b'LOGOS — Comori Nemuritoare

„Şi a zis Lot: ieşiţi din locul acesta, căci Domnul vrea să piardă cetatea. Dar ginerii lui credeau că glumeşte“ (Fac. 19, 14).

Sodoma şi Gomora erau un putregai sufletesc. Totul era putred şi stricat în aceste cetăţi. Un singur om îşi păstrase legătura cu Dumnezeu. Acel om era Lot.
Dar nici acest Lot nu era ferit cu totul de stricăciune. E o mare deosebire între Noe, care trăia ferit cu totul de stricăciune, şi Lot, care se amestecase şi el, în parte, cu stricăciunea. Vom arăta în paginile următoare cum Lot a scăpat şi el numai aşa, „ca prin foc“ (I Cor. 3, 15).
Dar – aşa cum era – Lot era totuşi singurul om din Sodoma şi Gomora care mai ţinea legătura cu Dumnezeu. Venise de lângă Avraam, venise din Canaanul credinţei şi acum se îngro-zea de ceea ce vedea şi auzea în aceste cetăţi.
„Iar Lot era foarte întristat de viaţa destrăbălată a acestor stricaţi; îşi chinuia Lot în toate zilele sufletul lui neprihănit, din pricina celor ce vedea şi auzea din faptele lor nelegiuite“ (II Petru 2, 7-8). Ca şi Noe, plângea şi Lot de mila unei lumi putrede şi păcătoase. Ca şi Noe, va fi încercat, de bună seamă, şi Lot să abată pe oameni de la stricăciune.

„Oameni buni – va fi zis Lot – nu e bine ce faceţi… Lăsaţi-vă de răutăţi şi fărădelegi!…“. Dar toate chemările lui se izbeau de fărădelegile oamenilor, ca de un zid de fier. În loc de îndreptare, păcătoşii răspundeau cu ameninţări: „Ai venit aici ca un străin şi acum vrei să faci pe judecătorul?“ (Fac. 19, 9). „…vrei să faci pe dascălul nostru…, să-ţi tacă gura, căci altcum o păţeşti…“ „În toate zilele Lot îşi chinuia sufletul din pricina celor ce vedea şi auzea…“ În starea asta sunt şi azi cre¬dincioşii. Toţi cei ce l-am aflat pe Domnul şi trăim o viaţă cu El avem o mare bucurie sufletească, dar, pe de altă parte, avem şi o mare întristare sufletească. Suntem amărâţi şi întristaţi de cele ce vedem şi auzim în această lume păcătoasă.
O ceată de ostaşi din Oastea Domnului a fost întrebată odată de nişte oameni: | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, Citiri şi tâlcuiri din Biblie

Imaginea de mai jos arată ce s-a întâmplat cu Adam şi cu Eva după ce şarpele i-a amăgit să mănânce din pomul cel oprit.

„Şi li s-au deschis ochii amândurora şi au cunoscut că erau goi; şi au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte din ele. Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu umblând în rai după amiază; şi s-au ascuns Adam şi femeia lui de la faţa Domnului Dumnezeu între pomii raiului. Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis lui: «Adame, unde eşti?» Iar el a zis: «Glasul Tău am auzit umblând prin rai şi m-am temut, căci gol sunt şi m-am ascuns». Şi a zis Dumnezeu lui: «Cine ţi-a spus ţie că eşti gol, nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit ţie să nu mănânci?» Şi a zis Adam: «Femeia care mi-ai dat să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom»; iar Eva a zis: «Şarpele m-a amăgit şi am mâncat…»” (Citiţi pe larg la Facere 3, 6-14.)

Grozave urmări a avut păcatul neascultării asupra celor dintâi doi oameni. Auzirăţi cum spuse Biblia: îndată ce au păcătuit, Adam şi Eva au încercat să se ascundă de la faţa lui Dumnezeu, Care pe toate le ştie şi le vede. Adică păcatul a întunecat puterile lor sufleteşti. Ei nu cunoşteau, ca mai înainte, puterea şi atotştiinţa lui Dumnezeu. Dar, ceva şi mai mult decât atât: Adam s-a apucat şi să mintă, încercând să tăinuiască păcatul şi spunând că s-a temut de vocea lui Dumnezeu şi de goliciunea sa, şi nu de conştiinţa păcatului. Era şi firesc să fie aşa, căci diavolul care-i înşelase este „tatăl minciunii” (Ioan 8, 44) şi minciuna era cel dintâi rod al înşelăciunii şi al căderii în păcat. Adică vedeţi, iubiţilor cititori, îndată ce au ascultat Adam şi Eva ispita vrăjmaşului diavol, păcatele şi răutăţile au început a curge ca dintr-un izvor din gura lor şi din viaţa lor. Aşa e şi azi. Ispita diavolului tot aşa şopteşte şi azi: „Gustă, omule, numai un pic, gustă numai o dată din atare patimă”. Dar, îndată ce ai gustat, nu te mai poţi opri; diavolul te-a prins în ghearele lui. | Continuare »

„Şi le-a zis lor Faraon: Vă voi lăsa să plecaţi, numai să nu va depărtaţi prea mult“ (Ieşirea 8, 28).

În istoria cu scăparea israelitenilor din robia lui Faraon mai este un amănunt de mare preţ. Un amănunt care scapă din vedere, dar trebuie stăruit asupra lui, căci cuprinde o adâncă învăţătură sufletească.
Când Moise şi Aron au cerut a patra oară – după a patra plagă – să fie lăsat poporul să plece, Faraon le-a zis: „Da, vă voi lăsa să plecaţi, numai să nu vă depărtaţi prea mult“. Da, vă las să plecaţi dimineaţa, să vă faceţi rugăciunile şi serbarea care doriţi, dar seara să vă întoarceţi iar la cuptoarele mele.
Ce răspuns plin de vicleşug era acesta! Îi lăsa Faraon pe israeliteni să guste din dulceaţa libertăţii. Îi lăsa să-şi stâmpere dorul după libertate, dar nu-i lăsa să scape din robie.

Aşa face şi diavolul
Diavolul Faraon veghează neîncetat asupra iobagilor lui. Face totul ca să-i ţină în robia lui. Iar când în noi se trezeşte dorul după Canaan, după libertate, după mântuire, Faraon se împotriveşte, se înfurie, face tot ca să nu-l scape pe om.
Ca să împace dorul creştinului după mântuire, diavolul Faraon îi lasă omului un anumit fel de libertate. Ca şi Faraon din Biblie, diavolul parcă i-ar zice omului: „Da, te las să pleci, numai să nu te depărtezi prea tare de cuptoarele mele“. Du-te duminica dimineaţa la biserică, dar deseară întoarce-te iar la „cuptorul“ cârciumii mele. Fă-ţi rugăciunile obişnuite, ţine-ţi datinile, dar fă-mi şi „cărămizile“ mele.
Şi aici în cursa aceasta cade mulţimea cea mare a creştinilor. Ei se mulţumesc cu „libertatea“ care le-o dă „Faraon cel viclean“: duminica dimineaţa la biserică, după-amiaza la cârciumă şi păcate. Acum se roagă omul lui Dumnezeu, acum Îl suduie pe Dumnezeu. Acum e oaie blândă, acum îi lup răpitor sau vulpe vicleană. Acum îl vezi în tabăra Domnului, acum în lagărul lui Faraon.
Asta-i marea înşelăciune a mântuirii sufleteşti. Omul crede că şi-a făcut datoria faţă de cele sufleteşti şi moare, sărmanul, în Egipt, în robia lui Faraon. | Continuare »

Cartea «Hristos – mărturia mea».htm

Trebuie să ne întoarcem mereu privirea atentă spre trecut, pentru a vedea bine cum să mergem în prezent şi spre a ne orienta bine, ca să nu rătăcim în viitor.
Pentru orice direcţie bună este nevoie de trei jaloane. Pentru orice orientare mântuitoare este nevoie de toţi aceşti trei timpi. Trebuie să ne privim şi noi mereu mai atenţi şi mai ascultători istoria noastră. Un popor care îşi uită sau îşi leapădă istoria sa este un popor pierdut. O familie care îşi nesocoteşte înaintaşii săi este o familie condamnată la pieire. În curând vor fi robiţi şi zdrobiţi de alţii.

Poporul Oastei Domnului nu trebuie să-şi uite, nici să-şi dispreţuiască nici­odată istoria sa, ci să şi-o împrospăteze şi să şi-o preţuiască tot mai mult.
Aduceţi-vă aminte de înaintaşii voştri!…
Aduceţi-vă aminte de zilele credinţei voastre de la început, de luptele, de suferinţele, de jertfele, de martirii, de biruinţele voastre! – cum le spune Sfântul Pavel evreilor (Evr 10, 32-34; 13, 7).

Când recitesc aceste îndemnuri, totdeauna mă simt împins puternic să îndrept ochii şi inimile fraţilor mei spre începuturile minunate ale istoriei noastre, pe care mereu mă voi strădui să le reamintesc urmaşilor noştri şi după ce n-am să mai fiu. Până în veci.

Neagoe Basarab
Începuturile învăţăturilor bunului credincios Ioan Neagoe, voievodul ţării Ugrovlahiei, carele au învăţat pre fiiu-sau Theodosie Vodă

Partea întâi. Cuvântul 1

Iubitu mieu fiiu, mai nainte de toate să cade să cinsteşti şi să lauzi neîncetat pre Dumnezeu cel mare şi bun şi milostiv şi ziditorul nostru cel înţelept, şi zioa şi noaptea şi în tot ceasul şi în tot locul. Şi să foarte cuvine să-l slaveşti şi să-l măreşti neîncetat, cu glas necurmat şi cu cântări nepărăsite, ca pre cela ce ne-au facut şi ne-au scos din-tunérec la lumină şi den nefiinţă în fiinţă. O, câtă iaşte de multa mila ta, Doamne, şi gândul şi cugetul tău, care ai spre noi oamenii! O, mare taină şi minunată! O, cine va putea spune toate puterile tale şi lauda slavei tale! Dumnezeu, pentru mila sa cea multă, lăcui întru noi oamenii şi să arată noao. Dumnezeu fu în ceriu şi om pre pământu şi într-amândoao desăvârşit. Si pre om şi-l facu fiiu iubit şi mostean împărăţiii sale. O, mare iaşte taina întelepciunii tale Doamne, care fu spre noi oamenii! Ni dar să mărim pre Dumnezeul nostru şi să strigăm dinpreună cu David, zicând: „Chiuiţi lui Dumnezeu, tot pământul, slujiţi lui Dumnezeu în veselie, intraţi înaintea lui cu bucurie şi cu veselie şi cu curăţie. Să ştiţi că acela ne-au facut, iar nu noi, şi acela iaşte Dumnezeul nostru şi noi suntem oamenii lui şi oile păşunii lui. | Continuare »

Ieromonah SERAFIM ROSE

„Ştim, din cuvintele lui Hristos Însuşi, că, la moarte, sufletul este întâmpinat de îngeri: Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam (Luca 16, 22).
Cu privire la forma în care apar îngerii, cunoaştem tot din Evanghelie: îngerul Domnului (a cărui) înfăţişare era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada (Matei 28, I 2-3); un tânăr îmbrăcat în veşmânt alb (Marcu 16, 5); doi bărbaţi în haine strălucitoare (Luca 24, 4); doi îngeri în veşminte albe (Ioan 20, 12). De-a lungul istoriei creştine, îngerii s-au arătat întotdeauna în aceeaşi formă, a unor tineri strălucitori cu veşminte albe. Tradiţia iconografică a înfăţişării îngerilor a fost, de asemenea, aceeaşi de-a lungul veacurilor, zugrăvind tocmai astfel de tineri strălucitori (adesea având aripi, care, desigur, sunt o trăsătură simbolică, ele nefiind de obicei văzute la arătarea îngerilor); iar al şaptelea Sinod Ecumenic din anul 787 a hotărât ca îngerii să fie întotdeauna înfăţişaţi în acest chip, ca bărbaţi. „Cupidonii” artei apusene din vremea Renaşterii şi de după aceea sunt de inspiraţie păgână şi nu au nimic de-a face cu adevăraţii îngeri.
Într-adevăr, nu numai în ceea ce priveşte redarea artistică a îngerilor, ci în toată învăţătura despre făpturile duhovniceşti, Apusul modern romano-catolic (şi protestant) a rătăcit foarte mult de la învăţătura Scripturii şi a vechii tradiţii creştine. Înţelegerea acestei rătăciri este de mare însemnătate pentru noi, dacă vrem să înţelegem adevărata învăţătură creştină despre soarta sufletului după moarte.

Episcopul Ignatie Briancianinov (+ 1867), unul dintre marii Părinţi din vremurile apropiate nouă, şi-a dat seama de această rătăcire şi a închinat un întreg volum al scrierilor sale dării ei în vileag şi înfăţişării adevăratei învăţături ortodoxe despre acest subiect (vol. III în ediţia Tuzov, St. Petersburg 1886). Criticând părerile cuprinse într-o lucrare teologică romano-catolică clasică din veacul al XlX-lea (Abbe Bergier, Dictionnaire de Theologie), Sfântul Ignatie închină o mare parte a volumului său combaterii ideii moderne, întemeiate pe filosofia lui Descartes din veacul al XVII-lea, că tot ce este în afara lumii materiale aparţine lumii „spiritului pur”. | Continuare »

Preot Iosif Trifa, Mai lângă Domnul meu

„Şi au adus la Iisus fariseii şi cărturarii pe o femeie prinsă în adulter. Şi, aşezând-o în mijloc, au zis Lui: «Învăţătorule, femeia aceasta a fost prinsă asupra faptului de adulter; iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici?» Şi aceasta ziceau ispitindu-L, ca să aibă de ce să-L învinuiască. Iar Iisus, plecându-Se în jos, scria cu degetul pe pământ. Şi stăruind să-L întrebe, El S-a ridicat şi le-a zis: «Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei». Iarăşi plecându-Se, scria pe pământ. Iar ei, auzind aceasta şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni şi până la cei din urmă. Şi a rămas Iisus singur şi femeia stând în mijloc. Şi ridicându-Se Iisus şi nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: «Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit nici unul?» Iar ea a zis: «Nici unul, Doamne.» Şi Iisus i-a zis: «Nu te osândesc nici Eu; de acum să nu mai păcătuieşti»“ (In. 8, 3-11).

Grozave clipe trăia femeia cea desfrânată din evanghelie. Ea îşi aştepta moartea; o moarte fioroasă. Ea trebuia să moară în puterea Legii dată de Dumnezeu lui Moise (citiţi această lege în Levitic 20,10).
Domnul Iisus a sosit tocmai în clipa când femeia stătea între moarte şi viaţă. Domnul Iisus a scos-o de sub puterea Legii şi i-a dat iertare tocmai în clipa când trebuia să moară.

O, ce înţeles adânc este în această evanghelie! Toată istoria şi toată taina mântuirii noastre se cuprinde în ea. În chipul femeii celei păcătoase suntem noi. Suntem cu toţii, pentru că toţi suntem păcătoşi. Iar păcatul ne duce în faţa „legii“, în faţa judecăţii. Păcatul trebuie pedepsit. Dreptatea lui Dumnezeu cere acest lucru. În chipul femeii din evanghelie stăm şi noi cu toţii aplecaţi sub osânda paragrafului de lege ce zice: „Plata păcatului este moartea“ (Rom. 6, 23). În virtutea acestui paragraf trebuie să fim osândiţi. Ah, ce osândă înfricoşată este aceasta! Mai grozavă decât cea care se pregătea să moară cu pietre şi bolovani pe femeia din evanghelie.
De sub această înfricoşată osândă ne scapă şi pe noi – ca pe femeia din evanghelie – Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Prin Jertfa Sa cea Sfântă, Iisus Mântuitorul ne scoate de sub puterea Legii şi ne dă iertare şi viaţă. „Legea“ prin Moise s-a dat, iar darul şi iertarea prin Iisus Hristos. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, «Citiri şi tâlcuiri din Biblie»

Este cunoscută istoria căderii lui Adam şi ale Evei, când i-a înşelat şarpele-diavol să guste din pomul cel oprit. Până şi copiii cei mici de şcoală cunosc această istorie. Vă rog să o citiţi cu luare-amin­te şi în Biblie, la cartea Facerii, capitolul 3. Însă puţini sunt acei care cunosc înţelesul adânc ce este în istoria acestei căderi. Căci înţelesul acestei căderi nu e numai acela că Adam şi Eva au păcătuit şi Domnul Hristos a venit în lume să şteargă acest păcat strămoşesc. Această învăţătură – pe care o cunoaştem din cărţile de religie – e frumoasă şi e adevărată, numai că pentru mine şi pentru tine, cititorule, n-are nici o însemnătate atâta timp cât noi trăim o viaţă cufundată în toate patimile, fărădelegile şi ticăloşiile. Nici Naşterea Domnului, nici Botezul, nici Moartea şi Învierea Domnului, nici mântuirea lui Adam şi ştergerea păcatului strămoşesc n-au nici o însemnătate pentru mine şi pentru tine câtă vreme noi trăim fără nici o schimbare sufletească, câtă vreme trăim o viaţă încărcată cu toate urmările păcatului strămoşesc, cu toate patimile şi fărădelegile.
Înţelesul cel dintâi al căderii lui Adam şi al Evei este acela să aflu că şi eu sunt un Adam înşelat de şarpele dia­vol. Să aflu că istoria lui Adam şi al Evei se petrece şi cu mine, să aflu că şi pe mine tot aşa m-a înşelat şi mă înşeală diavolul, cum i-a înşelat odinioară pe Adam şi pe Eva.

Biblia spune că şarpele-diavol s-a apropiat de Adam şi de Eva cu vorbele:
– Oare a zis Dumnezeu cu adevărat, ori numai vi se pare vouă, să nu mâncaţi din toţi pomii raiului?
– Da, a răspuns Eva, Dumnezeu ne-a spus lămurit: „Să nu mâncaţi din rodul pomului din mijlocul grădinii, căci cu moarte veţi muri“.
Atunci satana, văzând că Adam şi Eva n-au uitat porunca, începu cu înşelăciunea minciunii:
– Nu pentru asta v-a oprit Dumnezeu, că veţi muri, le zise diavolul, ci pentru că El ştie că îndată ce veţi gusta vi se vor deschide ochii şi veţi fi şi voi asemenea cu Dumnezeu, cunoscând binele şi răul… | Continuare »

Ceea ce trece ca un fir roşu prin călătoria israelitenilor spre Canaan e ispita întoarcerii înapoi, în Egipt.
În frământările israelitenilor de a se întoarce în Egipt, Biblia a pus marile frământări ale mântuirii sufleteşti. A pus marea luptă ce se dă între firea cea nouă şi cea veche, între omul cel lumesc şi cel duhovnicesc.
Cea mai mare primejdie pentru călătoria mântuirii noastre este chemarea să ne întoarcem înapoi în Egipt. Şi această chemare vine mai întâi din lăuntrul nostru. Ne cheamă înapoi firea noastră cea veche, omul nostru cel vechi.
A doua primejdie vine din afară. Şi pe aceasta o vedem tot mereu în călătoria israelitenilor. „Adunătura care plecase din Egipt tot mereu îi îndemna pe copiii lui Israel la cârtire contra lui Moise şi la întoarcere în Egipt“.
O astfel de răscoală se vede şi în cartea Numeri capitolele 13 şi 14. Unii slabi de credinţă, dintre cei ce iscodiseră Canaanul, speriară poporul, zicând: Ne-am dus în ţara în care ne-ai trimis. Cu adevărat este o ţară în care curge lapte şi miere, şi iată-i roadele. Dar poporul care locuieşte în ţara aceasta este puternic, cetăţile sunt întărite şi foarte mari. Ba încă am văzut acolo şi pe fiii lui Anac.
Toată adunarea a ridicat glasul şi a început să ţipe. Şi poporul a plâns în noaptea aceea. Toţi copiii lui Israel au cârtit împotriva lui Moise şi Aron şi toată adunarea le-a zis: „De ce n-am fi murit noi în ţara Egiptului sau de ce n am fi murit în pustia aceasta?
Pentru ce ne duce Domnul în ţara aceasta, în care vom cădea ucişi de sabie; iar nevestele noastre şi copilaşii noştri vor fi de jaf. Nu este oare mai bine să ne întoarcem în Egipt?“
Şi au zis unul altuia: „Să ne alegem o căpetenie şi să ne întoarcem în Egipt“.
Fraţii mei, luaţi aminte mai curând ori mai târziu şi Oastea va trece, va trebui să treacă şi ea, prin locul de la Numeri 14, 4. Mai curând ori mai târziu se vor ridica şi din tabăra Oastei cei care n-au ieşit sufleteşte din Egipt şi vor striga şi ei: Noi credeam să avem linişte şi, când colo, iată, acum suntem în război cu toată lumea… Să ne alegem o altă căpetenie… Ne trebuie o conducere nouă care să ne aducă iar liniştea şi pacea pe care o aveam înainte… că noi vrem să trăim în pace cu toţi şi cu toate.
Şi atunci se vor alege cele două tabere. Unii îşi vor alege o altă căpetenie şi vor pleca înapoi, în Egipt, ca să scape de „pustie“ şi să aibă linişte şi pace cu toţi şi cu toate.
Iar de cealaltă parte va rămâne „turma cea mică“. Vor rămâne cei tari în Domnul, să păşească înain¬te pe drumul Crucii, prin pustia necazurilor, prigoanelor, luptelor şi jertfelor. | Continuare »