b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Preot Iosif TRIFA, Citiri şi tâlcuiri din Biblie

În imaginea alăturată sus se vede cum îi arată Dumnezeu lui Noe să-şi facă corabie de mântuire şi de scăpare din potop.
„Şi a zis Domnul Dumnezeu lui Noe: «Umplutu-s-a pământul de nedreptate şi, iată, voi pierde pe oameni şi pământul. Iar tu fă-ţi corabie din lemne neputrezitoare, în patru muchii… Şi aşa vei face corabia: de trei sute de coţi va fi lungimea şi de cincizeci de coţi lăţimea şi de treizeci de coţi înălţimea; şi o fereastră să faci corăbiei…» Şi a făcut Noe toate câte i-a poruncit lui Domnul Dumnezeu şi scăpă din potop…“ (Citiţi pe larg această istorie la Facere, cap. 6.)

Să luăm aminte că istoria lui Noe cu clădirea corăbiei este plină de învăţătură sufletească pentru noi. Şi tu, dragă cititorule, trebuie să fii un Noe clăditor de corabie. Întocmai cum a clădit Noe corabie să scape de potop, aşa trebuie să lucrezi şi tu la corabia mântuirii tale sufleteşti, ca să fii gata pe când vine potopul morţii şi să poţi scăpa de pieire sufletească. Lui Noe îi arăta Dumnezeu în amănunt cum să-şi lucreze corabia mântuirii. Tot aşa şi ţie, şi mie, iubite cititorule, Dumnezeu ne arată amănunţit cum să ne lucrăm corabia mântuirii sufleteşti. Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie, din Evanghelie, din biserică ne spune şi nouă şi ne arată lămurit cum să clădim bârnă de bârnă şi cui de cui corabia mântuirii sufleteşti. Planul mântuirii noastre sufleteşti se află spus aşa de frumos, de limpede şi de amănunţit în Biblie, în cartea pe care a lăsat-o Dumnezeu pe pământ; şi tu, cititorule, nu citeşti acest plan, nu vrei să-l afli şi nu vrei să te apuci de lucru?
Noe a lucrat o viaţă întreagă la corabia mântuirii lui din potop. Aşa şi tu, zi de zi, an de an, o viaţă întreagă trebuie să lucrezi mereu la corabia mântuirii tale sufleteşti printr-o viaţă pusă şi trăită în slujba Domnului.
În fiecare seară din zilele vieţii tale trebuie să-ţi faci un examen şi să te întrebi: Oare ce am mai lucrat azi la corabia mântuirii mele sufleteşti? Taina cea mare a mântuirii sufleteşti tocmai în aceasta stă: să nu stai pe loc, ci să înaintezi în lucrul Domnului. Zi de zi şi an de an, tot mai mare, mai frumoasă şi mai gata să ţi se facă corabia mântuirii. | Continuare »

[…]
Ce spun Sfinţii Părinţi

„Învăţătorii, de a căror persoană depinde mântuirea altora, trebuie să aibă înţelepciune şi virtute de la Domnul Duhul Sfânt. Trebuie să aibă dragoste şi râvnă, veghind ca să-i poată duce pe alţii la mântuire.“ (Sf. Ioan Gură de Aur)

„Dacă doreşti totdeauna să ai o îndrumare mântuitoare, ia aminte la conştiinţa ta şi împlineşte fără nici o amânare ceea ce îţi spune ea din partea lui Dumnezeu. Întocmai şi îndată.“ (Sf. Marcu Ascetul)

„Nimic nu înalţă pe cineva mai sus spre slavă ca o conştiinţă totdeauna curată şi veghetoare.“ (Sf. Ioan Gură de Aur)

„Fii totdeauna conştiincios şi treaz şi nu te lenevi în cele duhovniceşti, fiindcă lenea schimbă duhul în carne, iar carnea în putrejune. Fii totdeauna ostenitor şi treaz.“ (Filocalia)

„Cel care îşi păstrează conştiinţa curată, chiar şi în zdrenţe dacă ar fi îmbrăcat şi dacă de foame ar fi chinuit, acela totdeauna va fi liniştit şi fericit.“ (Sf. Ioan Gură de Aur)

„Simţirea prin care omul îşi dă seama de ceea ce este frumos şi bine sau urât şi rău – conştiinţa – are mare înrâurire asupra dezvoltării vieţii credinciosului. Dar şi ea poate fi supusă rătăcirii, printr-o umblare vinovată a omului faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Ajutat de harul dumnezeiesc, omul trebuie să şi stăpânească cu mintea şi cu voinţa sa orice simţăminte în aşa fel, încât ceea ce îi va spune conştiinţa sa că este bine şi frumos – să şi fie într-adevăr aşa.
Simţăminte curate cresc în mintea omului prin citirile din Sf. Scriptură… prin rugăciune, prin cântare duhovnicească, prin meditarea la tot ce este curat, adevărat, frumos şi bun. Prin făptuirea binelui, prin mângâierea şi ajutorarea celor suferinzi, prin însuşirea învăţăturilor sfinte, prin judecarea de sine, prin cugetarea la pildele de sfinţenie ale înaintaşilor credincioşi şi ale părinţilor vrednici. (Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă)

Ce spune Părintele Iosif
Satana nu are vacanţă niciodată, nici vara, nici iarna, nici ziua, nici noaptea. De aceea şi tu, frate credincios şi lucrător al Domnului, fii treaz în orice vreme şi nu-ţi înceta niciodată nici lucrul tău, nici rugăciunea ta.
E mai uşor să te aperi de ispită când vine ca un leu răcnind împotriva ta decât atunci când vine moale ca o pisică ori foşnind ca un şarpe. Deci veghează întotdeauna şi roagă-te neîncetat.
Cea mai mare primejdie pentru un ostaş şi un lucrător al Domnului este moleşeala şi lenea, somnul cel duhovnicesc. De aceea ţineţi-vă trează totdeauna inima şi tot ce faceţi să fie făcut cu tot cugetul curat, ca pentru Hristos. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, «Spre Canaan»

Cel mai dârz apărător al lui Iisus cel Răstignit
Citind cu atenţiune epistolele Apostolului Pavel, prin toate vezi trecând o aprigă pornire contra Legii, contra tăierii împrejur şi contra altor rânduieli intrate din Vechiul Testa­ment. Rămâi oarecum nedumerit şi îţi vine să te întrebi: de ce oare această pornire, căci doar Legea nu era ceva rău în sine şi nici celelalte rânduieli din Vechiul Testa­ment?

Dar, adâncind epistolele dumnezeiescului apostol, în­dată afli explicaţia. Pavel Îl apară pe Iisus cel Răstignit. Îl apără faţă de „litera Legii“ din Vechiul Testament.
Când S-a pogorât Mântuitorul în lume, viaţa religi­oasă a iudeilor era plină de rânduieli şi forme goale. Era spălarea blidelor pe dinafară (Luca 11, 39). „Litera“ o­morâse duhul (II Cor. 3, 6).

O pildă din cele multe: Mântuitorul e mustrat de „păzitorii legii“ pentru că a vin­decat în ziua sâmbetei o sărmană femeie care de optsprezece ani se chinuia de duhul cel necurat. „Păzitorii legii vedeau aci călcarea Sabatului“. Vedeau „litera legii“, pentru că pierduseră duhul ei.
Cum cei dintâi creştini erau din rândul evreilor, a­ceastă „literă“ a Legii ameninţa şi duhul Evangheliei; a­me­ninţă temeiul Evangheliei: pe Iisus cel Răstignit.

De aici apriga pornire a Apostolului Pavel contra a tot ce ameninţa duhul Evangheliei. În apărarea lui Iisus cel Răs­tignit, Pavel nu cruţă nimic şi pe nimeni. Pentru tăierea împrejur îl înfrun­tă chiar şi pe Chi­fa, apostolul (Gal. 2, 11). Iată, eu, Pa­vel, vă spun că, dacă vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi ni­mic… voi, care vă so­cotiţi mântuiţi prin Lege, v-aţi despărţit de Hristos, aţi căzut din har… V-o spun, eu, Pavel (Gal. 5, 2-5). Căci, dacă mântuirea se capătă prin Lege, atunci degeaba a murit Hristos (Gal. 2, 21).
În apărarea lui Iisus cel Răstignit, Apostolul Pavel era un fanatic. Căci n-am a­vut de gând – le scria corintenilor – să ştiu între voi altceva decât pe Iisus cel Răstignit (I Cor. 2, 2).

Iar galatenilor le scria plângând: „Iar acum după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, vă mai întoarceţi iarăşi la acele învăţături începătoare, slabe şi stricăcioase, cărora vreţi să vă supuneţi din nou? Voi păziţi zile, luni, vremi şi ani“ (Gal. 4, 9-10).
Dintre toţi muritorii pământului, Pavel a fost, este şi va fi cel mai dârz, cel mai aprig şi cel mai înfocat apă­rător ai lui Iisus cel Răstignit. | Continuare »

Cornel RUSU, CUVÂNTUL – CHEIE A DARURILOR

Într-o duminică seara, eram la adunare în casă la fratele Aurel şi sora Maria. Era şi Iacob. Venise la noi de la Teliuc. Se vede că eram urmăriţi mai dinainte chiar de secretarul de partid. Adunarea era în plină activitate. Deodată, intră el, Josima, cu un miliţian. Era chiar şeful. Abia se făcuse trecerea de la Jandarmerie la Miliţie. Toţi bărbaţii suntem duşi la post. Pe Iacob l-au închis într-o cameră cu geamul de la uşă spart, iar eu în alta, cu un miliţian lângă mine. Restul fraţilor intrau pe rând în biroul şefului. Gălăgie mare, ţipete, strigăte… Fraţii ies unul câte unul, ocărâţi, ameninţaţi, dojeniţi, hăituiţi…
Josima a anunţat Securitatea din Deva, telefonic. Aceasta a dispus ca să fiu trimis ziua următoare în lanţuri din post în post. Această pedeapsă era foarte grea, căci fiecare post de miliţie care te primea dispunea de cel înlănţuit: foame, tăiat lemne sau alte munci, neodihnă, bătăi, ghionturi; apoi mersul anevoios pe jos, cu lanţuri şi cătuşe…
După ce şi ultimul dintre fraţi intră la anchetă în biroul şefului, veni şi rândul meu. Josima plecase. Şeful, cum am intrat, a încercat acelaşi sistem de intimidare, cu ţipete, strigăte şi ameninţări. După ce şi-a terminat valul furios, foarte calm, l-am întrebat:
– De ce strigaţi?… M-aţi găsit undeva în stare de ebrietate, spărgând, furând, bătând, ameninţând sau făcând alte rele vrednice de pedeapsă? Sau m-aţi găsit, ca şi pe ceilalţi anchetaţi, rugându-ne lui Dumnezeu şi învăţându-ne să fim buni, ascultători, cinstiţi, vrednici de Dumnezeu şi de chemarea sfântă? Când zic acestea, zic şi de ascultarea de legile ţării… Aduceţi-vă aminte de Dumnezeu! Şi dumneavoastră aţi avut o mamă, care, de copil, v-a îngenuncheat în faţa sfintei icoane. V-a împreunat cele trei degetuţe, învăţându-vă cum să vă rugaţi. De la Îngerel, la Tatăl Nostru, la Împărate Ceresc, Preasfântă Treime, apoi la Psalmul de căinţă, cincizeci, şi aşa mai departe, pe măsura creşterii. Gândiţi-vă că, mai presus de toate, aveţi un suflet, pe care, trebuie să-l mântuiţi, dacă nu vreţi să mergeţi în iad. | Continuare »

Ieromonah ARSENIE  BOCA, CĂRAREA   ÎMPĂRĂŢIEI

Pe o asemenea mărită cale, nimeni nu poate merge singur, de nu va veni mai întâi în obştea Bisericii ca să fie condus de mâna nevăzută a Mântuitorului prin preoţi, ucenicii Săi văzuţi, trimişi de El în fiecare rând de oameni. Căci au zis Părinţii de demult cuvântul acesta: cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească; pentru că omul, care s-a hotărât să iasă din calea păcatelor sau din gâlceava fărădelegilor, se va trezi deodată că i se vor ridica împotrivă trei vrăjmaşi, unul după altul. Iar vrăjmaşii mântuirii sunt aceştia: lumea, trupul şi diavolul. Pe aceştia îi arată ca atare toţi Sfinţii Părinţi.
Prin „lume” se înţelege categoria păcatului, adică turma oamenilor necredincioşi, cei ce din toată voia s-au unit cu sfaturile dracilor. E lumea pentru care nu s-a rugat Mântuitorul. E gura satului, gura vecinului şi, de multe ori, gura şi faptele celor dintr-o casă cu tine. Aceştia, sau lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai îndărăpta cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun. Oamenii aceştia ai lumii au o ciudată ruşine de a fi buni. Bunătatea ta îi arde, şi se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase. „Lumea” e veacul viclean, placul oamenilor şi slava deşartă. Gura lumii grăieşte ale stăpânitorului ei. De aceea avem poruncă: „Nu iubiţi lumea, nici cele din lume: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, care nu sunt de la Tatăl”.
Cine vrea să biruie această primă piedică în calea mântuirii, are la îndemână aceste trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, Spre Canaan

„Prin credinţă, Moise când s-a făcut mare n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu, decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire. Prin credinţă a părăsit el Egiptul, fără să se teamă de mânia împăratului; pentru că a rămas neclintit ca şi cum ar fi văzut pe Cel nevăzut“ (Evrei 11, 24-27).

Aici începe un amănunt de mare preţ din viaţa lui Moise; un amănunt de învăţătură asupra căruia a stăruit şi marele Apostol Pavel prin cuvintele de mai sus.
Moise fusese crescut de fata lui Faraon. „Copilul a crescut şi ea (doica) l-a adus fetei lui Faraon; şi el i-a fost fiu. I-a pus numele Moise (Scos); «căci», a zis ea, «l am scos din ape»“ (Ieşirea 2, 10).
Aşadar, Moise făcea parte din curtea lui Faraon. Avea prilej „să-şi trăiască viaţa“ ca un „fiu de împărat“. Trebuie să ştim că traiul Faraonilor din acele vremi era plin de toate desfătările, de toate comorile şi de toate dulceţurile ce le poate oferi lumea aceasta. Iar Moise avea prilej să guste din toate.
Dar ce s-a întâmplat? Moise, după ce s-a făcut mare, n-a voit să fie numit fiul fiicei lui Faraon. S-a lepădat de un nume aşa de mare. S-a lepădat de „viaţa împărătească“.
Şi s-a lepădat Moise nu numai de numele ce-l purta; el s-a lepădat şi de viaţa cea plină de desfătări şi păcate ce era la curtea lui Faraon şi în Egipt. A vrut mai bine să sufere cu poporul său decât să guste din plăcerile păcatului. A ales ocara lui Hristos, pentru că avea ochii pi¬roniţi spre răsplata cea viitoare. | Continuare »

a petrecut patruzeci de ani la curtea lui Faraon,
patruzeci de ani păstor la oi şi patruzeci de ani conducător de popor

Am arătat minunata scăpare a lui Moise. Vom arăta acum şcoala pe care a făcut-o Domnul cu el. Pe toţi aleşii Săi, Domnul i-a trecut prin o şcoală sufletească: Printr-o astfel de şcoală a trecut şi Moise. Şcoala lui e împărţită în trei clase, fiecare având patruzeci de ani din viaţa lui.
1. „Clasa“ primă sunt cei patruzeci de ani pe care i-a petrecut la curtea lui Faraon.
2. „Clasa“ a doua sunt cei patruzeci de ani pe care i-a petrecut la socrul său Ietro, păstorind oile.
3. „Clasa“ a treia sunt cei patruzeci de ani pe care i-a petrecut cu poporul în pustie, în drum spre Canaan. Vedeţi ce minunat este împărţită viaţa lui Moise, în trei părţi egale, în trei „clase“, fiecare clasă cu învăţătura ei. O, de am băga bine de seamă, am putea afla că toţi cei ce trăim o viaţă cu Domnul am trecut şi trecem şi noi prin astfel de „clase“. Taina mântuirii e o şcoală a Domnului, e o şcoală minunată cu anumite clase şi împărţiri. În care clasă ai ajuns tu?
„Clasa“ primă a petrecut-o Moise la curtea lui Faraon. Trebuie să ştim aici că Moise a fost crescut ca un fiu al lui Faraon (Ieşirea 2, 10). Şi trebuie să ştim că Egiptul era în vremile acelea ţara ştiinţelor şi a învăţaţilor. Moise a fost crescut în ştiinţă mare. Învăţaţii Egiptului erau profesorii lui. În şcoala asta înaintase foarte mult Moise cu ştiinţa, dar dăduse înapoi cu credinţa şi cunoaşterea Domnului. Lucrul acesta se vede şi din felul cum şi-a încheiat şcoala. La 40 de ani Moise omoară un egiptean (Ieşirea 2, 12). Şcoala lui Moise de la curtea lui Faraon se gată cu un omor (ştiinţa de multe ori omoară credinţa). Era în planul lui Dumnezeu acest omor? Hotărât că nu. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, Adânciri în Evanghelia Mântuitorului

Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.
Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.
Că jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară (Mt 11, 28-30).
Şi toată mulţimea căuta să se atingă de El, că putere ieşea din El şi-i vindeca pe toţi (Lc 6, 19).

O, ce dulce şi minunată chemare este aceasta! Auzi tu, cititorule, această chemare? Te chea­mă Iisus la El, te cheamă Mântuitorul lângă El. Pe vremea Mântuitorului, gloatele se atingeau de Dânsul pentru că „putere ieşea de El”. Această „putere” iese şi azi de la El şi intră în viaţa ta, în sufletul tău, în casa ta dacă te apropii şi tu de El şi trăieşti o viaţă cu El. Eu socot că greşeala cea mai mare a creştinilor de azi e tocmai aceea că nu cunosc dulceaţa, şi odihna, şi pacea pe care le dă Mântuitorul.

Celor mai mulţi oameni li se pare un jug greu viaţa după Evanghelie. De când eram preot la ţară mi-aduc a­minte de un tânăr care, la stăruinţele mele să înceapă o via­ţă nouă, după Evanghelie, mi-a răspuns aşa: „Sunt prea tânăr, părinte, să mă bag de acum în jug”. Viaţa după Evanghelie li se pare oamenilor un jug greu care te scoate din lume, din plăceri, din baluri, din crâşmă, din fel de fel de înşelăciuni şi minciuni mai mari şi mai mărunte etc., etc. Oamenii nu cunosc latura cealaltă a vieţii, aceea de creştin adevărat: odihna, liniştea, pacea, bucuria, dulceaţa ce le dă Mântuitorul; şi o viaţă trăită cu El. E o mare greşeală în vorba ce se spune că lumea asta-i o vale a plângerii, o lume de chin şi de întristare. Cine a spus aceste vorbe n-a cunoscut pe Mântuitorul. | Continuare »