Pr. Prof. Dumitru Stăniloae – (Teologia dogmatică ortodoxă – vol. I, pag. 185-187)
Sfântul, prin autodăruirea sa lui Hristos, prin comuniunea sa cu El şi prin El cu toţi oamenii, într-un mod eliberat de orice gând şi interes ascuns, restaurează în mod deplin umanitatea sa.
Dar cum se arată aceasta în mod concret?
În sfânt nu există nimic trivial, nimic grosolan, nimic josnic, nimic afectat, nimic nesincer. În el se actualizează în grad culminant delicateţea, sensibilitatea, transparenţa, puritatea, sfiala, atenţia faţă de taina semenilor, atât de proprie umanului, pentru că le aduce din comunicarea sa cu Persoana supremă. El sesizează stările de suflet ale celorlalţi şi se fereşte de tot ce le-ar contraria, deşi nu se fereşte de a-i ajuta să depăşească slăbiciunile lor.
El citeşte cea mai puţin articulată trebuinţa altora şi o împlineşte prompt, dar impurităţile lor, oricât de oribil ascunse, exercitând o acţiune purificatoare, chiar prin puterea delicată a purităţii sale.
Din el iradiază continuu un duh de dăruire, de jertfelnicie faţă de toţi, fără nici o grijă de sine, un duh care încălzeşte pe ceilalţi şi le dă siguranţa că nu sunt singuri.
El e mielul nevinovat gata de jertfa conştientă de sine şi zidul neclintit care oferă un sprijin neînşelător. Şi totuşi nu există cineva mai smerit, mai simplu, mai neartificial, mai neteatral, mai neprefăcut, mai „natural” în comportarea sa, acceptând tot ce-i adevărat omenesc, creând o atmosferă de familiaritate curată.
Sfântul a depăşit orice dualitate în sine, cum spune Sf. Maxim Mărturisitorul.
A depăşit lupta între suflet şi trup, divergenţa între bunele intenţii şi faptele necorespunzătoare, între aparenţele înşelătoare şi gândurile ascunse, între ceea ce pretinde să fie şi ceea ce este de fapt. El s-a simplificat astfel pentru că s-a predat întreg lui Dumnezeu.
De aceea se poate preda întreg în comunicare cu ceilalţi.
El dă curaj totdeauna, reducând uneori nălucirile produse de temeri, de mândrie, de pasiuni printr-un umor de aceeaşi delicateţe.
El zâmbeşte, dar nu râde sarcastic; e serios, dar nu înfricoşat.
| Continuare »
Dorinţa, la urmă şi îngâmfată, după locurile înalte din lumea aceasta şi după întâietate nemeritată este o ispită dintre cele mai mari şi mai atrăgătoare, cu care diavolul – satana – îi chinuieşte şi-i înşală pe mulţi oameni. Mai ales pe cei care sunt mărunţi sufleteşte, dar umflaţi de mândrie şi înnebuniţi de ambiţii. Pe cei care n-au talent, dar au pretenţii, n-au însuşiri şi daruri pentru o slujbă înaltă, dar au o pornire hămesită să o dobândească prin orice mijloace. Nu sunt vrednici să ocupe un scaun înalt, dar fac totul să-l ajungă, luptând cu toată prefăcătoria şi linguşirea, cu toată slugărnicia faţă de cei mari şi cu toată mârşăvia faţă de cei mici, numai să-şi ajungă scopul lor.
E un grai tăcut, o chemare lină, pe care o auzi sau înţelegi că vine dinlăuntru, dar totuşi de dincolo de tine, de la Dumnezeu. Însuşi cuvântul conştiinţă însemnează a şti împreună, la fel. Iar cei ce ştiu împreună, la fel, sunt Dumnezeu şi omul. Prin urmare cugetul sau con¬ştiinţa e ochiul cu care vede Dumnezeu pe om şi acelaşi ochi cu care vede omul pe Dumnezeu. Cum îl văd aşa mă vede – aşa simt că mă vede – vedere deodată dinspre două părţi.
…Când Hristos este în inimă, atunci suntem mulţumiţi de toate. Ceea ce ne jena devine pricină de cea mai perfectă bunătate, amărăciunea devine dulce, sărăcia devine bogăţie, foamea este săturată şi tristeţea noastră se schimbă în bucurie. Dar când Hristos nu este în inimă, omul nu este mulţumit de nimic, nu găseşte fericirea în nimic: nici în sănătate, nici în plăcerile vieţii, nici în demnităţi şi onoruri, nici în divertismente, nici în palate splendide, nici la o masă luxoasă cu tot felul de mâncări, nici în eleganţa veşmintelor. În nimic.
Copilul nu trebuie să fie răsfăţat niciodată.
