1. Orice rugăciune împlinită spre noi din partea Domnului, trebuie neapărat să fie urmată de o mulţumire recunoscătoare din partea noastră spre El.
Ce sfântă este totuşi şi ce duioasă dorinţa Domnului după mulţumire din partea noastră! Cuvântul Lui parcă ne roagă: „…şi fiţi recunoscători!” (Col 3, 15).

2. Când din cei zece leproşi vindecaţi, doar unul s-a întors să mulţumească, Mântuitorul Bun S-a întrebat cu tristeţe: „… De ce numai străinul acesta s-a întors să mulţumească lui Dumnezeu?” (Luca 17,18).
Abia al zecelea şi-a adus aminte de prima datorie care este a fiecăruia dintre noi!
Dar oare acum al câtelea se mai află un recunoscător pentru câte binefaceri primim?

3. „…Nu uita nici una din binefacerile Domnului” este una dintre cele mai duioase şi mai triste porunci ale Cuvântului Sfânt (Ps 103, 2).
Duioasă, pentru că vorbeşte despre cea mai dulce datorie a noastră.
Şi tristă, pentru că o împlinim atât de puţini şi atât de puţin…

4. Cât de minunat este când rugăciunile noastre de cerere sunt urmate în aceeaşi măsură de rugăciunile noastre de mulţumire!
Nimic nu poate echilibra mai frumos relaţiile de dare şi de primire, de binefacere şi de recunoştinţă, de adus şi de dus – dintre noi şi Dumnezeu – ca rugăciunile noastre de mulţumire.

5. Dacă ne-am unit soarta noastră cu a lui Hristos şi cu a Evangheliei Sale, – nici noi nu putem avea parte în lumea aceasta de o altfel de soartă de cum a fost a Lui…
Dar dacă am înţeles cu adevărat voia şi lucrarea cea nespus de înţeleaptă a lui Dumnezeu, Îi vom mulţumi totdeauna Lui pentru toate lucrurile (Ef 5, 20).
Nu numai pentru că aceasta este voia Lui cu privire la noi, ci şi pentru că tocmai acestea sunt spre cel mai mare bine al nostru (Rom 8, 28). | Continuare »

Traian Dorz, Răsplata ascultării, cap. 10

002-FrTraianDorz1. Nici o haină nu-ţi ţine de cald dacă nu ai cămaşa pe dedesubt.
Nici o podoabă nu te poate înfrumuseţa dacă n-ai cămaşa albă şi curată.
Aşa este şi cu naşterea din nou.
Nici o îmbrăcăminte nu-ţi vine bine dacă pe tine este o cămaşă sfâşiată.
Dar dacă ţi-e cămaşa curată şi albă, frumoasă şi întreagă – ea dă valoare şi căldură tuturor celorlalte haine.
Aşa este şi cu naşterea din nou.

2. Poţi avea orice dar şi orice poziţie în Lucrarea Evangheliei:
poţi avea părinţi renumiţi şi credincioşi,
poţi avea talent de cântat sau de vorbit,
poţi avea multe însuşiri frumoase,
– fără naşterea din nou, în zadar.
Eşti ca şi fără veşmântul de nuntă.

3. Fără naşterea din nou eşti ca fără cămaşă bună şi caldă pe sub haină.
Fără naşterea din nou, nici în faţa Domnului, nici în faţa fiinţelor duhovniceşti tu nu poţi avea valoarea care se cere.
Toate podoabele tale, fără ea, n-au nici un preţ, nici o căldură, nici un rost, întocmai ca hainele celui fără cămaşă.

4. „Să nu sfâşiem Lucrarea Domnului”, aşa ar trebui să zică şi să grijească fiecare din cei ce se ocupă cu ea.
Să nu sfâşiem învăţătura sfântă prin care s-a primit dragostea Domnului şi dragostea fraţilor.
Ar trebui să se teamă ca de moarte cei ispitiţi s-o facă.
Ea este cămaşa lui Hristos. | Continuare »

Traian Dorz, Răsplata ascultării, cap. 5

promisiunea lui Irod Irodiadei1. O, ce nebunesc lucru este pornirea de a glumi oriunde şi cu orice!
Ce mari nenorociri au făcut de multe ori vorbele nesocotite spuse în chip uşuratic!
O vorbă nesocotită a lui Irod, mai mult o glumă trufaşă şi prostească, l-a condamnat la moarte pe ne-prihănitul Ioan Botezătorul, profetul lui Hristos (Mc 6, 14 29).

2. Irod vedea că Ioan era un neprihănit şi că Irodiada era o nelegiuită,
vedea că s a legat cu un cuvânt prostesc,
vedea prăpastia spre care era împins,
– şi, cu toate acestea, n-a mai avut puterea să se împotrivească.
Ce uşor i-ar fi fost să spună, când a văzut că se urmăreşte uciderea lui Ioan cel nevinovat:
– Am glumit… Pentru o glumă nu se poate ucide un om!
Aşa putea spune el, dacă ar fi avut minte măcar după ce spusese prostia.
Dar atunci a tăcut.
A fost priceput numai să facă răul, dar nu să-l şi îndrepte. | Continuare »

BOALĂ ŞI VINDECARE

1. O, ce privelişte tristă este un suflet care, în loc să stea drept şi să meargă frumos, stă gârbov şi merge încovoiat sub povara unui păcat ascuns sau a mai multora, – în timp ce Domnul şi fraţii se tot luptă să l îndrepte. Şi numai el nu şi dă seama de marea nenorocire în care se află.

2. Ce jalnică este starea când şi mai multe suflete ale aceleaşi familii au ajuns astfel – şi orice nădejde de vindecare pare pierdută pentru ei! Dar după ani de încercări şi după ce toţi au pierdut nădejdea de a i mai îndrepta, – totuşi o singură scăpare încă mai poate fi: minunea lucrării lui Hristos. Deci să nu i părăsim de tot niciodată pe cei ajunşi astfel. Ci să strigăm către Domnul cu atât mai mult cu cât starea lor e mai grea. Boala învechită însă se vindecă cu atât mai greu, cu cât însuşi bolnavul doreşte tot mai puţin vindecarea sa.

3. Toate dorinţele şi gândurile noastre bune nu se pot înfăptui niciodată fără Jertfa cea Scumpă a Mântuitorului nostru Preaiubit. Dar nici fără partea de suferinţă care ni se cere şi nouă înşine, împreună cu suferinţa lui Hristos, pentru realizarea scopului mântuitor la care lucrăm (Col 1, 24). | Continuare »

SLUJIRE ŞI RĂSPLATĂ

Traian Dorz, Păşunile dulci

1. Maica Domnului fusese aceea care cea dintâi auzise din gura trimisului ceresc Vestea Cea Bună, adică Evanghelia. A fost ea însăşi atât de adânc fiica Adevărului, încât s a putut învrednici să fie Maica Lui! A fost atât de mult o slujitoare, încât a putut ajunge o veşnică Stăpână.

2. Iată ce mare har pot să fie nu numai părinţii credincioşi pentru fiii lor, ci şi fiii aleşi, pentru părinţii lor. Binecuvântaţi sunt nu numai fiii, din pricina părinţilor lor sfinţi, ci şi părinţii, din pricina unor copii sfinţi. Binecuvântat este nu numai credinciosul, din pricina Domnului, ci şi Domnul, din pricina unui adevărat credincios al Său. Tot ceea ce este binecuvântat de Dumnezeu este şi pricină de binecuvântare pentru El.

3. Dovada cea mai adevărată că un suflet s a umplut de Duh Sfânt este nu numai că el Îl binecuvântează pe Domnul cu gura lui, cu rugăciunea şi cu cântarea lui, ci mai ales că Domnul este binecuvântat de către alţii din pricina faptelor acestuia. Din pricina binefacerilor lui şi a bunătăţii lui. Aceasta este şi slujba, dar şi răsplata unui suflet sfânt.

4. Când un credincios Îl binecuvântează pe Domnul cu gura şi cu lucrarea mâinilor sale, este, desigur, o dovadă că are Duhul Sfânt. Căci nimeni nu poate spune „Hristos este Domnul“ decât prin Duhul Sfânt (I Cor 12, 3). Dar când alţii Îl binecuvântă pe Domnul pentru dânsul, aceasta este cea mai înaltă dovadă că el este un vas sfânt. Şi că Duhul Sfânt i a dat un har nemăsurat. | Continuare »

VIAŢĂ, MOARTE ŞI ÎNVIERE

Traian Dorz, Prietenul tineretii mele – cap. 25

1. Există un loc al binecuvântării şi un loc al blestemului.
Există un pământ al celor vii şi unul al celor morţi.
Există fii ai învierii şi există fii ai morţii.
Cine ascultă glasul lui Hristos şi vine la El trăieşte pentru viaţă şi moare pentru înviere.
Va veni o zi în care toţi cei îngropaţi în pământul celor vii vor auzi glasul binecuvântat al Celui Veşnic Viu chemându-i la slavă şi ei vor învia, mergând la El.
Aceştia sunt morţii care aud şi văd pe Dumnezeu.
Alege-ţi astăzi partea să fii cu ei, venind la El.

2. Când un păcătos este chemat de nouă ori să se îndrepte, iar el de nouă ori se împotriveşte chemării şi refuză să-L asculte pe Dumnezeu,
aceluia Dumnezeu îi ia pentru totdeauna dorinţa de a se mai îndrepta.
Şi acest om devine un mort înainte de a muri.

3. Mulţi fii ai lui Dumnezeu, care au în ei inimă rea şi lumească, vor pieri. Şi mulţi fii ai lumii, care au în ei inimă bună, vor fi mântuiţi.
Fiindcă Dumnezeu nu Se uită la înfăţişare, nici la nume, ci la inimă Se uită El. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 23

T-Dorz-0701. Nu există un adevăr mai puternic, nu există un reazem mai tare, nici un apărător mai sigur al celui nevinovat, ca jertfa lui.

2. Jertfa celui iubitor şi nevinovat nu-l lasă niciodată de ruşine în faţa nimănui. Ea îi dă cinstea marilor îndrăzneli şi siguranţa marilor biruinţe, în cele mai istovitoare confruntări şi în faţa celor mai înverşunate împotriviri.

3. Jertfa este cel mai puternic şi mai convingător argument din toate cele cu care luptă Adevărul şi Dragostea pe pământ.

4. Nu există altă putere mai învingătoare şi alt argument mai convingător decât jertfa curată, răbdătoare şi tăcută până la capăt.

5. Ea este cheia cea mai sigură pentru orice zăvor, calea cea mai sigură către orice inimă, preţul cel mai curat pentru orice cauză.
6. Puterea adunată din suferirea nedreptăţii răbdate cu o senină şi nobilă smerenie, pentru o cauză sfântă, e ca un munte de ape adunate înapoia unei stavile de timp…

7. Când acestui timp i-a sosit ridicarea stavilei, torentul se eliberează şi porneşte – măturând gunoaie şi limpezind albii – frumos dar măreţ, hotărât şi demn, fără să i se mai poată împotrivi nimeni şi nimic, dar impunându-se tuturor.

8. Ascultarea unei porunci dumnezeieşti şi ducerea unui mesaj divin pentru cunoaşterea unui adevăr şi izbânda unei dreptăţi este o datorie mai cutremurătoare decât oricare cataclism.

9. Glasul lui Dumnezeu trebuie să-i fie aceluia căruia îi vorbeşte mai puternic decât orice trăsnet, mai poruncitor decât orice moarte şi mai presus decât orice jertfă.

10. Când eşti convins că solia pe care o ai este unică şi adevărul pe care trebuie să-l aperi este divin – şi că amândouă acestea, în momentul acela, te au numai pe tine –, atunci trebuie să nu te mai gândeşti absolut la nimic altceva decât la aceasta.

11. Atunci nu trebuie să ai mai presus nimic altceva ca ascultarea totală, curajoasă şi grabnică a acestui glas dumnezeiesc, cu orice preţ, cu orice jertfă. | Continuare »

SEMĂNAT ŞI SECERIŞ

Traian Dorz, Întâi să fim cap. 9, pg 60

1. Dacă Domnul ne-a făcut semănători de adevăruri, atunci noi trebuie să cunoaştem bine nu numai sămânţa, ci şi ogorul. Să semănăm sămânţa potrivită în locul potrivit, ca să crească şi să rodească cu folos, – nu să se usuce ori să se înece.

2. Cel dintâi lucru pe care îl face un semănător priceput este pregătirea seminţei. El va alege ce sămânţă merge în ogorul unde va semăna. Apoi o cerne bine şi o tratează, ca s-o ferească de buruieni şi de boli.
Semănătorul adevărului trebuie să facă la fel.

3. Înainte de a începe, semănătorul priceput se uită întâi în Sus, – apoi ia seama de unde suflă vântul… Pentru că dacă cerul va da soare şi ploaie, iar vântul va sufla potrivit, sămânţa lui va cădea acolo unde trebuie să încolţească şi va creşte spre rod sănătos.
Semănătorul adevărului trebuie să facă la fel.
4. Tot timpul semănatului şi după aceea, semănătorul priceput umblă de la o margine a ogorului la cealaltă – nu stă pe loc şi nu se aşază să odihnească – având grijă să alunge păsările răpitoare, să îndepărteze pietrele care usucă sămânţa şi să ardă spinii şi buruienile care o îneacă.
Semănătorul Adevărului trebuie să facă la fel.

5. Înainte de a merge la amvonul predicii ori la masa scrisului sfânt, pregăteşte pe genunchi sămânţa Cuvântului Sfânt pe care vrei să o semeni! Alege bine versetul, ideea, adevărul care trebuie spus.
Tratează totul cu lacrimi şi cu rugăciune şi aşa le du! | Continuare »

Şarpele de aramă în pustie – un semn care preînchipuia Crucea cu Domnul Iisus Răstignit

Titus Niculcea

Cuvântul Cruce înseamnă suferinţă de bunăvoie şi fără vină. Până la răstignirea Mântuitorului, nu i s-a zis cruce, ci lemnul de ocară. Domnul Iisus a fost răstignit pe acest lemn de ocară de bunăvoie şi fără să fie vinovat pentru ceea ce era condamnat.
În Ioan 10, 18, Domnul zice: „Eu Îmi dau viaţa de bunăvoie. Nimeni nu Mi-o ia cu sila… Am putere s-o dau şi am putere s-o iau”. Deci aici este înţelesul tainic al Sfintei Cruci, care pentru noi este o recomandare a Domnului: „Luaţi crucea în fiecare zi şi urmaţi-Mă”. În fiecare zi, credinciosul să renunţe la dreptul lui şi la meritului lui în societate. Când îţi auzi cuvinte de ocară, de batjocoră şi învinuiri din partea lumii, ea să nu aibă dreptate; iar tu să taci, să te smereşti. Dacă lumea are dreptate în ceea ce te învinuieşte, atunci acea suferinţă nu mai este considerată cruce, ci rămâne lemn de ocară. Pentru noi, suferinţa devine cruce doar atunci când nu suntem vinovaţi de ceea ce ne învinuiesc alţii. Crucea Mântuitorului este altarul de jertfă, iar Sângele Său care a curs pe Cruce a sfinţit acest altar. „Scump Îmi va fi altarul cel dinăuntrul Templului şi cel din afara Templului”, zice Dumnezeu în Vechiul Testament. Aşa şi Sfânta Cruce s-a sfinţit prin dragostea şi prin Jertfa Domnului Iisus, Care de bunăvoie S-a răstignit pe ea. Şarpele de aramă în pustie, în Vechiul Testament, era doar un semn care preînchipuia Crucea cu Domnul Iisus Răstignit, din Noul Testament. Cum spune la Înţelepciunea lui Solomon, că „toţi cei ce priveau la acest semn erau vindecaţi, dar nu prin ceea ce vedeau cu ochii, ci prin Tine, Mântuitorul tuturor”. Deci ei treceau de la partea văzută la partea nevăzută, înţelegeau taina lui Dumnezeu care se arăta prin lucrurile văzute. | Continuare »

[…] 4. De ce este mai înaltă Golgota decât Sinaiul?
Pentru că locul unde Dumnezeu a dat Harul este nespus mai sfânt decât locul unde El a dat Legea. Şi pentru că Legea are o margine, iar Harul nici una, şi pentru că Legea ucide, iar Harul dă viaţa, şi pentru că Legea este Judecată, iar Harul este dragoste.

5. Dimensiunea principală a Crucii nu este cea orizontală. Aceasta înseamnă: noi şi noi… Şi nu mulţimea numărului nostru, nu lărgimea sau lăţimea noastră…
– ci dimensiunea principală a Crucii este înălţimea şi adâncimea, coborârea lui Dumnezeu la noi şi înălţarea noastră spre El, dragostea Lui şi îmbrăţişarea Lui cu noi şi a noastră cu El. În sus deci, cât mai în sus spre Dumnezeu, aceasta ne înalţă duhul, ne curăţă zările şi ne sfinţeşte trăirea inimii. Aceasta ne susţine, puternică şi dreaptă, şi legătura noastră cu semenii noştri.

6. Dumnezeu vine la noi prin Cruce, iar noi mergem la El tot prin ea. Crucea ne uneşte pe noi cu El şi prin ea El Se uneşte cu noi. Prin ea merg la Dumnezeu binefacerile noastre, laudele noastre, rugăciunile noastre, împărtăşirile şi legămintele noastre, iar de Sus, tot prin ea, vin ale Lui spre noi.
De aceea tot ce începem, să începem prin Cruce: în Numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Duhului Sfânt. Amin. Şi tot ce încheiem să încheiem mulţumind tot prin Cruce: Mărire Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh. Amin. Numai atunci totul este sfinţit şi binecuvântat.

7. Dimensiunile Crucii, prelungite în cerc infinit, cuprind tot Universul, toată Creaţiunea; nu numai pământul, ci şi Cerul. Nu numai lumea văzută, ci şi pe cea nevăzută. Nu numai Timpul, ci şi Veşnicia. Iar în Centrul Crucii este El, Dumnezeu, Hristosul cel Viu şi Adevărat, Fiul Dumnezeului Tată, Susţinătorul tuturor, Izvorul şi Mişcarea, Echilibrul şi Durata, Cel prin care sunt şi prin care se ţin toate.
De aceea în ea şi în El este toată viaţa şi lumina. Şi, în afară de El şi de ea, numai moartea şi întunericul. | Continuare »