Prin credinţă…

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI
Meditaţii la Apostolul din Duminica 1 după Rusalii

TDorz1O, ce minunat aur este aurul credinţei adevărate, dar cât de rar este acesta, astăzi, pe pământ! Rar a fost totdeauna, dar, din ce au trecut anii şi veacurile, el s-a făcut tot mai rar şi tot mai rar, până când, acum, aproape că nu se mai găseşte nicăieri.
Se găsesc, în schimb, peste tot, tot felul de imitaţii ale acestui aur… Imitaţii care de care mai lăudate, mai pretenţioase, mai răspândite… şi mulţi le cred aur; dar, îndată ce vine încercarea, la cea dintâi lovitură, sunetul e sec, răspunsul e gol, gustul e amar.

O, ce imn minunat al Credinţei este acest capital din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu! El începe arătând încă din versetul 1:
– Ce este şi care este adevărata credinţă?
– O încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile ce nu se văd.
– Care sunt cele mai de seamă dintre lucrurile nădăjduite de credinţă?
– Venirea Domnului Iisus şi răsplata Lui cerească.
Cine mai crede cu adevărat şi neclintit chiar şi în aceste două lucruri nădăjduite? Câţi „credincioşi“ mai aşteaptă cu o conştiinţă temătoare, vie şi trează, zi şi noapte, Venirea Domnului Iisus, ca să se pregătească în fiecare seară şi în fiecare dimineaţă, având gândul acesta: poate astăzi vine! Pe câţi îi face acest gând, în fiecare zi, tot mai buni, mai binefăcători, mai sfinţi?
Şi câţi trăiesc ca şi când Hristos n-ar mai veni niciodată! | Continuare »

Păziţi credinţa

Păziţi credinţa ce-aţi primit
întâi pe totdeauna,
căci Dumnezeu v-a dăruit
aceasta, numai una.

Păstraţi întocmai şi trăiţi
învăţătura dată,
căci doar aşa vă mântuiţi
– de-o ţineţi neschimbată!

Aţi pus odat-un legământ,
şi-acesta-i mărturie,
căci legământul este sfânt
şi stă pe veşnicie.

Într-o Lucrare-aţi fost chemaţi,
cu Domnul s-aveţi parte,
în ea rămâneţi şi luptaţi
statornici pân’ la moarte.

Aşa e pentru viu Hristos,
Biserică, Credinţă
şi Cale, care ne-ndoios
sfârşeşte-n biruinţă.

…Dar dacă voi nu le păstraţi
cum le-aţi primit, pe toate,
zadarnic aţi crezut; voi staţi
în şi mai mari păcate.

Treziţi-vă şi vă veniţi
cum se cuvine-n fire,
rupând vicleanul laţ, fugiţi
de curse şi-amăgire.

SEMNELE TRIMISULUI

rusalii-078Vorbirea fratelui Popa Petru de la adunarea de Rusalii de la Sibiu – 2 iunie 1985

„A venit un om trimis de Dumnezeu… El a venit ca martor, ca să mărturisească despre lumină” (In 1, 6-7).

Slăvit să fie Domnul!
Printre lucrurile cele mai minunate şi mai frumoase pe care le-a făcut Dumnezeu Creatorul a fost lumina. „Să fie lumină”, a zis El. Şi s-a făcut lumină. În lumină e viaţă, e putere, e energie, e bucurie. Aşa a vrut Dumnezeu, ca omul, creatura Lui, să umble, să trăiască în lumină şi să fie fericit.
Dar odată venită lumina în lume, nu toţi oamenii au iubit lumina. Mulţi dintre ei au iubit întunericul, au rămas în întuneric şi au trăit mai departe în beznă. Era lumina în lume, şi oamenii zăceau în întuneric şi în umbra morţii. Şi atunci Bunul Dumnezeu a trebuit să trimită pe cineva, să le arate lumina.
Fraţilor, lumina-i în mijlocul vostru! E aci, aproape! De ce mai staţi la întuneric? Veniţi la lumină, nu mai staţi la întuneric. A trebuit ca Dumnezeu cel Bun, în îndurarea şi-n mila, şi-n bunătatea Lui, să trimită pe câte cineva din când în când ca un martor, ca să mărturisească despre lumină.
În vremea lui, Ioan Botezătorul, despre care este vorba în acest text, a venit trimis de Dumnezeu. Şi-i mare lucru, cum citim acolo: „În vremea marilor preoţi Ana şi Caiafa, Dumnezeu a vorbit lui Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie”. Fiului preotului Zaharia, care a fost cerut de la Dumnezeu prin lacrimi şi primit prin făgăduinţă. | Continuare »

ADUNAŢI-VĂ PENTRU DOMNUL!

Cuvântarea Arhimandritului Scriban la adunarea Oştii Domnului, [din] 17 iunie 1934, în Bucureşti

Rusalii_21-Telita(Nast-MD)„Să învie Dumnezeu, să se ruşineze vrăjmaşii şi să fugă de la faţa Lui toţi cei ce-L urăsc pe El” (Ps 67, 1).

Prea iubiţi fraţi şi surori întru Domnul!
De câte ori noi ne adunăm în chipul acesta, de atâtea ori luptăm pentru Domnul. Eşti un om tăcut, o femeie care numai la luptă nu te gândeşti, care nu poţi ucide nici măcar un gândac. Cu toate acestea, eşti un luptător. Fără să te gândeşti, fără să cauţi aceasta, tu totuşi te lupţi.
Toţi cei ce se adună mărturisind pe Domnul, bucuroşi că se pot vedea cu alţii care au aceeaşi dorinţă, toţi cei ce se adună ca să cânte laude Domnului, să se îmboldească a făptui lucrurile Domnului, oricât ar fi ei de potoliţi şi de dulci în vorbele şi gândurile lor, sunt tot nişte luptători.
Doar omul nu se luptă numai cu armele. Ba am putea spune, fără a greşi, că cel ce se luptă cu armele este mai slab decât cel ce se luptă cu duhul. Da, noi avem armele duhului şi prin aceasta, suntem şi noi luptători şi putem fi mai tari decât cei ce se luptă cu armele.
La începutul începuturilor, creştinii au fost pe lume foarte puţini. În ziua Rusaliilor, când apostolii s-au ridicat în Ierusalim să-L propovăduiască pe Domnul, erau numai ei şi puţini alţi câţiva creştini. Domnul Hristos i-a avut pe cei 12 apostoli şi apoi pe alţi 70, împrăştiaţi în largul ţării evreieşti.
În ziua Rusaliilor, erau la un loc numai cei 12 apostoli, iar dintre ceilalţi numai câţiva. Cu toate acestea, Sf. Apostol Petru, plin de Duhul Sfânt, s-a ridicat şi a vorbit în faţa mulţimii care-L răstignise pe Domnul. Vrăjmaşii de mai nainte ai Domnului erau acolo de faţă. Au încercat să-i oprească pe apostoli şi le-au spus să nu mai propovăduiască. Cu toate acestea, Sfinţii Petru şi Ioan au răspuns neînfricaţi: „Nu putem să nu grăim cele ce am văzut şi am auzit” (Fapte 4, 20).
Ei stăteau în clipa aceea ca o tabără înaintea altei tabere. Nu se temeau de ea. Stăteau împotriva ei. Nu se supuneau ei.
Nu erau prin aceasta nişte luptători ? | Continuare »

Din cuvântarea Părintelui Iosif Trifa

Din cuvântarea Părintelui Iosif Trifa

de la Rusalii 1935

„…Oastea Domnului nu este ceva nou. Ea este una din frământările mântuirii pe care le vedem în Sfintele Scripturi. Şi, în special, Oastea este una din frământările vieţii primilor creştini. Ca şi viaţa primilor creştini, Oastea este opera Cincizecimii… Ea a ieşit din lucrarea şi revărsarea Duhului Sfânt. De aceea am şi ales ca praznic special Praznicul Duhului Sfânt.
În istoria mântuirii neamului omenesc, Cincizecimea este un hotar de viaţă nouă. Golgota a iscălit zapisul împăcării noastre cu Dumnezeu, iar Cincizecimea i-a pus pecetea Duhului Sfânt. Cincizecimea a dat pe primii creştini, pe creştinii cei adevăraţi. Şi aceştia împreună – apostoli şi credincioşi – au format Biserica cea adevărată, Biserica cea vie, Biserica Duhului Sfânt.

Cincizecimea a adus în lume dragostea şi frăţietatea primilor creştini. Nu este ceva mai minunat decât să citeşti prin Faptele Apostolilor viaţa primilor creştini, rămaşi după Ziua Cincizecimii… (Fapte 2, 41-47 şi 4, 31-35).
Şi Cincizecimea a mai făcut ceva. Mântuitorul a aflat în lume «litera Legii». Puterea «literei Legii» ajunsese la culme – ca să zic aşa – atunci când L-a răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Cincizecimea a omorât această literă şi a slobozit în lume Duhul.

Se ridică însă şi aici marea întrebare: De ce n-a rămas până la sfârşit această operă a Duhului Sfânt? De ce n-a rămas până la sfârşit Cincizecimea în viaţa creştinătăţii? Căci doar nu se poate tăgădui Adevărul că s-a dus demult-demult traiul şi viaţa primilor creştini. Creştinătatea de azi, pusă faţă în faţă cu viaţa şi creştinătatea din Faptele Apostolilor, este ceva necunoscut… e tocmai ca şi omul cel viu pus alături de omul-schimonositură, care se împlântă prin semănături pentru a speria cu el ciorile. | Continuare »

Rugăciunea Domnului Iisus Hristos (IOAN 17, 1-26)

Rugăciunea Domnului Iisus Hristos (IOAN 17, 1-26)

Partea I

Iată ceasul… proslăveşte-Ţi, Tată, Fiul Tău Divin,
ca şi Fiul Tău să poată a Te proslăvi deplin,
după cum I-ai dat putere peste tot ce Tu-ai creat,
să dea viaţă-n veci acelor ce din lume I i-ai dat.

Viaţa veşnică-i aceasta: ca Tu, Unic Dumnezeu,
să fii cunoscut de dânşii şi Hristos, Trimisul Tău.
Eu Te-am proslăvit în lume, sfârşind ce Mi-ai dat să fac,
şi-acum, Tată, dă-Mi iar slava ce la Tine-aveam din veac.

Am vestit al Tău Sfânt Nume celor care Mi i-ai dat,
ei erau ai Tăi din lume şi Cuvântul Ţi-au urmat
şi cunosc că-a’ Mele toate de la Tine, Tată, vin,
că al Tău era Cuvântul şi ei L-au primit deplin.

Ei cu-adevărat crezut-au că din Tine, Tată, ies,
cu deplina-ncredinţare că Tu singur M-ai trimes.
Pentru ei Mă rog Eu, Tată, nu mă rog pentru cei răi,
ci Mă rog pentru acei ce Mi i-ai dat, căci sunt ai Tăi. | Continuare »

RĂMÂI CU NOI, CĂCI CĂTRE SEARĂ ESTE

InaltareaPr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 21 / 1 iunie 1924, p. 3-4

– Gânduri şi învăţături la Înălţarea Domnului –

După mărită Învierea Domnului, doi învăţăcei – Luca şi Cleopa – mergeau în drum spre Emaus. Pe drum li s-a alăturat şi un călător străin care era Însuşi Iisus cel înviat. Cei doi învă¬ţăcei vorbeau despre patimile şi învierea Domnului. În vorba lor s-a amestecat şi străinul (adică Iisus), care „a început a le tâlcui lor din toate Scripturile, începând de la Moise şi de la toţi proorocii, cele ce erau pentru El”. Apropiindu-se învăţăceii de satul şi de casa lor, l-au oprit pe străin, zicând: „Rămâi cu noi, căci către seară este”. Şi a intrat Iisus în casa lor şi, când a binecuvântat pâinea, „li s-au deschis ochii celor doi învăţăcei şi L-au cunoscut pe Domnul”, dar în acea clipă Iisus S-a făcut nevăzut… (citiţi pe larg la Luca 24).
O, ce bine s-au simţit cei doi învăţăcei în tovărăşie cu Domnul! „Le ardea inima” când Domnul le tâlcuia, pe drum, Scripturile şi nici când au ajuns acasă nu se puteau despărţi de cuvântul Lui cel dulce. Această bucurie o poţi avea şi tu, şi eu, iubite cititorule. Şi noi suntem nişte călători în această lume. Călătorim spre Emausul vieţii noastre de veci. O, ce bucurie simte cel ce călătoreşte în această viaţă împreună cu Domnul. Iisus însoţeşte clipă de clipă pe cel credincios, pe cel ce doreşte după El şi Îl primeşte pe El ca tovarăş la drum.
Praznicul de joi, Înălţarea Domnului, ne spune că Iisus S-a înălţat întru mărire şi şade de-a dreapta Tatălui. Dar să nu uităm că Domnul Iisus a zis: „Nu vă voi lăsa singuri în lume” (In 14, 18); „Mă duc şi vin la voi” (In 14, 28); „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele vieţii, până la sfârşitul veacului” (Mt 28, 20). | Continuare »

… CĂCI IUDEII HOTĂRÂSERĂ

… CĂCI IUDEII HOTĂRÂSERĂ

Traian Dorz,  Hristos –vindecătorul nostru

„Părinţii lui au zis aceste lucruri, pentru că se temeau de iudei; căci iudeii hotărâseră acum că, dacă va mărturisi cineva că Iisus este Hristosul, să fie dat afară din sinagogă.“ (Ioan 9, 22)

Dreptul de a scoate pe cineva din Casa lui Dumnezeu numai Dumnezeu Însuşi îl are!
Dar Dumnezeu nu scoate din Casa Lui pe nici un închinător al Său!
Din Casa lui Dumnezeu numai păcatul şi neascultarea, da, numai păcatul îl scoate pe om. Ori prin el însuşi, ori prin alţii!
Dar când oamenii s-au făcut stăpâni peste ceea ce trebuia să rămână Stăpân numai Dumnezeu, de atunci mereu a fost dat afară cine trebuia să rămână înăuntru
şi a fost păstrat sau lăsat înăuntru tocmai cel care trebuia să fie scos şi alungat afară, fără cruţare, din Casa lui Dumnezeu.

Au fost desfiinţate „frumos“ poruncile lui Dumnezeu, în timp ce erau păstrate şi ridicate în tot mai multă cinste şi ascultare „datini“ vinovate, obiceiuri păgâneşti şi oameni stricaţi.
Adică cele care n-aduc nici o slavă şi nici un folos lui Dumnezeu, dar sunt de cel mai mare folos pentru păcat şi pentru ai lui (Marcu 7, 9).
Au fost scoşi afară din Biserică oameni care erau de cea mai mare cinste pentru Evanghelie şi slavă pentru Hristos, în timp ce erau păstraţi şi puşi în cinste în Biserică oameni care, prin viaţa şi faptele lor, au fost şi vor fi o ruşine a Bisericii. | Continuare »

TU VREI SĂ NE ÎNVEŢI PE NOI?

TU VREI SĂ NE ÎNVEŢI PE NOI?

„«Tu eşti născut cu totul în păcat», i-au răspuns ei, «şi vrei să ne înveţi pe noi?» Şi l-au dat afară.“ (Ioan 9, 34)

Cel care crede că nu mai poate primi învăţătură de la nimeni, este un om definitiv pierdut!
Cel care îşi închipuie că poate să facă tot ce vrea el, fără ca să fie obligat a da socoteală nimănuia de faptele sale, acela nu mai poate fi scăpat de pierzare.
Cel care nu vrea să-i fie „cenzurate“ scrisorile,
nici controlate faptele,
nici îndrumate purtările,
nici sfătuit, nici mustrat, nici dirijat niciodată de nimeni,
nici chiar de cei cărora le este întru totul dator,
acela se va nimici sigur şi fără nici o putinţă de salvare.
Fiindcă mândria şi nerecunoştinţa celui rău îl trag şi-l împing la pierzarea sa totală.

Dar acela care poate să-i înveţe pe alţii, acela nici nu se ruşinează a învăţa şi el însuşi de la toţi!
Acela care merită să fie înălţat deasupra tuturora, este cel care nu se ruşinează să le slujească el însuşi tuturor, cu răbdare şi cu blândeţe înţelegătoare.
Dar cine nu se lasă învăţat nici de către Dumnezeu, cum să vrea el ca să asculte, să primească şi să înveţe ceva de la oameni, oricine ar fi ei! | Continuare »

Cuvânt la Duminica Slăbănogului

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

„Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani” (Ioan 5, 5)

Când vorbim despre slăbănogul care pătimea de treizeci şi opt de ani şi zăcea pe patul său la scăldătoarea oilor, aflăm la el o comoară mare.
Această comoară nu o găsim atunci când săpăm în pământ, ci o aflăm dacă cercetăm sufletul acestui bolnav. Găsim o comoară care nu constă în aur, argint sau pietre scumpe, dar care este mult mai preţioasă decât aurul şi decât toată bogăţia.

Ea constă în răbdare, în înţelepciune, statornicie şi o neclintită nădejde în Dumnezeu.
Bogăţia obişnuită este expusă la pânda jefuitorilor, la mâinile tâlharilor, la viclenia slugilor necinstite, şi dacă ea scapă de toate aceste primejdii, totuşi, adeseori, aduce proprietarului ei tot felul de nenorociri, prin faptul că ridică asupra lui zavistnici, şi pricinuieşte furtuni şi neplăceri de tot felul.

Bogăţia duhovnicească este scutită de toate aceste năpădiri; este mai presus de toate aceste pândituri. Ea nu se teme nici de tâlhari, nici de furi, nici de zavistnici, nici de clevetitori, ba chiar nici de moarte. Prin moarte, ea nu se răpeşte de la proprietarul ei, ci, mai mult, ea tocmai prin moarte se face proprietatea lui cea mai sigură şi îl întovărăşeşte în cealaltă viaţă; ea se face pentru acela căruia îi urmează un mijlocitor însemnat şi îi agoniseşte îndurarea Judecătorului ceresc.
Această bogăţie o aflăm în sufletul celui slăbănog, care zăcea bolnav de treizeci şi opt de ani.

Şi găsim încă o mare comoară de felul acesta în sufletul lui. Să observăm acum mai de aproape pe acest rob răbdător, precum şi pe Domnul cel milostiv.
Treizeci şi opt de ani s-a luptat cu o boală nevindecabilă şi neîncetat a fost chinuit de ea; cu toate acestea, el n-a pierdut răbdarea, n-a lăsat să treacă prin limba lui nici un cuvânt de hulă, şi nici nu s-a tânguit împotriva Făcătorului său, ci mai vârtos a suportat pătimirile sale cu multă şi nobilă statornicie şi spunere.

Poate veţi întreba de unde ştim noi acestea, fiindcă Sfânta Scriptură nu ne spune nimic despre viaţa sa cea de mai înainte.
Este adevărat că ea ne spune numai că el a fost bolnav timp de treizeci şi opt de ani, dar nu adaugă lămurit, că el ar fi fost necăjit, că n-ar fi mulţumit ş.a. | Continuare »