b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Pr. Iosif TRIFA

„De veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel ceresc. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta vouă greşelile voastre. Şi când postiţi nu fiţi ca făţarnicii, trişti, că îşi smolesc feţele lor, ca să se arate oamenilor postindu-se. Adevăr grăiesc vouă că îşi iau plata lor. Iar tu, postindu-te, unge-ţi capul tău şi faţa ta o spală. Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău celui ce este întru ascuns. Şi Tatăl tău Cel ce vede întru ascuns va răsplăti ţie la arătare. Nu vă adunaţi vouă comori pe pământ, unde moliile şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură, ci vă adunaţi vouă comori în cer, unde nici moliile, nici rugina nu le strică şi unde furii nu le sapă, nici le fură. Că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră” (Mt 6, 14-21).
Evanghelia de duminică este pusă înaintea noastră la prinderea postului, cu învăţătură sufletească despre cum trebuie să facem postul nostru curăţitor de păcate şi mântuitor de suflete. Evanghelia începe cu vorbele: „De nu veţi ierta greşelile semenilor voştri, nici Tatăl ceresc nu vă va ierta”. Asta înseamnă că şi temelia postului trebuie să fie iertarea şi iubirea de oameni. Nici postul, nici viaţa noastră de creştini n-ajunge nimic dacă nu se reazemă pe această temelie. „Ura şi neîmpăcarea este păcatul cel mai mare – zice Sf. Ioan Gură de Aur. Nici postul, nici rugăciunea, nici milostenia n-ajung nimic dacă nu ne-am împăcat”. De ce? Apoi de aceea, pentru că noi trăim din mila şi iertarea Tatălui ceresc şi această iertare ni s-a dat şi ni se dă condiţionat, ca şi noi să iertăm altora. În acest înţeles ne-a învăţat Mântuitorul a ne ruga: „Şi ne iartă nouă, Doamne, greşelile noastre precum iertăm şi noi greşiţilor noştri”. De câte ori ne rugăm aşa, dar nu iertăm, ne osândim pe noi înşine (citeşte pilda datornicului nemilostiv de la Matei 18, 23-35). | Continuare »

Pãrintele Vasile Ouatu

„Să te lupţi lupta cea bună” (I Tim 1, 18).

Aşa zice Sf. Apostol Pavel tovarăşului său de lucru, Episcopului Timotei.
Ce minunat este acest cuvânt! Cu adevărat dumnezeiesc!
El arată prin aceasta că sunt şi alte feluri de lupte, dar care – ce dureros – nu sunt bune!…
Toţi oamenii, aproape, luptă într-un fel oarecare, dar nu toţi luptă cu folos. Până chiar şi în propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, mulţi sunt care luptă şi se frământă, dar nu toţi au lupta cea bună. Să nu mai vorbim de numeroasele secte ori confesiuni care luptă în toate chipurile pentru noi prozeliţi; ci să ne mărginim la noi, creştinii ortodocşi. Ce grozăvie descoperim chiar între noi! Ştiu că mulţi vor sta gata să ridice piatra şi să arunce, dar nu-i nimic. Adevărul este adevăr şi El trebuie mărturisit cu tărie, chiar dacă fiii întunericului ne vor sfâşia.
Şi acum să revin. Câţi nu sunt între noi care luptă, dar, o spun cu tărie, n-au „lupta cea bună”. Şi probă despre aceasta este că „n-au roade”. Sunt pomul plin de frunze, dar fără nici un rod. Se ţin predici multe în biserici şi în afară de biserici, se ţin conferinţe cu duiumul, s-au înfiinţat atenee, se ţin şezători, şedinţe peste şedinţe, dar rezultatul acestei lupte este zero. Fără nici un rod! Se ţin atâtea şi atâtea întruniri, consfătuiri şi altele multe de acestea, dar roadele nu se arată.
Lumea merge din rău în mai rău. Păcatele şi fărădelegile sunt în deplină creştere.
Creştinii trăiesc tot fără Dumnezeu! De aceea şi Sf. Apostol Pavel spune ucenicului său Timotei: „Bagă bine de seamă, să te lupţi lupta cea bună, ca nu cumva totul să fie în zadar”. | Continuare »

„Când va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu Dânsul”…

Acum duminică avem la rând evanghelia Judecăţii din urmă. Ascultaţi la biserică şi citiţi în Biblie această evanghelie (Mt 25, 34-46).
Un om m-a întrebat astă vară despre credinţa mea în viaţa cea viitoare. I-am răspuns că eu cred în viata cea de veci şi în Judecata cea de Apoi nu numai pentru că Credeul spune acest lucru, ci pentru că am citit cu băgare de seamă Sf. Scriptură şi am aflat că trei părţi, din câte sunt scrise în ea, s-au împlinit din cuvânt în cuvânt. Toate profeţiile despre Mântuitorul şi toate cele ce scrie Biblia despre viaţa noastră şi despre timpurile noastre s-au plinit şi se plinesc din cuvânt în cuvânt. Iar dacă s-au împlinit cele trei părţi, de bună seamă, se va împlini şi partea din urmă, partea a patra, cu învăţătura despre viaţa de veci şi Judecata de apoi.
Vai, cum nu citesc oamenii Biblia, Cartea lui Dumnezeu, unde se vede lămurit cum curge viaţa omenirii şi viaţa omului! În Biblie se vede lămurit întreg trecutul şi viitorul omenirii şi al omului. Biblia spune lămurit care este rostul vieţii omului şi care este viitorul lui. Scriptura spune apriat că „după moarte vine judecata” (Evr 9, 27). Scriptura spune apriat că Domnul Iisus va veni pe neaşteptate pe norii cerului, să judece lumea. În capul cărţii scris este: „Iată, vin… iată, vin, ca să dau fiecăruia după faptele sale” (Apoc 22, 12).
Dacă oamenii ar citi cu luare aminte Biblia, ar afla că „ziua aceea” e aproape, se apropie. Toate semnele arată că venirea Domnului e aproape, dar „despre ziua aceea sau ceasul acela nimeni nu ştie; nici îngerii în cer, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Mc 13, 32). De altcum, pentru noi, nici nu are vreo însemnătate mai mare întrebarea: Când va veni Fiul Omului? Pentru noi are însemnătate întrebarea: Cum ne va afla ziua aceea?
Vai, ce mişcare mare va fi în ziua când Se va arăta Fiul Omului pe norii cerului! | Continuare »

Arhim. Scriban, «Oastea Domnului» nr. 11 / 12 martie 1933, p. 1-2

„Vor veni zile cumplite, ca vor fi oameni iubitori de argint… fara de dragoste, neprimitori de pace, clevetitori, neiubitori de bine… obraznici, îngâmfati, având chipul bunei credinte, iar puterea ei tagaduind. Si de acestia te fereste” (II Tim 3, 1-5).

În viata Domnului Hristos, au fost vazuti oameni dintre evrei care umblau dupa Dânsul nu din dragoste, nu pentru a asculta învataturile Sale, ci pentru a-L urmari si a gasi tertipuri cu care apoi sa-L cleveteasca si sa-L necinsteasca în fata poporului. La adunarile Sale nu se aflau numai cei ce veneau cu draga inima sa asculte si sa învete, ci si vrajmasi, care icneau si scrâsneau împotriva lui. Pe când deci pentru unii pasirea înaintea Domnului era prilej de înaltare, pentru altii era pricina de pacatuite, fiindca ei veneau cu gând rau.

Este foarte ciudat ca acelasi lucru sa slujeasca unuia spre înaltare, altuia spre cadere. Totusi este asa.
Dar de unde este aceasta? Din inima omului. Caci daca inima ta nu este curata, toate le vezi strâmbe. Te uiti ca printr-un geam prafuit, care nu lasa sloboda patrunderea luminii.
În starea aceasta din urma erau fariseii. Crezându-se stiutori ai Legii lui Dumnezeu mai priceputi decât altii, ei umblau sa strice lucrul Domnului si sa abata inimile oamenilor de la El. | Continuare »

Ion Marini, «Ecoul» nr. 9 / 5 sept. 1937, p. 1

„Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră” (I Tes 4, 3). „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt” (I Ptr 1, 16). Iar „cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iac 4, 4).

Dacă cercetezi bine Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, bagi de seamă că încă de la început Dumnezeu, după cum a deosebit lumina de întuneric (Fac 1, 4), tot aşa a tras un hotar precis şi hotărât între bine şi rău, între sfinţenie şi păcat – ca şi între pământ şi cer.
Acest lucru s-a văzut când s-a ivit cel dintâi păcat. Lucifer a fost alungat din cer, Adam a trebuit să plece din Eden.
Dumnezeu n-a putut şi nu poate suferi amestecul binelui cu răul şi fărădelegea cu sfinţenia.
De aceea şi mai târziu a „deosebit” pe Noe de lumea păcătoasă, care a pierit în potop, a „deosebit” pe Avram (Fac 12, 1), pe Lot, când a fost pierdută Sodoma (Fac 19, 13).
Tot aşa şi Isaac, Iacob, Iosif şi toţi aleşii şi apoi poporul evreu întreg…
Dumnezeu a lucrat mereu, în decursul veacurilor, la despărţirea alor Săi de lume, de păcat, de orice legături care ar fi putut să-i ducă la lunecare în întinăciune şi păcătuire.
Când poporului evreu i s-a împlinit timpul de „robie” în Egipt, a trimis pe Moise şi Aron să-i spună lui Faraon: „Lasă pe poporul Meu să plece, să-Mi slujească” (Exod 8, 1) în pustie, afară din Egipt. | Continuare »

„Şi după ce ţi se vor înmulţi boii tăi şi oile tale, şi banii, şi toate câte ai, ia aminte să nu uiţi pe Domnul Dumnezeul tău” (V Moise 8, 12-15). – Examenul lui Iov

În Evanghelie, Mântuitorul arată adeseori primejdia sufletească a averii şi bogăţiilor pământeşti. Bogăţia este „înecul” în grijile spinilor, care împiedică şi înăbuşă rodul Cuvântului lui Dumnezeu (Lc 8, 14).
Apoi bogăţia aduce cu sine şi un fel de trufie şi încredere deşartă în sine, care îl fac pe om să se îngâmfe şi să uite pe Dumnezeu şi pe semenii săi.
Acest adevăr îl arată viaţa şi Biblia pe tot locul. Îndeosebi el se poate vedea în Vechiul Testament, în viaţa şi traiul poporului Israel, care, după ce „a mâncat” şi „s-a îngrăşat”, s-a întors „la alţi dumnezei”, nesocotind şi uitând pe Domnul Dumnezeu Care i-a scos din ţara Egiptului (V Moise 31, 20). Domnul le-a dat ţara Canaanului cu porunca aceasta: „Când vei mânca şi te vei sătura, când vei zidi şi vei locui în case frumoase, când vei vedea înmulţindu-ţi-se cirezile de boi şi turmele de oi, mărindu-ţi-se argintul şi aurul şi crescându-ţi tot ce ai, ia seama să nu ţi se umple inima de mândrie şi să nu uiţi pe Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei” (V Moise 8, 10-14).
Ce s-a întâmplat însă? În loc să mulţumească Domnului Dumnezeu pentru binefacerile dăruite, poporul a lucrat întors. Bogăţia şi bunul trai i-a îngâmfat. „Israel s-a îngrăşat şi a zvârlit din picior. Te-ai îngrăşat, te-ai îngroşat şi te-ai lăţit! Şi a părăsit pe Dumnezeu, Ziditorul lui, a nesocotit Stânca mântuirii lui” (V Moise 32, 15). | Continuare »

Diavolul şi azi tot aşa ispiteşte pe oameni
Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 2 / 3 ian. 1926, p. 3

Este cunoscută istoria căderii lui Adam şi Eva, când i-a înşelat şarpele diavol să guste din pomul cel oprit. Până şi copiii cei mici de şcoală cunosc această istorie. Vă rog să o citiţi cu luare aminte şi în Biblie la cartea Facerii cap 3. Însă puţini sunt acei cari cunosc înţelesul adânc ce este în istoria acestei căderi. Căci înţelesul acestei căderi nu e numai acela că Adam şi Eva au păcătuit şi Domnul Hristos a venit în lume să şteargă acest păcat strămoşesc. Această învăţătură – pe care o cunoaştem din cărţile de religie – e frumoasă şi e adevărată numai cât pentru mine şi pentru tine cititorule, n-are nici o însemnătate până când noi trăim o viaţă cufundată în toate patimile, fărădelegile şi ticăloşiile. Nici Naşterea Domnului, nici Botezul, nici moartea şi Învierea Domnului nici mântuirea lui Adam şi ştergerea păcatului strămoşesc n-au nici o însemnătate pentru mine şi tine câtă vreme noi trăim fără nici o schimbare sufletească, câtă vreme trăim o viaţă încărcată cu toate urmările păcatului strămoşesc, cu toate patimile şi fărădelegile.
Înţelesul cel dintâi al căderii lui Adam şi Eva este acela să aflu că şi eu sunt un Adam căzut în păcat, că şi eu sunt un Adam înşelat de şarpele diavol. Să aflu că istoria lui Adam şi Eva se petrece şi cu mine, să aflu că şi pe mine tot aşa m-a înşelat şi mă înşală diavolul cum i-a înşelat odinioară pe Adam şi Eva. | Continuare »

E timpul când oamenii îşi urează „An nou fericit” şi trec cu veselie dintr-un an într-altul. Eu însă, dragă cititorule – ori te vei supăra, ori ba –, îţi voi aduce aminte de moarte… îţi voi aduce aminte că viaţa ta şi a mea s-a mai scurtat cu un an; îţi voi aduce aminte că în faţa ta şi a mea stau crucea şi mormântul cu semnul întrebării: „Când?”… şi cu răspunsul că „Nu ştim ziua şi ceasul” când vom pleca din această lume.
În capul unui an nou, eu pun în faţa cititorilor noştri cuvintele de la Ieremia: „Vara s-a isprăvit, secerişul (toamna) a trecut, şi noi tot nu suntem mântuiţi (Ier 8, 20). Ce înfiorătoare şi mult spunătoare sunt aceste cuvinte! Ele ne aduc aminte că vremea trece şi mântuirea noastră întârzie.
Se vorbeşte despre multe feluri de nenorociri în viaţa aceasta plină de izbelişti. Eu zic însă că este o singură nenorocire în viaţa asta: când vremea trece mereu şi noi… tot nemântuiţi.
Nu este ceva mai grozav decât un creştin ce-şi pierde vremea pierzând împărăţia lui Dumnezeu şi mântuirea sufletului său.
Eu te întreb, iubite cititorule; cum stai tu cu mântuirea sufletului? | Continuare »

lumea era într-o mare aşteptare – într-o mare aşteptare e şi acum, când se apropie venirea Lui

Când S-a născut Mântuitorul, lumea era într-o mare aşteptare. Era ceva în aer care spunea că trebuie să se întâmple ceva deosebit. Iar acel ceva cuprinsese toată lumea. Cei trei magi veniţi la Vifleem din depărtări erau şi ei o mărturie că toată lumea aştepta ceva deosebit. Steaua ce se ivise la răsărit întărea şi ea această aşteptare.
De altcum, această aşteptare o arată şi istoria. O lume întreagă dăduse, pe acel timp, faliment. Dăduse faliment filozofia, dăduse faliment religia păgână cu zeităţile ei, dăduse faliment şi fariseii cu „legea” lor. Lumea aştepta ceva deosebit, care să schimbe cu totul înfăţişarea lumii şi mersul lumii.
Şi schimbarea a venit. A adus-o Pruncul cel născut în peştera Vifleemului.
După 1935 de ani, istoria se repetă. Marea aşteptare de acum 1935 de ani o avem azi din nou. O simţim. Pluteşte în aer ceva ce spune că trebuie să se întâmple ceva deosebit. Se simte ceva în aer din ceea ce s-a simţit în preajma Naşterii Domnului. Lumea e iarăşi într-o mare aşteptare. | Continuare »