ÎN LUNGA NOAPTE

În lunga noapte-a aşteptării
ce-atât de tristă ne-a cuprins,
Iisuse, cântecele toate
şi bucuriile s-au stins.

Doar sus, pe culmile vegherii,
un singur cântec mai e viu,
un singur dor mai stă de strajă
prin al furtunilor târziu.

Pe cea mai naltă creangă cântă,
răzbătător şi neînvins,
mai sus ca urletul furtunii
şi mai spre larg hotar întins.

E cântecul credinţei noastre,
biruitor şi neschimbat,
acordurile lui curate
mereu mai nalt şi larg străbat.

Iisuse, umple-l de putere,
în lume iarăşi renăscând
nebiruită-ncredinţarea
că Tu vei reveni curând!

Să nu ne-nvingă întristarea
şi nici singurătatea grea,
nici teama nopţii-apăsătoare,
nici dor străin de voia Ta,

Ci, biruind cu uşurinţă
puterea orişicărui rău,
c-o mai puternică credinţă,
să cânte Viitorul Tău!

Traian Dorz, Cântarea cântărilor mele

[Hristos – acela cu rănile, acela cu crucea, acela cu sângele!]

[Hristos – acela cu rănile, acela cu crucea, acela cu sângele!]

Fragment dintr-o vorbire a fratelui Popa Petru de la o adunare din Săptămâna Luminată

(…) Mai sunt şi [alte] duhuri care vin în Numele Domnului. Şi de duhurile acestea se temea Toma atunci când a zis: „Eu vreau să-I pipăi rănile. Eu mi-aduc aminte că El ne-a spus nouă că vor veni hristoşi mincinoşi, hristoşi falşi: «…vor veni în numele Meu şi vor spune că el e Hristos. Să nu credeţi! Să nu vă duceţi!»”.
Şi în vremile voastre, iubiţilor, sunt atâtea duhuri… Sunt atâtea chemări care vă vor spune: „Veniţi la noi! O, să vedeţi Hristosul nostru, cum vorbeşte el în limbi!”; „O, să vedeţi al nostru Hristos, cum se botează el. Şi, dacă nu vă botezaţi, puteţi voi tot merge pe-acolo, puteţi voi face cât aţi vrea…”; „Veniţi la noi, că Hristosul nostru-i cel cu sabat. Acela-i Hristosul cel vechi, cel de demult”.
O, fraţii mei, surori iubite şi scumpe, Hristosul vostru, Hristosul nostru, Hristosul Bibliei, Hristosul lui Dumnezeu, Hristosul Oastei nu-i acela cu limbi, nici cu sabat, nici cu fapta. Este acela cu rănile! Este acela cu crucea! Este acela cu sângele! Ce uşoare ar fi fost toate celelalte, dacă n-ar fi trebuit rănile lui Iisus… Aceste răni le-a pipăit Toma. Că după aceea ce a spus, după ce a pus el degetul lui şi degetul lui a rămas roşu toată viaţa? El, când vorbea despre învierea lui Iisus, îşi arăta degetul: „Degetul meu a fost în rănile Lui. Priviţi-l, că-i roşu. Eu nu cred în alt Dumnezeu!”.
Tu, care ai spus de-atâtea ori: „Cred într-unul Dumnezeu…”, sora mea şi fratele meu, să nu crezi în alţii, să nu crezi niciodată. Toţi ceilalţi sunt falşi, toţi ceilalţi sunt mincinoşi. | Continuare »

Credința

Credinţa, nu-ţi vinde credinţa dintâi,
cu primele doruri, în ea să rămâi.
Şi prima lucrare şi primul avânt,
şi-ntâile lacrimi să le-ai legământ.

Credinţa, nu-ţi pierde credinţa ce-o ai,
ea-i preţul iertării şi puntea spre rai,
ţi-e mamă şi frate, credinţa dintâi,
şi casă, şi pâine: statornic rămâi!

Credinţa ţi-o creşte în Domnul cu zel,
nu-ţi pese de jertfa ce-o dai pentru El.
Mai nalt ţine steagul şi crezul frumos,
o cinste eternă să fii lui Hristos!

Credinţa să-ţi fie alături la jug,
alături pe cruce, alături la plug
alături la bine, alături la greu,
că-n toate ţi-e pază pe veci Dumnezeu.

Credinţa păstrează-ţi cât eşti pe pământ,
dă-i tot ce-i în tine mai bun şi mai sfânt,
dă-i roua din lacrimi, dă-i caldul sărut
şi-o du pân-la moarte pe cea de-nceput!

Lidia Hamza, Blid de lut

LUMINĂ-I CHIPUL TĂU

Lumină-I Chipul Tău iubit,
din orice parte-ar fi privit –
şi cine-L caută credincios
ajunge şi el luminos.
Tu eşti lumină, Scump Iisus,
în orişicine Ţi-e supus.

Frumseţe-i drumul Tău curat,
pe orice vreme-ar fi umblat –
şi cine-l ţine credincios
mereu va fi tot mai frumos.
Tu eşti frumseţe, Scump Iisus,
în orişicine Ţi-e supus.

Iubire-i Duhul Tău Sfinţit
în orice suflet L-a simţit –
şi cine-L poartă credincios
e tot mai de iubit folos.
Tu eşti lumină, Scump Iisus,
în orişicine Ţi-e supus.

Blândeţe-i Glasul Tău cel bun
şi-n cei ce-l tac, şi-n cei ce-l spun –
şi cine-l duce credincios
e tot mai blând şi mai duios.
Tu eşti lumină, Scump Iisus,
în orişicine Ţi-e supus.

Sfinţire-i Voia Ta mereu,
şi-n timp uşor, şi-n timpul greu –
şi cine-o face credincios
tot mai sfinţit va fi-n Hristos.
Tu eşti lumină, Scump Iisus,
în orişicine Ţi-e supus.

Traian Dorz, Cântarea cântărilor mele

LA ZIUA ÎNVIERII DOMNULUI ŞI NEAMULUI

Din UN IUBITOR AL SUFLETULUI NEAMULUI ROMÂNESC, PĂRINTELE IOSIF TRIFA, Antologie îngrijită de Ovidiu Rus

„Ziua învierii, popoarelor, să ne luminăm“
(Canonul Paştilor)

Aşa ne strigă cântarea bisericească de azi, să ne luminăm, adică să înţelegem ce dar mare şi sfânt înseamnă nouă praznicul cel mare al Învierii Domnului. Hristos a înviat şi, prin învierea Sa, ne-a arătat că nici viaţa noastră nu se gată cu aceea că intrăm în pământ şi ne prefacem acolo praf şi cenuşă, ci ne vom ridica, vom învia şi noi spre o altă nouă, netrecătoare viaţă, dincolo de mormânt. Ziua învierii ne chezăşuieşte dar că nu este moarte, nici întuneric, ci înviere, viaţă, lumină după ce intrăm în pământ. Ea este deci praznicul luminii, vieţii şi bucuriei. Dar sfântul şi marele praznic al Învierii ne aduce nu numai lumină şi bucurii, ci şi îndemnuri spre viaţa cea adevărată. Învierea strigă, îndeamnă pe fiecare om să se scoale, să iese din răutăţi şi păcate. Despre Iisus citim că, înviind, S-a coborât între cei morţi şi că pe cei ce zăceau în mormânturi i-a trezit şi i-a ridicat la viaţă. Prin sfânta Sa înviere, tot acelaşi lucru îl face Iisus şi azi, ca şi atunci. Că şi azi sunt destui morţi şi sunt destule morminte. Ştiu că dumneavoastră vă gândiţi la morţii ce dorm în ţintirim. Dar mai sunt şi altfel de morţi, care vorbesc, umblă, trăiesc între noi. Vă aduceţi aminte că în Evanghelie se spune despre fiul cel pierdut că „mort era“, cu toate că el câştiga (îngrijea – n.n) de porci. Aşa şi între oameni, toţi cei apucaţi pe căile rele şi rătăcite, toţi cei ce stăruie în fărădelegi şi păcate sunt un fel de morţi cu sufletul. Şi sunt şi morminte destule afară din ţintirim, căci casa în care se sting rugăciunile, se lasă moravurile cele bune şi în locul lor se aprind sudalmele, neînţelegerile şi alte rele ce poate fi acea casă altceva decât un mormânt negru şi trist în care locuiesc oameni morţi cu sufletul? | Continuare »

AU PRINS DECI PE IISUS ŞI L-AU LEGAT

 

Traian Dorz, Hristos – Răscumpărătorul nostru, Meditații la Evanghelia după Ioan

Ceata ostaşilor, căpitanul lor şi aprozii iudeilor au prins deci pe Iisus şi L-au legat (Ioan 18, 12).

Slujba lui Iuda se încheiase. Şefia lui se sfârşise. Un alt căpitan îi luase acum locul lui Iuda la conducerea gloatei.
De acum Iuda, din conducător, devine un nimic incomod. O zdreanţă stânjenitoare, de care fiecare va căuta să se lepede cu scârbă şi să se scape cât mai degrabă.
Până când el va deveni astfel şi pentru sine însuşi. O zdreanţă nefolositoare şi scârboasă. Şi va căuta să se scape de lepădătura sa prin singura şi ultima posibilitate mai dorită şi mai plăcută diavolului: sinuciderea.

Oricât de greu ne vine să privim la Iuda, la această zdreanţă tăvălită în murdăria celui mai cumplit dintre toate păcatele – trădarea şi vânzarea, tot suntem siliţi să-i mai aruncăm câte o privire îngrozită din când în când.
Spre a ne înspăimânta de prăbuşirea lui Iuda, trăgând cutremurătoare învăţăminte.
Pentru noi şi pentru alţii, mai ales în împrejurările în care ne găsim noi şi Lucrarea lui Hristos de multe ori.

Au prins deci pe Iisus şi L-au legat.
Pentru împlinirea planurilor lui Dumnezeu, care sunt atât de adânci şi atât de neînţelese pentru noi, de multe ori sunt alese cele mai cutremurătoare căi.
Cel mai greu de înţeles lucru pentru noi este rostul suferinţei în viaţa omenirii. Şi mai ales în viaţa celor mai buni dintre oameni.
Dar noi trebuie să ne pătrundem de marele adevăr care luminează orice taină.
În taina suferinţei, adevărul ne arată că este ispăşirea păcatului.
Păcatul este acela care a adus în lume suferinţa. Înainte de păcat suferinţa nu era cunoscută.
Deci înainte de orice, în suferinţă este şi ispăşire.
Ispăşirea înseamnă curăţire, împăcare, sfinţire, dragoste, lumină şi desăvârşire. Toate acestea se cuprind în ispăşire. Şi nu sunt fără ea. Iar ispăşire nu poate să fie fără suferinţă. | Continuare »