b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Predică la lăsatul secului de brânză
Fraţilor,

Luaţi aminte de voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia. (Luca, 21, 34)

Ne aflăm în ziua de lăsatul secului de brânză. Timpul Postului Mare, care se apropie, ne îndeamnă la cumpătare. Sfânta noastră Biserică a aşezat aceste zile ca nişte trepte, pentru ca, puţin câte puţin, să ne pregătim pentru înfrânarea postului. Dar în acest ajun al marelui Post, câte piedici aduce înfrânării un rău şi nesocotit obicei! Dacă postul e timp de înfrânare, câţi rătăciţi nu sunt care intră în el prin neînfrânare!
Oh! fraţilor, cât este de ruşinoasă si nevrednică reaua pornire de a mânca şi a bea peste măsură! Şi este nevrednică, nu numai de un creştin, ci chiar de un om. Când Postul Mare, care bate la uşă, te cheamă la cumpătare şi viaţă măsurată, cum ai să treci aşa iute, de la necumpătarea lăsatului de sec, la cumpătarea postului? De cele mai multe ori, băutura te doboară, te îmbolnăveşte, te opreşte de la lucru, şi astfel, cel dintâi pas al tău în post este mânjit de păcatul neînfrânării. Trebuie să ştiţi fraţilor că Postul Mare este pregătirea întristată a creştinului, ca să treacă cu răbdare amintirea, care se face în fiecare an, a Patimilor Mântuitorului.
Apoi aşa ne pregătim noi pentru Patimile Domnului, prin mâncare până la pierderea minţii? Dumnezeu toate lucrurile le-a dat bune, omul însă, întrebuinţându-le rău, le-a făcut rele. Mâncarea şi băutura sunt amândouă trebuincioase, pentru că ţin viaţa, şi omul trebuie să mănânce numaidecât ceea ce-i trebuie pentru păstrarea puterilor trupului. Îndată însă ce el trece măsura, îndată ce nu mai bea pentru nevoia trupului, ci pentru pofta josnică şi neruşinată de a se ameţi, din această clipă băutura ajunge un lucru rău. În loc ca tu, om, să stăpâneşti băutura, să ajungă ea să te stăpânească pe tine? Atunci înseamnă că te-ai scoborât în rândul vitelor, fiindcă numai vita, unde vede iarbă se şi duce întins acolo. Îndată ce simţi pofta turbată şi gâdilitura băuturii, o putere nevăzută parcă te împinge spre locul desfrânării şi al diavolului.
Nenorocit, de o mie de ori nenorocit, cine a ajuns în această stare! În loc de minte şi voinţă, la dânsul găseşti pofte nesfârşite. Ele îl mână, când la dreapta, când la stânga, când înainte, când înapoi. | Continuare »

Predică la Duminica Lăsatului de carne
Fraţi creştini,

Iată ziua Domnului care vine, este crudă… Voi pedepsi lumea pentru răutatea sa, şi pe cei răi pentru nedreptatea lor; voi doborî îngâmfarea celor mândri şi voi umili trufia celor ce se fac temuţi. (Isaia, 13, 9-11)

Voi ştiţi că posturile sunt pentru noi vremuri de cugetări adânci, în care omul, mai mult decât de obicei, trebuie să-şi plece mintea sa la învăţăturile legii dumnezeieşti. Dar fiindcă cel mai însemnat dintre posturi este Postul Mare, încă înainte de a intra într-însul, Biserica începe a ne pregăti sufletele cu vrednicie, a ne hrăni cu cugetări înalte, care ne îndeamnă să ne curăţim şi să luăm aminte la mântuirea în viaţa de veci.
Astfel, cu trei săptămâni înainte de a intra în post, avem duminica numită a Vameşului şi Fariseului, în care mintea ni se îndreaptă spre adevărata rugăciune, după pilda vameşului, despre care ni s-a citit în Evanghelie acum două săptămâni. În ea, ni s-a arătat că inima înfrântă şi smerită e bine primită la Dumnezeu. După aceia a venit duminica numită a Fiului risipitor, în care luarea-aminte ne-a fost îndreptată spre pocăinţă şi spre dragostea cu care Dumnezeu primeşte pe cel ce se întoarce la El cu inima curată. Iar cu o săptămână înainte de post, adică în duminica lăsatului de carne, în care ne aflăm acum, ni se pune înainte icoana înfricoşată a Judecăţii viitoare, la care orice creştin trebuie să se gândească cu toată puterea minţii şi zvâcnirea inimii.
Apoi, dacă este aşa, de folos ne va fi să ne îndeletnicim acum cu această învăţătură, pe care ne-a înfăţişat-o şi Sfânta Evanghelie de astăzi.
Fraţilor,
Omul este o fiinţă care însetează după dreptate şi, dacă de multe ori n-o găseşte pe pământ, se mângâie că odată şi-odată i-o va da Dreptul Judecător. Apoi atunci, însăşi firea omului cere o judecată de apoi, în care nimic nu va fi ascuns, în care Domnul, Cel ce vede adâncul inimilor, nu va mai avea nevoie de martori, care de atâtea ori încurcă cu minţirea lor judecăţile omeneşti. În judecata viitoare, se vor vedea lămurit toate lipsurile judecăţilor de altădată. | Continuare »

Nu e destul a zice: De asta vin nenorociri, fiindcă lumea s-a îndepărtat de Dumnezeu; ci trebuie a ne şi îndrepta.

Când se face seară, ziceţi: semn va fi, că se roşeşte cerul. Şi dimineaţa ziceţi: astăzi va fi furtună, că se roşeşte cerul posomorât. Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi s-o judecaţi, iar semnele timpului nu puteţi! (Matei 16, 2-3)

Fraţilor,
Cuvintele acestea sunt spuse de Mântuitorul Hristos, ca mustrare către povăţuitorii neamului jidovesc. Ei, ca şi mulţi din vremea noastră, se pricepeau să judece lucrurile mărunţele, dar nu se pricepeau la cele mari şi mai de preţ. Şi, tot ca şi mulţi din zilele noastre, se pricepeau să întoarcă şi să învârtească treburile altora ori să judece fel de fel de întâmplări, dar nu se pricepeau să-şi vadă cu ochii limpezi trebuinţele sufletului lor. Şi vedeţi ce lămurit şi uşor de priceput le spune Mântuitorul: voi semnele cerului ştiţi să le judecaţi; ştiţi când o să fie vreme bună şi ştiţi când o să fie furtună; dar semnele timpurilor de ce nu le ştiţi?
Care erau acuma acele semne? Iată care: Domnul Hristos se scoborâse ca Dumnezeu între oameni spre a-i învăţa cele ale împărăţiei lui Dumnezeu, iar acei povăţuitori rătăciţi ai neamului jidovesc nu-l mărturiseau, ci îl bârfeau în faţa mulţimii zicând: d’apoi acesta e feciorul cutărui lemnar, ori: are pe diavolul într-însul, dacă face minuni. Şi de aceasta acuma le spune Mântuitorul: voi ştiţi să judecaţi faţa cerului, adică lucrurile care nu vă ţin nici cald nici rece, iar lucrurile dumnezeieşti pe care eu le-am făcut între voi, nu ştiţi să le judecaţi.
Dacă Mântuitorul ar fi astăzi printre noi, mi se pare c-ar putea să ne mustre ca şi pe povăţuitorii de odinioară ai neamului evreiesc. Căci dacă de mult perit-au acei povăţuitori, n-a pierit însă sămânţa lor. Şi astăzi ar putea fi găsiţi cu duiumul printre noi, creştinii. Şi noi suntem foarte pricepuţi să judecăm faţa cerului şi alte întâmplări, dar nu ne putem vedea de păcatele noastre. Şi pentru a dovedi, Fraţilor, că aşa este, ia să stăm puţin de vorbă. | Continuare »

Ceva mai groaznic decât uciderea pruncilor de către Irod cel tiran

Când eram copil mă îngrozeam de câte ori citeam în istoria biblică sau auzeam la biserică citindu-se această evanghelie. Groaza o am şi acum, numai cât felul ei s-a schimbat. Acum mă îngrozesc gândindu-mă că şi azi este un Irod care caută pruncii să i taie. Acest Irod e vrăjmaşul diavol care umblă neîncetat să strice viaţa tinerilor şi să ucidă sufletul lor. Este mai mare şi mai rău acest tiran decât cel din evanghelie, pentru că acesta caută să ucidă sufletul; şi scris este în Evanghelie: „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, iar sufletul nu-l pot ucide, ci vă temeţi mai vârtos de cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă“ (Matei 10, 28).
Părinţii au datoria să-şi apere pruncii de acest Irod ucigător de suflete. Dar, o, ce lucru grozav văd eu acum în lume? Părinţii de azi dorm liniştiţi de seara până dimineaţa, în vreme ce copiii lor umblă nopţile, şi vrăjmaşul Irod le răneşte sufletul. Părinţii din evanghelie au plâns cu mare tânguire moartea pruncilor, dar părinţii de azi omoară sufletul pruncilor lor şi nici habar nu au. „Când tu vezi pe un om că bate pe copilul tău – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – te superi, te mânii, te aprinzi şi năvăleşti asupra făptaşului. Dar când vezi pe satan în toate zilele rănind şi bătând pe copilul tău şi amăgindu-l la păcat, te uiţi cu nepăsare şi nu cauţi să mântuieşti pe copilul tău“.
Ba încă unii părinţi ajută parcă lui Irod: dau în gura pruncilor, o dată cu laptele, şi sudalma şi se mândresc cu „vitejiile“ cele rele ale copiilor lor. | Continuare »

…la vremea potrivită, când Fiul lui Dumnezeu a venit în lume, a fost încredinţat iarăşi unui om sfânt tot cu numele de Iosif. Dreptul Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare, care trebuia să acopere cu fiinţa sa naşterea minunată şi sfântă a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost un om drept şi sfânt. El a vorbit cu îngerii. Îngerii l-au călăuzit. Îngerii l-au înştiinţat. Dacă veţi citi cartea naşterii Mântuitorului nostru, în Evanghelia de la Sfântul Luca sau Matei, veţi vedea ce rol minunat a avut dreptul Iosif în viaţa Mântuitorului. El a fost un al doilea Iosif pe care Dumnezeu l-a folosit pentru salvarea vieţii Domnului Iisus, Fiul lui Dumnezeu, pe Care el Îl primise în grijă o dată cu Maica Lui Sfântă, Sfânta Fecioară Maria. Acest om al lui Dumnezeu a apărat-o pe Sfânta Fecioară cu numele lui, cu fiinţa lui. Apoi L-a apărat pe Domnul Iisus. Maica şi Copilul. Când a trebuit să fugă de mânia lui Irod departe, departe, în ţara Egiptului, el a fost acela care a acceptat jertfa cea grea: să părăsească ţara lui, locul lui şi să călătorească pe jos (cum se călătorea atunci) săptămâni de zile poate, zi şi noapte, prin tot felul de primejdii: printre tâlhari, printre fiare sălbatice, prin pustiuri cu secetă, cu foamete, cu lipsă de apă, cu lipsă de pâine… cu tot felul de primejdii. Acest Iosif sfânt a ocrotit-o pe Maica Sfântă şi pe Copilul cel Sfânt. A salvat astfel de la moarte pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, de la moartea cu care Îl pândea Irod, vrăjmaşul care a ucis apoi acele mii de copilaşi, ca să-L poată ucide şi pe Dumnezeu, pe Fiul lui Dumnezeu. Iosif a fost acela pe care Dumnezeu l-a folosit a doua oară pentru salvarea minunată a unui popor nesfârşit mai mare decât poporul Israel: a poporului lui Dumnezeu, a poporului creştin, care s-a născut prin Iisus Hristos, după cum s-a născut poporul evreu prin strămoşii lui Iosif.

Traian DORZ, Certege 1988