Predică la Duminica V După Rusalii
I
Una din marile binefaceri, pe care Domnul Hristos le-a adus oamenilor, a fost aceia de a vindeca pe bolnavii lor. Pe vremea aceia, nu erau orânduieli medicale ca acum; nu se pomenea de spitale. Din pricina aceasta, oamenii sufereau cu mult mai mult ca acum. Mila de oameni însă, sădită de Mântuitorul, a făcut ca ea să ducă la înfiinţarea de aşezăminte pentru căutarea bolnavilor.
Pe când Domnul Hristos se afla în apropierea unei ape mari, pe care Sfânta Evanghelie o numeşte Marea Galileei, iată înaintea lui un soi de bolnavi care nu se văd totdeauna. Erau aşa numiţii îndrăciţi. Aceştia se tăvăleau pe jos, spumegau şi se zvârcoleau într-un chip care umplea de groază pe cei ce erau de faţă.
Domnul Hristos însă niciodată nu s-a neliniştit. A biruit puterea boalei care se afla într-înşii, a alungat duhul de răutate care stăpânea şi chinuia pe cei izbiţi de asemenea boală. Apoi îi întorcea iarăşi în mijlocul semenilor lor, sănătoşi şi în stare de a se apuca de lucrul cel cinstit, de la care boala îi îndepărtase.
Pe ziua de azi, Sf. Evanghelie ne vorbeşte de doi îndrăciţi cu o înfăţişare cumplită, din ţinutul zis al Gherghesenilor. De răul lor, nu mai putea trece nimeni pe calea aceia. Acum, de oarece povestirea despre îndrăciţii din ţinutul acela, care afla lângă Marea Galileei, ne învaţă multe şi pe noi, să ne oprim la ea şi să culegem învăţăturile pe care le putem scoate dintr-însa.
II
Fraţilor, venirea Domnului Hristos în lume a însemnat înmulţirea binefacerilor şi scăderea suferinţelor. El abia a venit pe lume, pentru a se apuca de lucrul mântuirii omului, şi îndată diavolul i-a stat împotrivă. A căutat să-l abată de la drumul pe care şi-l trasase, adică acela de a învăţa şi a îndrepta pe oameni.
Ştim că Mântuitorul, mai înainte de a se apuca să vestească lumii cuvântul Evangheliei, a stat în pustie şi a fost ispitit de diavolul. În toate chipurile acesta s-a silit să abată gândurile Domnului în altă parte şi şă-L biruie prin puterea frumuseţelor şi bogăţiilor pământului. Dar Mântuitorul a rămas neclintit pe temelia Sa dumnezeiească şi a alungat pe diavolul ispititor. | Continuare »
Vorbirea fratelui Traian Dorz la botezul de la Avram Iancu (Bihor) – noiembrie 1981
„La întoarcere, Iisus a fost primit cu bucurie de mulţime, căci toţi Îl aşteptau”.
De unde Se întorcea Iisus atunci? Din ţinutul gadarenilor, unde Se dusese să vindece, să caute şi să mântuiască un suflet pierdut. Un suflet care nu mai avea pe nimeni, pe care nu-l mai primea nimeni, căci locuia în pustiu, printre morminte dormea. Domnul totdeauna caută astfel de suflete. Toţi în părăsiseră pe acest om nenorocit. Nimeni nu-l mai căuta. Nimeni nu mai avea nevoie de el.
Sunt suflete părăsite de toţi. Dar nu sunt părăsite de Dumnezeu. De unde Se dusese Mântuitorul? De aici Se dusese şi trecuse apa dincolo. Şi ce trecere a fost peste apa aceea în noaptea furtunoasă! Când Mântuitorul S-a urcat în corabie şi S-a dus dincolo ca să-l caute pe nenorocitul [acela şi] să-l vindece, s-a stârnit pe mare o furtună.
Totdeauna când vrei să faci bine se ridică împotriva ta furtuni, primejdii, nenorociri, necazuri. Când vrei să salvezi pe cineva, când vrei să faci bine cuiva, satana stârneşte totdeauna împotriva ta tot felul de valuri, de furtuni, de tulburări. Mântuitorul S-a dus şi a biruit primejdia şi furtuna, pentru ridicarea şi mântuirea acestui suflet. Ce s-a întâmplat însă acolo? În loc să se bucure toţi oamenii aceia la care mersese Domnul şi în faţa cărora făcuse o minune aşa de mare, vindecând un nenorocit ca acela, care era o spaimă şi o groază pentru toată lumea… în loc să se bucure de aceasta, au ieşit cu toţii, grămadă, înaintea Mântuitorului şi L-au rugat să plece de la ei. | Continuare »
Predică la Duminica III după Rusalii
Fraţilor, nu vă îngrijiţi de viaţa voastră, ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici de trupul vostru, cm ce vă veţi îmbrăca…, ci căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte se vor adăoga vouă (Matei 6, 25, 33).
Când Mântuitorul nostru Iisus Hristos începu să răspândească printre oameni sfintele Sale învăţături, căuta mai întâi să-i lumineze despre datoriile ce au către sufletul lor. Cum ar fi putut fi altfel, când nimic nu este mai preţios în om, decât sufletul! Un lucru însă este de mirat: că oamenii foarte puţin se îngrijesc de sufletul lor, ca şi cum ar fi ceva care să merite mai multă îngrijire.
Omul este plecat mai mult spre gustările trupului. E mare însă acest pericol, căci omul care se lasă în voia poftelor trupului, ajunge de la un timp că nu mai este stăpân pe sine. Poftele îl iau în stăpânire, iar el rămâne ca un fel de momâie care e târâtă în toate părţile după gustul lor.
Nu se văd zilnic oameni care spun: aş vrea să mă las de cutare obicei şi nu pot? Altul zice: tare-aş vrea să mă mântui de cutare patimă, dar nu e chip.
Ce înseamnă asta? – Că azi a lăsat să crească pofta trupului, mâne i s-a supus, ea a tot crescut, dintr-o buruiană mică, în copac mare, pe care nu-l mai poţi zmulge din rădăcină. Dacă însă omul, aşa cum se lasă în voia pornirilor trupeşti, ar asculta şi glasul sufletului său, ce fiinţă preţuită ar fi! În loc de urâciunea trupului, ar fi stăpânit de frumuseţea sufletului.
N-ar fi nimic cu unele pofte ale trupului care nu aduc omului nici un rău. Sunt însă patimi periculoase, care şi sufletul şi trupul îl duc la pierzare. Pe acestea trebuie să le stingem, şi cum ai să le stingi, dacă n-ai să întăreşti tocmai pe acel care are puterea să le stingă, adică sufletul?
Dacă este aşa, să vorbim despre îngrijirea ce suntem datori să dăm sufletului şi despre orbirea care-l lasă în părăsire.
Fraţilor, când un copil se naşte, aţi văzut cum aproape tot timpul şi-l petrece în somn şi mâncare. Nu se vede într-însul decât numai viaţa trupească. Anii trec unii după alţii şi încet de tot se vede o schimbare într-însul. Doarme mai puţin, gândirea începe să se trezească într-însul, treptat-treptat prinde limbă, ajunge tot mai vioi, până ce te trezeşti într-o zi că nu mai seamănă de loc cu cel de la început. | Continuare »
Vorbirea fratelui Popa Petru (Batiz) la nunta de la Ceişoara – sâmbătă, 29 iunie 1974
„Cât despre mine, fraţilor, când am venit la voi, n-am venit să vă vestesc taina lui Dumnezeu cu o vorbire sau înţelepciune strălucită. Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Iisus Hristos şi pe El răstignit. Eu însumi când am venit în mijlocul vostru am fost slab, fricos şi plin de cutremur. Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere, pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu” (I Cor 2, 1-5).
Fraţilor şi surorilor, astăzi ne găsim într-o sfântă sărbătoare, în care sărbătorim moartea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Îngăduiţi-mi câteva cuvinte să amintesc din viaţa acestor doi luceferi care pe cerul lui Dumnezeu au strălucit cu atâta putere, pentru că Duhul lui Dumnezeu i-a alimentat pe ei în tot ceea ce au vorbit şi în tot ceea ce au făcut. Am citit textul acesta din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Corinteni, pentru ca să ne dăm seama de la început, de la capătul locului, de felul cum s-a prezentat Sfântul Apostol Pavel, mare cărturar şi cu multă înţelepciune, un om care avea, în ce priveşte Legea Vechiului Testament, o cunoştinţă bogată. Şi aminteşte el în cuvântul său: „Eram plin de râvnă pentru datinile strămoşeşti, mai înaintat decât mulţi de-o vârstă cu mine din neamul meu. Dar Dumnezeu, Care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele…”.
Dumnezeu a găsit de cuviinţă să schimbe felul de vieţuire al Sfântul Pavel de pe drumul deşert şi să întoarcă inima lui spre Mântuitorul nostru, Care I S-a arătat pe drumul Damascului mustrându-l: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?”.
Amintiţi-vă, fraţilor, cum şi-a amintit Sfântul Pavel în atâtea rânduri: „Eu nu sunt vrednic să port numele de apostol, căci am prigonit prea mult Biserica lui Dumnezeu”. Iar când Sfântul Ştefan a fost ucis cu pietre pentru cauza lui Dumnezeu, Saul era şi el printre aceia care s-au învoit la moartea lui Ştefan şi a păzit hainele celor care aruncau cu pietre în alesul lui Dumnezeu, Ştefan. | Continuare »
Predică la Duminica II după Rusalii
Nu tot cel ce-mi zice Mie Doamne-Doamne va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri (Matei 7, 22).
Fraţilor, multă amărăciune se află în aceste cuvinte ale Mântuitorului. El mustră nu numai pe cei ce blastămă sau uită numele Său, ci chiar şi pe acei care pretutindenea Îl poartă pe buzele lor. Nu tot cel ce-Mi zice: Doamne! Doamne!
Dar este oare cu putinţă să jignim pe Dumnezeu chiar prin rugăciune? Da, fraţilor, când rugăciunea gurii nu este întovărăşită de acea a faptelor. Cel ce FACE voia Tatălui Meu care este în ceruri va intra în împărăţia cerurilor.
Când este vorba numai să înalţi către Dumnezeu vorbe pe care inima ta nu le simte, aceasta nu e greu. Aşa făceau evreii pe care Mântuitorul îi mustra.
Unde am ajunge oare, dacă cu gura am tot vorbi cele bune, iar faptele ne-ar dovedi de oameni răi? Am ajunge la o nesfârşită turburare, fiindcă oamenii care numai vorbesc, dar nu fac, ar fi pildă rea pentru toţi şi poate şi alţii s-ar îndemna să facă la fel ca dânşii. Pentru a fi cu Hristos, trebuie să te faci ucenicul lui, trebuie să îmbrăţişezi învăţătura Sa.
Dar, după ce-ai îmbrăţişat-o, s-o pui în lucru. învăţătura Mântuitorului este ca argintul cel bun care nu-ţi aduce folos dacă-l ţii închis. Trebuie să-l iei, să-l lucrezi, să-l vinzi, căci altfel e ca şi cum nu l-ai avea. Cuvântul lui Hristos este pământul care-ţi aduce roade bune la mâncare şi plăcute la vedere, dar, dacă-l laşi în părăsire, nu-ţi aduce decât spini şi pălămidă. Pentru a fi creştin, trebuie nu numai să asculţi legea, ci să şi îndeplineşti poruncile ei. În adevăr, iată ce spune Sf. Apostol Iacov: De va fi vreun frate sau soră gol şi în lipsă de hrana cea de toate zilele, şi le va zice cineva dintre voi: mergeţi în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă, dar voi nu le-aţi da cele trebuincioase pentru trup, care-i folosul? Aşa şi credinţa, dacă nu are fapte, este moartă de sine însăşi (Iacov, 2, 15-17).
Să ne afundăm tot mai mult în comoara acestei învăţături ca să fim luminaţi pe deplin asupra ei. | Continuare »
Predică la Duminica Pogorârii Sfântului Duh
Voi veţi fi martorii Mei în Ierusalim şi în Iudeia şi în Samaria şi până la marginile pământului (Faptele Apostolilor 1, 8).
Fraţilor, vreme de un an de zile, Biserica întinde înaintea fiilor săi tot şirul învăţăturilor şi faptelor Domnului nostru şi a Sfinţilor Săi. Şi face aceasta pentru ca dintr-însele să ne învăţăm şi noi şi să ne facem vrednici închinători ai Domnului nostru şi călcători pe urmele Sfinţilor.
Din acest şir de fapte, fraţilor, sfârşim acum cu cele mai însemnate. Căci creştinătatea încheie azi drumul lung care se întinde de la naşterea Mântuitorului şi până la data când Apostolii au ieşit în lume să vestească numele Său. După simţirile curate care ne-au străbătut în vreme de iarnă la venirea Domnului Hristos în lume; după frumuseţile Botezului, când Domnul se pregăteşte să avânte între oameni puterea tainică a cuvântului Său; după durerile Patimii şi tresăltarea de bucurie la scularea Sa din morţi, în sfârşit, după intrarea în mărirea Părintelui său prin înălţarea la Ceruri, – creştinătatea încheie cu cel din urmă popas, care este sărbătoarea aceasta numită a Duminicii celei Mari, sau a Rusaliilor. Aci, ca omul care a străbătut un şir lung de învăţături şi se simte acuma înarmat la lucrul pentru viaţă, îşi încordează şi creştinătatea ochii şi priveşte înapoi la lungul drumului străbătut.
Ce are de făcut acuma? La această întrebare, în lumini de foc i se înfăţişează ochilor cuvintele Domnului când S-a despărţit de Apostolii Săi: Voi veţi fi marturii mei în Ierusalim şi în toată Iudeia şi Samaria, şi până la marginile pământului.
Câtă putere este, fraţilor, în aceste cuvinte şi cât de mult ne umplu de cutremur! Dar nu de cutremurul fricii ne umplem, ci de măreţia acestei sarcini pe care Domnul Hristos o pune pe umerii noştri.
Dacă cineva ne-ar încredinţa o treabă însemnată, ne-am simţi măguliţi de încrederea care a pus-o în noi. Dar cu atât mai mult trebuie să ne simţim cinstiţi şi măguliţi, când ne gândim că Mântuitorul ne-a încredinţat nouă această sarcină, de a fi martorii Săi pe pământ.
Şi cum avem noi a fi martorii săi? Vom fi martori, fraţilor, îndeplinind în aşa chip poruncile Domnului nostru, încât tot cel ce se va uita la noi să zică: cu adevărat Dumnezeească învăţătură este aceasta; uite cât de plăcut şi de minunat făţuieşte ea viaţa celor ce se închină lui Iisus Hristos! | Continuare »
Duminica a VII-a după Paşti
A Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic
Închipuiţi-vă că îi vedeţi pe ucenicii unui învăţător despre care nu aţi auzit nimic. Îi vedeţi smeriţi, cumpătaţi, înţelepţi, râvnitori, ascultători şi îndestulaţi cu toate faptele cele bune care se află sub soare. Ce vei crede despre învăţătorul lor? Fără îndoiala că vei avea despre el cea mai bună părere cu putinţă.
Închipuiţi-vă că îi vedeţi pe soldaţii unei căpetenii de oşti, despre care nu aţi prea auzit. Îi vedeţi că sunt harnici, curajoşi, disciplinaţi, îndestulaţi de iubire frăţească şi bucuria de a se jertfi. Cum îl veţi socoti pe mai marele lor? Cu siguranţă îl veţi socoti vrednic de toată laudă.
Închipuiţi-vă că se află înaintea voastră un fruct oarecare, pe care nu l-aţi văzut niciodată nici nu l-aţi gustat în viaţa voastră; un fruct arătos ochilor, cu gust minunat şi miros plăcut. Vă veţi întreba ce fel de pom rodeşte astfel de fructe şi dacă voi nu aţi cunoscut înainte pomul acela, îl veţi socoti cel mai bun pom din lume, şi îl veţi lăuda până la cer.
Atunci, iată, văzând ucenici buni, veţi socoti că învăţătorul este bun. Văzând soldaţi buni veţi socoti că, mai marele lor este bun. Şi văzând fructe bune, veţi socoti că pomul este bun.
“Fiecare pom se cunoaşte după roadele lui” (Luca 6, 44). Pomul bun nu face fructe rele, şi nici pomul cel rău nu face fructe bune. “După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?” (Matei 7, 16).
Nu, spinii nu se culeg din viţă de vie, nici scaieţii din smochini. Pomul bun dă roadă bună, iar pomul rău dă roadă rea. Acest lucru este atât de lămurit pentru fiecare, încât nu este nevoie de nici un fel de dovadă.
Domnul Iisus a folosit exemple atât de lămurite din natură, pentru a-i învăţa pe oameni adevăruri duhovniceşti şi morale limpezi, fiindcă natura slujeşte în general ca cel mai desăvârşit chip al vieţii omului duhovnicesc. | Continuare »
Predică la Duminica orbului
Eu trebuie să lucrez lucrurile Celui ce M-a trimes pe Mine cât este ziuă; vine noaptea, când nimenea nu mai poate lucra. Cât sunt în lume, sunt lumina lumii (Ioan 9, 4-5).
Fraţilor, aceste cuvinte, luate din Sf. Evanghelie de azi, ne sună ca o poruncă: Lucraţi cât este ziuă, căci vine noaptea când nimenea nu mai poate lucra. Mântuitorul le-a rostit mai înainte de a vindeca pe orbul din naştere, arătând cu asta că, atâta cât este între oameni, trebuie să lucreze pentru a-i scoate din nevoile lor. Din pricină că Evanghelia care ne vorbeşte de această vindecare se citeşte în această duminică, se cheamă ea Duminica orbului.
Dar prin asemenea cuvinte şi lecuiri, Mântuitorul nu vorbeşte numai vremilor de atunci şi oamenilor pe care i-a vindecat, ci şi nouă tuturor şi vremurilor viitoare. Şi tocmai aici este trebuinţă a le frământa cu mintea, pentru că mult avem a învăţa dintr-însele.
Într-adevăr, dacă ar fi numai istoria aceasta a vindecării orbului, ar fi poate un lucru frumos de ştiut, dar care la urma urmei nu ne-ar ţine nici cald, nici rece. Nu aici însă trebuie să ne oprim noi, ci trebuie să le privim ceia în ce aceste lucruri ne vorbesc nouă. Şi dacă ne vom încorda ochii minţii ca să privim asta, putem fi încredinţaţi că vom găsi multe învăţături de preţ şi folositoare.
Mai întâi trebuie să ştim, fraţilor, că pe lume sunt orbi nu numai cu ochii aceştia din cap, ci mai mulţi încă orbii cu ochii minţii. Mântuitorul singur de multe ori ne-a vorbit de călăuzele oarbe, care nu ştiu să se călăuzească nici pe ei, nici pe alţii şi duc în groapă pe cei ce-i călăuzesc (Matei 15, 14).
Nu vedem noi în toate zilele atâţia oameni nenorocindu-se pentru păcatele lor! Unul, într-o clipă de ispită, se apucă şi pune mâna pe lucrul care nu era al lui. Dacă încercarea i-a izbutit, o mai încearcă şi azi şi mâne şi poimâine şi aşa mai departe. Dar de la început se poate vedea că lucrurile acestea nu pot sfârşi cu bine. Se pot lungi ani după ani fără a cădea în capcană, până când odată se sparge ulciorul, căci toate au un capăt. | Continuare »
Predică la Duminica Mironosiţelor
Fraţilor, suntem în a treia Duminică de la Paşti. Ca şi un copăcel care, până dă căldura, stă înnegrit, fără pic de verdeaţă, cu mugurii închişi, aşa am fost şi noi. Am trecut prin tristeţea Postului Mare şi am stat cu inima strânsă, ca şi copăcelul în timpul frigului. Cum s-ar putea creştinul bucura, când se gândeşte că se apropie patimile Mântuitorului? De aceia postul e cel mai potrivit lucru pentru tristeţea inimii lui. Ajuns la Sfânta Zi a Învierii Domnului, creştinul trece de la întristare la bucurie. Inima lui se deschide, după cum şi mugurii copăcelului încep a se deschide la venirea căldurii. Dar căldura se tot înteţeşte şi mugurii se tot deschid, se fac frunze, cât colo iaca şi florile.
Dar nici cu creştinul nu e altfel, fraţilor. Inima lui, înveselită la Paşti, merge înainte tot veselindu-se, ca mugurele.
Din duminică în duminică, sfânta mamă Biserica îi tot pune înainte învăţături frumoase din viaţa Mântuitorului, desfătându-i urechea în acelaşi timp în îngerescul cântec „Hristos a Înviat”. Am trecut Înălţarea, îndată ajungem şi la Duminica Mare. În această zi, putem spune că sufletul creştinului e ca şi un pom înflorit. De la Paşti şi până în această zi, el a tot crescut ca mugurele, s-a desfăcut, iată-l şi la floare.
Ei, fraţilor, dar pomului i se dă căldură fără s-o caute el. Creştinul însă trebuie el să vină la sfânta casă a Domnului, şi aci trebuie să fie şi cu sufletul, nu numai cu trupul. Cum să încălzească şi înflorească biserica sufletele noastre, când noi îi închidem urechile! Iată, suntem între Paşti şi Rusalii. Trebuie la toate să luăm aminte ca, până la ziua Pogorârii Sfântului Duh sau Duminica Mare, să ajungem într-adevăr înfloriţi. Timpul care se scurge între Paşti şi această zi este cel mai frumos din întregul an creştinesc. Parcă şi firea toată se bucură cu noi. Abia încălzită pe la Paşti, ea ajunge la căldură deplină la Rusalii. Însă, ca să te bucuri şi tu, suflet creştin, trebuie să creşti neîncetat în bucurie. N-ai să ajungi în vârful scării până nu te-ai suit pe trepte. Iată, azi suntem într-o astfel de treaptă. Ne aflăm în Duminica a treia de la Paşti, pe care Biserica o numeşte Duminica Mironosiţelor. Să ascultăm învăţăturile ei, ca să creştem neîncetat ca şi mugurii la razele soarelui, şi aşa, din treaptă în treaptă, să tot trecem mai sus, ca să putem culege roadele vieţii noastre creştineşti. | Continuare »
