fiul  lunaticSfântul Teofan Zăvorâtul, Ed. «Sophia», Bucureşti, 2006

„Acest neam (de demoni) nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.“ Dacă acest neam e izgonit de rugăciunea şi postirea altuia, cu cât mai mult el nu poate să intre în cel ce însuşi e postitor şi rugător. Iată ce îngrădire! Deşi demonii sunt mulţime nenumărată şi văzduhul e plin de ei, nu pot face nimic celui care se îngrădeşte prin rugăciune şi prin post. Postul este înfrânarea desăvârşită, rugăciunea este desăvârşita părtăşie (comuniune) cu Dumnezeu; postul apără de bântuirile din afară, iar rugăciunea aţinteşte dinlăuntru asupra vrăjmaşilor o panoplie de foc. Pe postitor şi rugător, demonii îl simt de departe şi fug de el, ca să nu primească lovituri dureroase. Ne e îngăduit să gândim că acolo unde nu este post şi rugăciune s-a şi înfiinţat demonul? Da. Demonii, sălăşluindu-se în om, nu întotdeauna îşi fac simţită adăstarea, ci se ascund, învăţându-şi gazda la tot răul şi abătând-o de la tot binele în chip hoţesc, aşa încât acesta este încredinţat că singur face tot, împlinind de fapt voia vrăjmaşului său. Tu doar apucă-te de rugăciune si de post, si vrăjmaşul va fugi îndată, aşteptând prilejul de a se întoarce; într-adevăr se întoarce, îndată ce omul părăseşte rugăciunea şi postul.

CINE OARE?

SF._SERAFIM_de_SAROVCine oare poate-a şti
cât Te-aş mai putea privi
până ochii mi-aş sfârşi,
– când în ceasul fericit
stau naintea Ta uimit,
rugăciunii dăruit?

Cine oare-ar şti cândva
cât mai poate inima
tăinui iubirea Ta,
– când în locul preasfinţit
stau sub Crucea Ta smerit,
rugăciunii dăruit?

Cine oare poate şti,
Doamne, cât de bine mi-i
duhului şi inimii,
– când în stări de negrăit
stau sub har nebănuit,
rugăciunii dăruit?

Cine oare-ar şti cândva
ce-ai voi – şi n-aş urma,
ce-ai dori – şi nu Ţi-aş da,
– când în ceasul fericit
stau sub Cerul Dobândit,
rugăciunii dăruit?

Traian Dorz, Cântarea cântărilor mele

Să crezi adânc în Dumnezeu Cel Veşnic
şi lui Hristos adânc să I te-apleci,
că nu-s mai mulţi mântuitori pe lume,
ci-i numai El – acum şi-n veci de veci!

Să crezi adânc, din inimă, Cuvântul
şi să-L asculţi prin orice-ar fi să treci,
că-n lume nu-s mai multe adevăruri,
ci-i numai El – acum şi-n veci de veci.

Să crezi adânc Iubirii Răstignite,
păcatul tău în lacrimi să-l îneci,
că-n lume nu-s răscumpărări mai multe,
ci-i una doar – acum şi-n veci de veci.

Să crezi adânc acestor adevăruri
şi-n ele stând viaţa să-ţi petreci,
că-n lume nu-i decât o mântuire,
o ai sau nu – acum şi-n veci de veci.

Să crezi adânc! – Credinţa să-ţi învie
spre-un veşnic rod a tale-ntinderi seci,
c-o viaţă doar şi-un suflet ai pe lume,
le scapi sau nu, – acum şi-n veci de veci!

TRaian Dorz, Cântări de drum

Traian Dorz din Cântarea Viitoare

Mai vin şi-ndoieli adesea, nu pot să nu vină,
dar credinţa să ne fie vie şi deplină,
iar iubirea să ne ardă ’naltă şi frumoasă,
căci Credinţa şi Iubirea duhul nu ni-l lasă.

Mai vin şi ispite-adesea, nu pot să nu vie,
dar prin post şi rugăciune scapi de-a lor robie;
rugăciunea cea fierbinte şi-nfrânarea sfântă
cu lumină şi putere sufletu-nveşmântă.

Mai vin şi vrăjmaşi adesea – şi ei au o vreme,
dar când eşti deplin în Domnul n-ai de ce te teme;
bizuindu-te puternic pe-al Lui Nume Mare,
Harul Lui va fi cu tine şi-ţi va da scăpare.

Mai sunt şi-ncercări adesea – trebuie să fie,
căci prin ele ni se ţine viaţa-n curăţie
şi prin ele ni se face dragostea frumoasă;
fericit cel care-n ele calea nu şi-o lasă.

Vin şi lupte, – au şi ele sfânta lor menire,
ca-nvingându-le, s-ajungem dulcea mântuire;
astfel toate ni-s spre bine şi spre-ncununare
numai dacă-avem în Domnul temelia tare.

Iisus-vindeca-copilul-lunatic-4Sfântul Luca al Crimeei

„Domnul Iisus Hristos S-a pogorât de pe Muntele Taborului după ce a arătat lumii prin ucenicii Săi aleşi Lumina cerească. O, cât ar fi vrut El ca această lumină să lumineze în lume, ca oamenii s-o primească în inimile lor, ca toate popoarele să meargă pe calea luminată de lumina Lui cerească!
S-a pogorât de pe munte în mulţimea de oameni, gălăgioasă şi plină de dispute; şi duhul cotidian, neschimbat al mulţimii I-a atins inima. S-a apropiat de El tatăl unui copil demonizat. L-a rugat doar de vindecare – nu închinarea în faţa Fiului lui Dumnezeu, nu dragostea faţă de Mântuitorul lumii l-a adus pe el aici, ci doar dorinţa de a primi vindecare trupească de la Doctorul-Făcător de minuni.

Domnul Şi-a amintit de poporul săturat de El în pustie cu pâine şi de poporul grosolan şi trupesc, căruia i-a spus: Voi Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat şi v-aţi săturat. Şi au ieşit din inima Lui cuvinte amare: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda pe voi?
Domnul era străin după duh de marea parte a poporului. El nu era înţeles, Îl supărau, Îl numeau mincinos şi linguşitor, slujitorul lui Beelzebul. El trebuia să suporte dialogul cu duşmanii care Îl urau, care atentau cu răutate la viaţa Lui. Îi era greu, întristarea şi durerea îi umpleau inima. O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda pe voi?

Nu doar Domnul Iisus Hristos suferea de această întristare. Despre dreptul Lot, nepotul patriarhului Avraam, citim în Epistola Apostolului Petru că el, locuind în Sodoma, era istovit, chinuit de petrecerea în desfrânare a celor nelegiuiţi: pentru că dreptul acesta, locuind între ei, prin ce vedea şi auzea, zi de zi, chinuia sufletul său cel drept, din pricina faptelor lor nelegiuite (II Petru 2, 7-8).

Iar în Apostolul care s-a citit astăzi aţi auzit cuvintele Sfântului Pavel: Căci mi se pare că Dumnezeu, pe noi, Apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte; fiindcă ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor (I Corinteni 4, 9). | Continuare »

Declaraţia de la Bistriţa

Noi, Înalţii prelaţi ai bisericilor istorice din Transilvania

Semnatarii acestei Declaraţii, bazându-ne pe valorile fundamentale ale creştinismului, pe dragostea faţă de Dumnezeu şi respectul faţă de aproapele nostru, reafirmăm dorinţa noastră de a dezvolta relaţii corecte şi principiale între bisericile noastre istorice.
slujba ecumenica bistritaSusţinem dreptul la o exprimare liberă bazată pe bunăcredinţa credincioşilor şi milităm pentru protejarea integrităţii şi a caracterului nostru multicultural, multietnic şi multiconfesional.
Ne exprimăm convingerea că un dialog ecumenic autentic, interconfesional, bazat pe respect şi toleranţă, poate conduce la o abordare corectă şi justă a vieţii religioase, în folosul comunităţilor noastre.
Într-o lume complexă şi mereu în schimbare dragostea faţă de Dumnezeu şi respectul faţă de aproapele nostru, zidit după chipul lui Dumnezeu, trebuie să rămână elemente esenţiale ale unirii oamenilor în numele lui Hristos.
Să respectăm cultura şi religia aproapelui nostru, să îl iubim ca pe noi înşine şi în felul acesta să lăsăm moştenire generaţiilor următoare cultura comuniunii şi a diversităţii în unitatea dragostei creştineşti pentru oameni.
Aşa să ne ajute Dumnezeu !

Dată la Bistriţa, în 25 august 2013
Cu ocazia aniversării a 450 de ani de la sfinţirea Biserici Evanghelice din Bistriţa

Atâtea balade şi doine polpulare şi atâtea vieţi de mucenici mărturisitori ai adevăratei credinţe ne-au sensibilizat inima de-a lungul anilor şi ne-au făcut să îndrăgim cu nostalgie Ardealul…
Constatăm astăzi însă, cu mare durere, cum unii ierarhi îl împing spre căderea lui spirituală…
Există în istorie o zi cu o semnificaţie tare tristă, mai ales din punct de vedere religios: Căderea Constantinopolului sub turci în 29 mai 1453.
Se ştie despre grozava minune prin care s-au finalizat lucrările la Catedrala «Sfânta Sofia» din Constantinopol, despre sacii plini cu aur pe care slujitorii împăratului Iustinian cel Mare i-au primit de la Sfântul Arhanghel Mihail, tocmai când împăratul era trist că nu mai avea cu ce continua lucrările la această măreaţă catedrală.
Se cunosc, de asemenea, minunile dinainte şi de după căderea Constantinopolului…
Localnicii ştiau, din tată-n fiu, că unii dintre călugării, trăitori în mănăstire pe vremuri, ajunseseră la o aşa de înaltă trăire duhovnicească, încât seara mergeau la vecernie în oraşul marelui Constantin, la măreaţa Biserică a Sfintei Înţelepciuni, cale de peste 300 de km, în zbor, cu iuţimea gândului, întorcându-se înapoi după slujbă, în mănăstire, în acelaşi fel. | Continuare »

Hristos-intinde-mana-lui-petruCând faţa eu mi-o-ntorc spre Tine
şi-n sus când Te urmez supus
eu merg de-a pururea-n lumina
ce darnic mi-o reverşi, Iisus.

Dar când Te părăsesc şi faţa
din nou mi-o-ntorc spre lume-n jos
eu merg în umbra mea cu drumul
întunecat şi-alunecos.

O, spre-ascultarea Ta, Iisuse,
întoarce-mi faţa necurmat,
tot drumul meu pân-la-Nviere
să-mi fie strălucit urmat.

Traian Dorz

Sfântul Teofan Zăvorâtul
Editura Sophia, Bucureşti, 2006

umblarea pe mareSfântul Apostol Petru, cu îngăduinţa Domnului, coboară din corabie şi merge pe apă; apoi, se lasă biruit de imboldurile fricii şi începe să se scufunde. Faptul că s-a hotărât să facă un lucru atât de neobişnuit nu este vrednic de mustrare, altminteri Domnul nu i-ar fi îngăduit; mustrare merită faptul că nu şi-a păstrat starea sufletească dintâi. Pe Apostol îl umpluse o nădejde în Domnul plină de însufleţire, întemeiată pe credinţa că El poate orice si asta i-a dat curajul să înfrunte valurile. A făcut câţiva paşi pe această cale nouă: ar fi trebuit să se întărească în nădejde, având în vedere pe Domnul, Care era aproape, şi faptul că deja mersese pe apă prin puterea Lui; el însă s-a lăsat pradă cugetărilor omeneşti: „Vântul este puternic, valurile sunt mari, apa n-are statornicie”, iar aceasta 1-a zdruncinat, slăbind în el tăria credinţei şi a nădejdii. Din această pricină a scăpat din mâna Domnului şi, rămânând supus lucrării legilor firii, a început să se scufunde. Domnul 1-a dojenit: „Puţin credinciosule! pentru ce te-ai îndoit?”, arătând pricina primejdiei.
Iată o lecţie pentru toţi cei ce întreprind vreun lucru, mic sau mare, cu scopul arătat de a plăcea Domnului! Trebuie păstrată căldura dintâi a credinţei şi nădejdii, din care se naşte o mare virtute: stăruinţa în fapta bună, care slujeşte de temelie a vieţii plăcute lui Dumnezeu. Atâta vreme cât această stare se păstrează, însufleţirea de a purta ostenelile căii pe care ai păşit nu piere, şi piedicile, oricât de mari ar fi, trec nebăgate în seamă. Atunci când ea slăbeşte însă, sufletul omului se umple îndată de închipuiri privitoare la mijloacele omeneşti de păstrare a vieţii şi de ducere la bun sfârşit a treburilor începute; şi întrucât acestea se arată întotdeauna neputincioase, în sufletul lor se strecoară frica: „Ce o să fie?”; de aici se naşte şovăiala: „Să mai continuu?”, şi în cele din urmă părăsirea deplină a lucrării cu pricina. Trebuie făcut aşa: ţine-te de ce-ai început, goneşte gândurile care te tulbură şi îndrăzneşte întru Domnul, Care este aproape.

Vlad Gheorghiu

pasare zbor5Sunt dimineaţă de azur şi rouă,
sunt răsărit cu haină de purpură şi jar,
sunt dor de foc născut la viaţă nouă,
sunt încă legământul curat ca de cleştar.

Şi simt că-s zori cu dragoste aprinsă
ce naşte cântec dulce spre ceruri lin zburând.
Simt zarea dintre aripe cuprinsă
ca-n necuprinsul mării, adâncul dor vibrând.

Iar de m-aplec spre-amiaza lucitoare,
tot cerul, de fierbinte, s-aprinde-n lutul meu.
Ca un smarald sub flacăra de soare
îmi arde-n mine dorul de-Acasă, tot mai greu.

De parcă rupt de-Acolo-mi este visul,
de parcă dus Acolo zălog, cuvântu-i mut,
dar, parcă nici o teamă nu simt trecând abisul,
spre ţărmul armoniei din care m-am născut.

Când voi simţi în mine umbra serii
cum cântecului duce ecou spre munţi şi văi,
ca-ntr-un amurg sub candela vegherii
voi fi-n crepuscul norul când turme, când văpăi.

Şi-n aşteptarea miezului de noapte,
fecioară înţeleaptă, mă străduiesc şi sper
să pot să strâng grei snopi de roade coapte,
ca zestre nemuririi nimic să nu mai cer.

Traian-Dorz_laCruce2Iubirea suferinţei noastre
şi suferinţele iubirii
ascultă-ni-le-odată, Doamne,
cu răsplătirile-mplinirii!

Iubirii care-n suferinţă
se-mpărtăşeşte şi s-ascunde
plăteşte-i zbuciumul trăirii,
căci numai Tu i-l poţi pătrunde.

Şi suferinţei ce-n iubire
îşi află singura-mpăcare
plăteşte-i jertfele sfinţirii,
că Tu ştii preţul lor cel mare.

Căci doar iubirile ce sufăr
şi suferinţa ce iubeşte
ştiu cât de mare este preţul
cu care cerul se plăteşte.

O, Răstignire iubitoare
şi Tu Iubire răstignită
plăteşte fiecărui suflet
ce-aduce-o jertfă chinuită

Şi fii Tu inimilor noastre
despăgubirea lor cea mare
pentru iubirea suferinţei
şi suferinţa iubitoare!

Traian Dorz, Cântarea biruinţei

de Ioan Marini

Şi El „măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit“ (Evr 5, 8)
„Şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui“ (I Ptr 2, 21)

sarpele in pustiuTaina încercării (Evr 12, 5-12; I Ptr 1, 3-9). De ce a fost dus Israel în pustie? Răspunsul este: ca să fie încercat; să se vadă ce este în inima lui; să cunoască pe Dumnezeu şi să fie curăţit. Fiindcă numai aşa putea să se bucure de ţara desfătărilor. Viaţa şi fericirea poporului Său este El, Domnul; de aceea trebuie să-L cunoască şi să-L preţuiască mai presus de toate. Iar la aceasta nu putea să ajungă decât într-un loc deosebit, despărţit de lume şi lipsit de izvoarele ei de ajutorare şi de sprijin, unde El putea să lucreze nemijlocit asupra poporului Său.
Iată de ce a trebuit pustia. „Au văzut lucrările Mele patruzeci de ani“. Au cunoscut puterea şi purtarea Lui de grijă, fiindcă El le-a dat mană din cer şi a făcut să curgă pâraie din stâncă; însă, când a fost vorba să se încreadă în El şi să-L asculte, să se lepede de sine şi să urmeze voia Lui, atunci a ieşit la iveală cea mai urâtă necredinţă şi neascultare. Se făcuse dovada… „Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi că părinţii noştri toţi au fost sub nor, toţi au trecut prin mare, toţi au fost botezaţi în nor şi în mare, pentru Moise; toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească, şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Hristos. Totuşi, cei mai mulţi dintre ei n-au fost plăcuţi lui Dumnezeu, căci au pierit în pustie…“ (I Cor 10, 1-5). Ei n-au intrat în Canaan. Şi aceasta din pricina necredinţei şi a neascultării lor (Evr 3, 16-19).
Când încercarea se apropie de noi, întrebăm: De ce? Când nuiaua ne loveşte, întrebăm: De ce? Fără îndoială: ca să ni se vadă inima. Ca să ni să audă glasul. În suferinţă suntem sinceri. Masca făţărniciei crapă sub lovitura nuielei şi atunci ne vedem aşa cum suntem. Vorbim cum simţim. Mărturisim precum credem acolo în fundul inimii. Cutare om bogat, care se lăuda mult cu credinţa lui, spunând că El cinsteşte şi iubeşte pe Dumnezeu, când apele i-au luat moara, a fost auzit blestemând şi înjurând pe Dumnezeu… Făcuse dovada. De la gură era credincios. Însă încercarea i-a arătat inima… necredincioasă.
Încercarea te sileşte să te decizi, să te hotărăşti, să te clarifici, să alegi.
Vai, câţi din noi, înainte de a intra în topitoare, nu arătau o credinţă înflăcărată şi plină de avânt, însă când au fost duşi în pustie, curajul li s-a veştejit ca şi curcubeta lui Iona (Iona 4, 7). Gura care în „vremuri liniştite“ rostea rugăciuni şi predici minunate, cârteşte acum pentru fiecare greutate ce întâlneşte, pentru fiecare lipsă ce trebuie să îndure. Suntem necăjiţi că lipseşte carnea, dar nu vedem mâna dragostei care ne hrăneşte cu mană. Ne întristăm că nu avem decât o pernă la cap, dar nu vedem pe Cel ce este Iehovah Şalom (Cel Veşnic pacea noastră) şi, nesocotiţi cum suntem, ne uităm înapoi spre Egipt şi întindem mâna – cerşetor nenorocit – spre ajutorul lui Faraon şi al slugilor lui… | Continuare »

Rastignire-011E plânsul meu, Iisuse, acela ce-l auzi
în ceasul trist de seară când florile se strâng,
când mâinile-s întinse şi ochii mei sunt uzi
– Iisuse, pentru vina iubirii mele plâng!

E glasul meu, Iisuse, acela ce-l asculţi
înveşmântat în jale prin negrul nopţii ceas
– Iisuse, de durerea de fraţii mei cei smulţi
de vânturi rătăcite mi-e-acest amarnic glas!

E focul meu, Iisuse, acela care-l simţi
în clipa sărutării Picioarelor din Cui,
în arderea acelor ascunse suferinţi
pe care mi le-acopăr de gura nimănui.

E darul meu, Iisuse, acela ce Ţi-e dat,
fricos, pe cel mai tainic şi ultim colţ de-altar;
e copt în plâns fierbinte, e-n foc amar sărat,
să-mi poţi ierta iubirea când se re-ntoarce iar.

Iisuse, nu-Ţi retrage piciorul când îl ţin,
Iisuse, nu-Ţi întoarce privirea când mă vezi,
Iisuse, nu-Ţi închide iertarea Ta când vin,
Iisus, – doar data asta, Te rog, să mă mai crezi!

Traian Dorz, Cântarea veşniciei

Fragment din vorbirea fratelui Leon Andronic de la nunta de la Goioasa – 25 septembrie 1976

din Strângeţi firimiturile, vol. 4

fr-Leon-Andronic[…] Pe cei care aţi intrat în Oaste şi aţi îmbătrânit acum, şi aveţi părul alb în cap, şi pe toţi acei care cunoaşteţi Lucrarea Domnului de ani de zile, îi rog din toată inima să privească puţin înapoi la Lucrarea care a fost odinioară pe meleagurile Trotuşului, cât şi ale noastre, ale Bistriţei, şi în toată ţara. Şi aşa cum aţi primit, aşa cum aţi învăţat, aşa cum înaintaşii noştri au călcat pe aceste urme, şi frăţiile voastre învăţaţi-i pe cei tineri, pe cei ce astăzi s-au născut, pe cei ce astăzi sunt veniţi în Lucrare, să calce şi ei pe urmele vechi ale paşilor înaintaşilor noştri. Căci, dragii mei, Lucrarea Domnului suferă nişte încercări acum. Lucrarea Domnului, nu numai aici în valea frăţiilor voastre, ci în întreaga ţară, trece printr-o încercare de foc.
Am să vă fac numai o mică imagine şi am să vă duc cu gândul la ceea ce s-a întâmplat şi nu trebuie să se mai întâmple. Lucrarea aceasta este ca o vie, ca o livadă frumoasă, foarte frumoasă, cu pomi roditori, cu vie roditoare, cu meri, cu peri, cu pruni, cu struguri şi cu de toate. Însă această grădină frumoasă n-a avut un gard de jur împrejur şi nici un portar care să privegheze intrarea şi ieşirea tuturor. Şi ce s-a întâmplat? De la colţul acela şi până la celălalt, [unii] au luat-o de-a curmezişul. Altul de la celălalt colţ şi altul din altă parte, fără să-l întrebe nimeni: „Ce cauţi, de unde vii şi unde te duci?”. Şi au luat, fraţii mei, rod bogat din această grădină. Au mâncat, s-au săturat, au pus în buzunare şi în sacul lor şi, la urmă, cu obrăznicie, au tăiat crengi întregi şi le-au dus cine ştie unde. Cine are urechi de auzit să audă! Cine are ochi de văzut să vadă!
Frăţiile voastre ştiţi ce s-a întâmplat cu Ocevar pe Valea Trotuşului; ce s-a întâmplat cu un oarecare Gheorghe la Bacău, ce s-au întâmplat cu alţii din Bucovina şi din nordul Moldovei, şi din Ardeal, când în sate întregi nu mai ai ce căuta între ei, căci un duh de rătăcire, un duh de răzvrătire, un duh de neascultare, un duh de nesupunere a venit şi i-a încăpăţânat, nemairespectând ei rânduielile Oastei. Oastea este o Lucrare din cadrul Bisericii. Aici este născută, de un preot; aici este locul ei; aici trebuie să rămână. Şi cine vrea să se înroleze în această Lucrare trebuie să se încadreze în ea.
Deci acestei vii frumoase, acestei grădini minunate cu toate felurile de rod îi trebuie un gard de jur împrejur şi un portar care să-i întrebe pe domnii care intră şi care ies: „Ce cauţi? Ce vrei să iei de aici? Cu ce bagaj ai venit? Şi ce vrei să duci de aici?”. Aceasta este rânduiala care trebuie pusă de azi înainte. Încă nu-i târziu. Slavă Domnului că fraţii au început a se trezi în întreaga ţară şi îşi dau seama că nu mai merge ca orice fel de duh să intre în Lucrare, să vină aici şi să semene tot felul de lucruri străine de Lucrarea Domnului. E Lucrarea Bisericii, e Lucrarea înaintaşilor noştri. | Continuare »

Cânta-voi Celui Preaiubit
cântarea Lui de jale,
cântarea unui plâns adânc
asupra viei Sale…

Iubitul meu avea pe-un câmp
o vie-aşa mănoasă,
cât a muncit sădind în ea
doar viţa mai aleasă!

Făcut-a totul… şi-aştepta
acum cu nerăbdare
să-I facă struguri buni, dar ea
făcut-a roade-amare…

„O – zice El – Poporul Meu,
de-aţi judeca voi bine
ce-am făcut viei Mele Eu
şi ce ea pentru Mine!…

Dar ce-aş mai fi putut să-i fac
şi n-am făcut Eu oare?
De ce în loc de struguri buni
Mi-a dat ea roade-amare?

O, via Domnului, cât vrei
să-i dai tot roade rele?
Nu te gândeşti c-aduce-o zi
răsplata pentru ele?“

Traian Dorz, Din cântările Bibliei

Traian Dorz

Iisuse, Pâinea Vieţii
şi Mana cea din Cer,
plângând Te cheamă bieţii
ce-n plâns şi-n foame pier.

În lumea de păcate
şi-nconjuraţi de rău,
flămânzii de dreptate
se sting de dorul Tău.

Şi gem într-o pustie
de lipsuri şi nevoi,
Iisuse, Mană Vie,
coboară-Te-ntre noi.

Tu poţi să saturi bieţii
înfometaţi ce pier,
o, Sfântă Pâine-a Vieţii
şi Mana cea din Cer!

de Sfântul Nicolae Velimirovici

5 paini si 2 pestiTot lucrul Celui Preaînalt este binevenit. Nimic din ce face El nu e fără rost sau de prisos. De ce aleargă oamenii într-una fără nici o ţintă, de ce fac atâtea lucruri care nu-şi au rostul? Pentru că nu ştiu care e ţinta lor, pentru că nu ştiu care e rostul vieţii lor. De ce se încarcă oamenii cu atâtea griji zadarnice care-i strivesc, mai-mai să nu nu se poată mişca sub povara atâtor lucruri de care nu au nevoie? Pentru că nu cunosc singurul lucru care le trebuie. Ca să adune mintea omului cea împrăştiată, ca să vindece inima omului cea împărţită, ca să strângă laolaltă puterile omului cele risipite, Domnul i-a arătat o singură ţintă, numai una: împărăţia lui Dumnezeu.

De ce Domnul nu le-a dat semn din cer fariseilor la cererea acestora? N-a dat El atâtea semne din cer în alte împrejurări? N-a săvârşit minuni nemaiauzite asupra bolnavilor, leproşilor, nebunilor, morţilor? În acele rânduri minunea era binevenită, potrivită, necesară. Dar semn din cer pizmaşilor farisei, iată o faptă necuvenită, lipsită de noimă, zadarnică! De ce n-a mutat Domnul munţii din loc în loc, ori să-i arunce în mare? Putea face lucrul acesta, nici nu încape vorba. De ce n-a făcut-o? El, care poruncea mării să se liniştească şi vânturilor să stea, putea şi să zvârle munţii în mare. Dar avea rost să facă una ca asta? Nu. Şi nici nu a făcut. Marea însă trebuia potolită, vântul însă trebuia să stea pentru că oamenii se înecau şi strigau după ajutor. | Continuare »

Binecuvântaţi şi dreptmăritori creştini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru Iisus Hristos,

5 paini-si-2-pestiDeschidem dumnezeiasca Evanghelie (Mt. 14, 14-22) şi ne împărtăşim din ea, rugând pe bunul Dumnezeu să simţim şi astăzi cuvântul dumnezeiesc, asemenea unei împărtăşanii. De aceea a şi zis Mântuitorul: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“ (Matei 4,4). Şi, iată, ne împărtăşeşte astăzi şi cu pâine, şi cu al Său Cuvânt: „În vremea aceea, Iisus a văzut mulţimea de oameni şi I s-a făcut milă de ei…“ – mila Lui dumnezeiască, unică. Facă Domnul să ne împărtăşim şi noi dintr-o asemenea milă. Milă care cuprinde pe toţi; în milă suntem cuprinşi noi, cei păcătoşi – aşa cum învaţă o rugăciune a Bisericii: „Dumnezeu pe cei drepţi îi iubeşte şi pe cei păcătoşi îi miluieşte“ (e o nuanţă).
Şi Iisus – ne descoperă Evanghelia – are milă, văzând mulţimile, şi tămăduieşte pe bolnavi. Şi iată, grăindu-le cuvântul, vindecându-le bolnavii, a trecut vremea şi s-a făcut seară. Atunci s-au apropiat de Dânsul ucenicii şi I-au zis: „Locul este pustiu şi, iată, vremea e târzie. Dă drumul, deci, mulţimilor, să meargă în sate să-şi cumpere de hrană“.
Dar hrana, într-un loc pustiu, de unde să fie? Două taine parcă se deschid aici, deodată: pe de o parte – taina cu adevărat dumnezeiască – în loc pustiu Dumnezeu a scos apa din piatră, iar de data aceasta – pâine va înmulţi. Iar spiritual, sufleteşte, te răscoleşte acest gând: în loc pustiu să dai hrana… Uneori te cuprinde această nelinişte, durere, simţind parcă puştiul acestei lumi; şi, în golul sufletesc al omului, în pustiul lui, să dai, de la Hristos, împreună cu El, pâine; pustiului sufletesc al nostru, al fiecăruia. N-aş îndrăzni niciodată să vorbesc de pustiul cuiva, de neliniştea cuiva, fără să am în vedere mai întâi pustiul din sufletul meu, experienţa acestui pustiu interior, pe care o facem fiecare. De aceea, una din întrebările cele mai adânci aceasta este: cum să hrăneşti pustiul din tine ca să-l faci roditor? | Continuare »

Sfântul Teofan Zăvorâtul

inmultireapainilorDuminica a opta după Cincizecime
Înainte de minunata săturare a celor cinci mii de oameni, ucenicii Domnului au vrut ca El să dea drumul mulţimilor; Domnul însă a spus: „Nu au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce“. Să învăţăm aceste cuvinte şi, ori de câte ori vrăjmaşul ne va insufla să întoarcem spatele celui care cere de la noi, să ne spunem ca din partea Domnului: „Nu au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mâncaţi“ – şi să le dăm ceea ce avem la-îndemână. Vrăjmaşul scade mult dorinţa omului de a face milostenie, şoptind că cel care cere poate că nu merită să primească milostenie; dar iată că Domnul n-a stat să cerceteze vrednicia celor cinci mii, ci pe toţi i-a ospătat la fel, deşi nu toţi aveau, fireşte, aceeaşi dragoste faţă de El; poate că printre ei erau şi unii care mai apoi aveau să ţipe: „Răstigneşte-L!“. Aşa e şi obşteasca purtare de grijă a lui Dumnezeu faţă de noi: „El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi si peste cei nedrepţi“ (Mt. 5, 45). De ne-ar ajuta Domnul să fim câtuşi de puţin milostivi, „aşa cum Tatăl nostru Cel Ceresc este Milostiv“!

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

Sărbătoarea Sfânta Maria sau Adormirea Maicii Domnului.

Despre Adormirea Maicii Domnului nu găsim date în Sfintele Evanghelii, ci numai în tradiţia Bisericii. Sfânta Maria sau Adormirea Maicii Domnului este tratată în scrierile a patru părinţi orientali: Patriarhul Modest al Ierusalimului, Andrei Criteanul, Gherman al Constantinopolului şi Sfântul Ioan Damaschin.

Aici predica Părintelui Constantin Galeriu

vindecarea celor 2 orbiCel care plânge după-această
viaţă şubredă şi grea
e-un orb – că nu-i pe lume nimeni
să nu se ducă de la ea.

Cel care-şi crede-al lui pământul
se-nşală-n felul cel mai rău,
că, orb fiind, nenorocitul
nu vede că e el al său.

Dar cel ce nu-şi alege Cerul
şi-al vieţii veşnice temei
acum, când Dumnezeu l-îmbie,
e înmiit mai orb ca ei.

Traian Dorz, Cântări de sus

Iisus vindeca doi orbiTÂLCUIRI DIN SFÂNTA SCRIPTURĂ PENTRU FIECARE ZI DIN AN
Sfântul Teofan Zăvorâtul
Editura Sophia, Bucureşti, 2006

„După credinţa voastră fie vouă!”, le-a spus Domnul celor doi orbi, şi îndată s-au deschis ochii lor.
După măsura credinţei omului este şi cercetarea lui de către puterea lui Dumnezeu. Prin credinţă se primeşte, trece şi în ea se sălăşluieşte harul. Aşa cum plămânii unuia sunt mai mari, iar ai altuia sunt mai mici, şi primii primesc mai mult aer decât cei din urmă, tot aşa şi credinţa unuia e mai
mare, iar a altuia e mai mică, şi prima primeşte mai multe daruri de la Domnul, iar cealaltă mai puţine. Dumnezeu este pretutindeni, cuprinde şi
ţine toate şi Se sălăşluieşte cu plăcere în sufletele omeneşti; dar intră în ele nu cu sila, deşi este Atotputernic, ci chemându-le, căci nu voieşte să strice stăpânirea pe care i-a dat-o omului asupra voinţei sale. Pe cel ce se deschide prin credinţă îl umple Dumnezeu cu daruri peste măsură; în cel care se zăvorăşte prin necredinţă nu intră chiar de ar fi aproape. Doamne!
Adaugă-ne credinţa, fiindcă şi credinţa tot darul Tău este. Fiecare din noi însă se cade să mărturisească: „Iar eu sărac sunt şi sărman” (Ps. 69, 6).

rastignire-005 Vlad Gheorghiu

Oastea Domnului poartă un nume sfânt. Este a Domnului. Noi, cei care-o alcătuim, suntem ai ei, atâta timp cât suntem ai lui Hristos.
Ea (deci noi) trebuie să-L oglindească pe Hristos. Pe Hristosul Lumină, pe Hristosul Adevăr, pe Hristosul Viaţă, pe Hristosul Cale spre mântuire pentru toţi.
Ea are nu numai un nume sfânt, ci mai presus de orice, are şi o deviză la fel de sfântă: „Căci am judecat să nu ştiu între voi altceva, decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit (I Cor. 2, 2). Părintele Iosif i-a înscris Oastei până în veşnicie acest destin: Crucea, Răstignirea.

Toţi câţi Îl păstrează în ei şi între ei pe Iisus Hristos cel Răstignit, aceia rămân în Hristos şi Hristos rămâne întru ei. Şi vor fi ostaşi ai lui Hristos. Nicio lucrare cu un alt fel de Hristos nu viază!

Ce responsabilitate avem toţi ostaşii faţă de acest principiu! Suntem noi azi lumină? Ca Dumnezeul nostru, Care este lumină, adevăr, viaţă, mântuire, să ajungă la oameni? Dumnezeu este Dumnezeul vieţii, dar este cu adevărat şi Dumnezeul nostru???
Sau mai corect spus, suntem noi următori ai Acestui Dumnezeu al vieţii şi al luminii, al adevărului şi al mântuirii? Mărturisim noi oamenilor Viaţa şi Lumina, Adevărul şi Mântuirea Dumnezeului nostru?
Suntem azi împărţiţi în cel puţin două Oşti. Oficial. Pentru că, de fapt, suntem atât de divizaţi, încât aproape fiecare are alt mod de gândire. Pentru că nu mai avem stegari… în urma cărora să ne aliniem încredinţările. Până când vreun urmaş vrednic va prelua steagul, noi avem drept jaloane învăţătura înaintaşilor şi a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre străbune.

E uşor de spus: eu sunt sibian sau sunt simerian, sau mă identific cu modul de gândire şi trăire de la Bănceni. Sau eu sunt cu toţii, toţi sunt fraţii noştri. Sau mântuirea e personală, eu mă duc cu toţii, dar de făcut, fac ce simt eu că e bine… Şi în vremea Sfântului Apostol Pavel erau unii ai lui Pavel, alţii ai lui Chefa… Şi Marele Apostol îi îndeamnă pe toţi să fie ai lui Hristos.
Dar azi, în contextul pe care-l cunoaştem cu toţii, asta e cel mai greu de făcut. Cel mai greu este să poţi mărturisi că eşti cu adevărat al lui Hristos. Pentru că a fi al lui Hristos necesită neapărat să-L cunoşti pe Hristos. | Continuare »

TÂLCUIRI DIN SFÂNTA SCRIPTURĂ PENTRU FIECARE ZI DIN AN

vindecarea paraliticuluiSfântul Teofan Zăvorâtul

Domnul iartă păcatele slăbănogului. Acesta ar fi fost un prilej de bucurie; dar mintea vicleană a cărturarilor învăţaţi spune: „Omul acesta huleşte”. Chiar şi după ce a urmat minunea vindecării slăbănogului, întărind acest adevăr mângâietor pentru noi, că „putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele”, poporul a dat slavă lui Dumnezeu, dar despre cărturari nu se spune nimic, pesemne fiindcă şi în faţa minunii urzeau oarecare întrebări viclene. Mintea lipsită de credinţă e o uneltitoare: naşte întruna bănuieli viclene şi urzeşte hule asupra tuturor lucrurilor privitoare la credinţă. Ba nu crede în minuni, ba cere o minune învederată; dar când aceasta i se dă, îndatorând-o să se plece credinţei, nu se ruşinează să se dea în lături, tâlcuind strâmb lucrările cele minunate ale lui Dumnezeu. La fel se poartă şi faţă de dovezile asupra adevărului dumnezeiesc, iar dovezi îi aduc atât experienţa, cât şi raţiunea, destul de puternice şi de numeroase, dar şi pe acestea le acoperă cu îndoiala. Ia la bani mărunţi tot ce înşiră ea şi ai să vezi că toate sunt numai viclenie, chiar dacă în gura ei par „deşteptăciuni”; astfel ajungi, fără să vrei, la concluzia că aşa-zisa inteligenţă şi viclenia sunt unul şi acelaşi lucru, în tărâmul credinţei, Apostolul grăieşte: „Noi avem mintea lui Hristos”. Dar a cui minte e în afara tărâmului credinţei? A celui viclean. Ca atare, viclenia a şi devenit trăsătura care îl deosebeşte.

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

La-picioarele-cruciiAm căutat Cuvântul
să-Ţi împlinesc smerit,
ca inimii, aleanul
să-i stâmpăr fericit.
Dar parcă tot nesigur
şi pâlpâind mi-era
fiorul părtăşiei
din rugăciunea mea.

Am alergat cu sete
spre Adevărul Sfânt,
Te întâlneam şi iarăşi
piereai ca-ntr-un mormânt.
Şi Te-am chemat cu lacrimi
când sufeream mai greu,
Te regăseam şi… totuşi
nu Te simţeam al meu.

Abia când lângă Cruce
plângând m-am prăbuşit
şi când, arzând, IUBIRII
deplin m-am dăruit,
abia atunci simţit-am,
Iisus, că nu-mi mai pleci.
Ştiam că eşti cu mine
şi că-s al Tău pe veci.

Vlad Gheorghiu