzută. Dalta croise nişte trăsături atât de delicate, care răspândeau atâta blândeţe şi atâta dragoste, că necredinciosul fu copleşit şi zise: | Continuare »

„Iisus a luat pâinile, a mulţumit lui Dumnezeu, le-a împărţit uceni-cilor, iar ucenicii le-au împărţit celor ce şedeau jos; de asemenea le-au dat şi din peşti cât au voit.“ (Ioan 6, 11)

Numai ceea ce împarţi celor flămânzi şi lipsiţi te mulţumeşte şi te satură. Şi numai ceea ce ai dăruit lui Hristos ajunge o hrană substanţială, o mâncare hrănitoare cu adevărat şi pentru tine.
Altfel mănânci şi tu şi nu te saturi (Mica 6, 14), te trudeşti, dar nu ai niciodată îndeajuns, înveţi totdeauna, dar n-ajungi niciodată la adevăr (2 Tim. 3, 7). Căci tot ce păstrezi numai pentru tine, fie material, fie du-hovnicesc, scade, se usucă şi se pierde.

Hristos a împărţit şi împarte mereu. După pilda Lui şi cei care sunt ucenici ai Săi au împărţit şi împart şi ei mereu. Cinci pâinişoare de orz au crescut în mâinile Domnului, încât a tot împărţit şi a dat, a împărţit şi a dat… Şi au crescut apoi mai departe şi în mâinile ucenicilor Săi, căci şi ei au tot împărţit şi au dat până s-au săturat toţi.
Ce mici trebuie să fi fost bucăţelele frânte din aceste pâinişoare la un atât de mare număr de flămânzi!… Doar trebuie să fi fost foarte mici pâinişoarele, ca un copil să poată duce cinci. Peştişorii, la fel. Dar ele au tot crescut mereu, cum creşte orice bine care se face, dacă nu se întrerupe. După cum creşte şi harul, dacă nu-i împiedicat. După cum creşte puterea, dacă nu-i Duhul alungat. După cum creşte în Domnul oricine, dacă rămâne în El. După cum creşte Trupul şi Sângele Domnului, care satură pe toţi cei care se împărtăşesc din El cu credinţă şi nu se mai sfârşeşte oricât ar fi şi ar fi de mulţi. | Continuare »

La iezerul întâlnirilor noastre vin iară…
Arde inima mea ca para focului de dor. Şi nu-ndrăznesc să m-apropii. Am alergat aici ca puiul de căprioară spre nălţimi. Şi-acum, atât de aproape… m-am oprit. Mi-e teamă…
Nu, nu mi-e teamă. Mi-e dor. Mi-e atât de dor că n-am curaj să m-apropii. Nu-s frumoasă… Nu-s gătită pentru Tine. Am alergat, hainele mele sunt numai mărăcini şi marama mea s-a rupt, agăţându-se-ntr-o cracă… Am ascuns la piept o floare de câmp ca să Ţi-o aduc Ţie. Era proaspătă şi plină de rouă când am cules-o. Acum nu mai e tot aşa. Lujerul ei s-a frânt şi petalele s-au vestejit pe margini. Numai parfumul i-a mai rămas acelaşi. Dar nu-i prea puţin? Cum să m-apropii de fântâna unde m-aştepţi Tu?
Dar ce să fac dorului năvalnic să-l astâmpăr? Ce iute s-ar avânta spre Tine…
Dar parcă-l înzăvoară necreşterea mea, nepriceperea mea, neputinţa mea… şi îndoiala… Cum să-ndrăznesc către Tine când sunt atât de săracă? Inima mea e aproape pustie. Nici o podoabă n-am găsit s-o gătesc. Doar mireasma dorului meu puternic mai stăruie încă. Şi al florii de câmp cu lujerul | Continuare »