… Moartea nu-i un sfârşit de drum. Moartea este numai un prag peste care trecem în altă existenţă. Nu există moarte, în înţelesul de nimicire! „Nimic nu se pierde”, spune şi învăţătura, şi ştiinţa omenească, „totul numai se transformă.” Nici noi nu ne pierdem. Ne transformăm numai. Din existenţa asta, prin moarte, trecem în cealaltă existenţă, în care ne continuăm felul de viaţă pe care l-am început şi pe care l-am iubit şi l-am dorit de-aici. Dorim după Dumnezeu, intrăm în condiţiile mântuirii prin naşterea din nou – vom continua viaţa veşnică dincolo, spre slava şi-n mărirea făgăduite de Dumnezeu.
Toate pildele Sfintelor Evanghelii vorbesc (…) şi-n pilda celor cu talanţii, pe care o cunoaştem cu toţii, ce frumos ne vorbesc despre aceste lucruri cuvintele Mântuitorului când spun că celui care avea zece talanţi nu numai că i s-a dat şi talantul celui ce avea un singur talant, dar care nu lucrase cu el, ci şi cârmuirea a zece cetăţi, care era nespus mai mult decât zece talanţi.
Ce ne spune aici Cuvântul lui Dumnezeu? Că fiecare, venind în lume, am primit un dar, asta o ştim. Că va veni odată Stăpânul şi că ne va cere socoteală fiecăruia dintre noi ce am făcut cu darul şi cu talantul primit, şi asta o ştim. Dar ce înseamnă oare: „celui ce are i se va mai da şi va avea de prisos, şi de la cel ce nu are se va lua chiar şi ceea ce i se pare că are”? Căci Cuvântul lui Dumnezeu are însemnătate şi înţeles. Ce înseamnă aceasta? Ce înseamnă: „luaţi talantul acestuia şi daţi-l celui ce are zece. Pentru că vă spun! Celui ce are i se va mai da şi va avea de prisos.”? Există Ziua Judecăţii despre care ştim. Că vom merge în faţa Lui, ştim fiecare. Şi că vom primi fiecare din Mâna Lui, pentru tot ce am făcut, o răsplată dreaptă. Dar în lumea aceasta, şi cei care nu se vor mântui, şi cei care n-au naşterea din nou, şi cei care n-au dreptul să intre în Împărăţia lui Dumnezeu, şi cei care nu vor intra şi nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu, au şi ei fapte bune. Şi oamenii care nu se mântuiesc fac fapte bune pe pământ. Scrie Cuvântul lui Dumnezeu că în ziua aceea va fi răsplătit şi cine-a dat un pahar cu apă în Numele Lui. Ce se va întâmpla cu răsplata faptelor bune ale celor care vor fi nemântuiţi şi se vor pierde? Iată ce se va întâmpla: de la cel ce nu are mântuirea, şi ceea ce i se pare că are, adică plata pentru faptele bune pe care le-a făcut el pe pământ, şi aia i se va lua şi se va da celui care a avut mai multă râvnă, mai multă dragoste şi osteneală pentru Stăpânul Său. | Continuare »
ÎN PRAZNICUL CEL MARE AL ARDEALULUI, să ne aducem aminte şi de marele cârmuitor: mitropolitul Şaguna
«Lumina Satelor» nr. 21 / 19 mai 1929, p. 6
Acum luni prăznuim plinirea a 10 ani de la alipirea Ardealului de ţara-mamă. Să ne aducem aminte în acest praznic naţional de toţi marii bărbaţi care au ajutat ziua cea mare din 1 Decembrie 1918.
Între aceştia este şi marele mitropolit Andrei Şaguna. Marele şi nepieritorul merit al lui Şaguna este că, în vremea străinilor, a făcut din Biserică o cetate naţională din care ne-am apărat limba, legea şi credinţa.
Aşa-numitul Statut Organic al lui Şaguna – legea prin care Biserica Ortodoxă din Ardeal avea dreptul de a-şi conduce ea singură afacerile, fără amestecul guvernului unguresc, n-a fost numai o lege bisericească, ci a fost o lege naţională, a fost o puternică cetate naţională în care Şaguna a strâns poporul întreg în jurul Bisericii şi al şcolii. Din această cetate ne-am apărat noi, românii din Ardeal, limba, legea şi credinţa.
Moştenirea pe care a aflat-o ziua de 1 Decembrie 1918 revine în mare parte acestui uriaş care a fost mitropolitul Andrei Şaguna.
„Acest maiestos bătrân – zice dl. Iorga despre Şaguna – a fost, de pe scaunul său de arhiereu ca de pe un tron de rege, un cârmuitor de oameni şi un îndreptător al vremilor. Cât se va vorbi limba noastră pe cealaltă clină a Carpaţilor, ardeleanul de legea Răsăritului – şi poate mâne şi cel unit cu Roma (să dea Dum¬nezeu!) – va pomeni cu sfinţenie numele lui Şaguna”…
Din prilejul serbărilor, e vorba să se ridice statuie câtorva mari bărbaţi.
Statuia cea dintâi trebuie să o aibă marele mitropolit Şaguna. Trebuia să o aibă de mult.
Sfântul IOAN GURĂ DE AUR
Cuvânt la Duminica a XVI-a după Pogorârea Sfântului Duh
„ Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobânda” (Matei 25, 27)
Aşa a grăit domnul către sluga sa cea leneşă şi aşa va grăi Hristos, Domnul nostru, fiecăruia dintre noi, când va veni la judecată şi va cere banii Săi cu dobândă.
O, cât de mare şi nespusă este dragostea Domnului! El opreşte pe oameni să ia dobândă, iar El Însuşi cere dobândă. Dar pentru ce? Pentru că dobânda omenească este vrednică de osândit şi de defăimat, iar cea dumnezeiască este vrednică de laudă şi de toată aprobarea. Dobânda aceea, înţeleg cea de bani, vătăma atât pe cel ce o dă, cât şi pe cel ce o primeşte. Pe cel ce o ia îl duce în iad, iar pe cel ce o dă îl face mai sărac decât înainte.
Ce poate să fie mai groaznic, decât atunci când cineva trage câştig din lipsa aproapelui său, iar nenorocirea aproapelui său o stoarce în folosul său? Sau când unul, sub masca bunătăţii, întrebuinţează învârtoşarea inimii, şi pe cel ce are trebuinţă de ajutor, căruia se pare că-i întinde mâna, îl împinge desăvârşit în prăpastie?
Ce faci, o, omule? Nu pentru aceasta a venii săracul înaintea uşii tale, ca să-i mai înmulţeşti sărăcia, ci pentru ca tu să-l scapi de dânsa. Iar tu faci întocmai ca otrăvitorii. Aceştia amestecă otrava cu mâncarea cea obişnuită, şi fac aşa ca să nu se observe înşelăciunea lor.
Tot aşa, cei ce acoperă sub masca bunătăţii pierzătoarea lor camătă, ştiu să ascundă paguba şi vătămarea cea mare de către cei care s-au hotărât a bea această pierzătoare otravă.
Pentru aceasta, mai ales de camătă, poate zice cineva cu toată dreptatea ceea ce Solomon a zis despre păcat îndeobşte. Dar ce zice Solomon despre păcat? „ Un timp îndelungat el este dulce pentru gâtlejul tău, dar după aceea îl vei afla mai amar decât fierea şi mai tăios decât o sabie cu două tăişuri” (Pilde 5, 3-4). | Continuare »
Traian Dorz, din «Porţile Veşniciei»
Doamne, sunt atât de mulţi vrăjmaşii care se ridică împotriva mea? O, dar sunt şi mai mulţi cei care sunt cu mine şi mă apără (II Împ 6, 15-17)! Puterile îngereşti şi duhurile sfinţilor Tăi care mă înconjoară cu bunăvoinţa şi cu prietenia lor sunt nenumărat mai multe (Evr 12, 1-2; Apoc 9, 16). O Doamne, sunt vrăjmaşii mei puternici şi înarmaţi? Dar ce sunt armele lor pe lângă puterea Ta, Puternicul meu Dumnezeu Apărător (Ps 68, 17)? Sunt ei aproape de mine? Dar Tu eşti şi mai aproape! Când Tu stai între ei şi mine – eu n-am de ce să mă mai tem! E grea suferinţa care se apropie de mine şi crucea pe care va trebui s-o ridic şi s-o port? Dar ce sunt acestea pe lângă ale Tale? Şi pe lângă răsplătirile Tale din ceruri pentru răbdarea acestora! E amar paharul pe care trebuie să-l beau eu acum? Dar ce înseamnă acesta pe lângă acela pe care Tu l ai băut în locul nostru şi pentru noi? Şi pe lângă slava de care va fi urmat calvarul pătimirilor mele! E atât de greu să rabd nedreptatea – şi să tac? Batjocura – şi să iert? Trădarea – şi să uit? Chinuirea – şi să iubesc? – Poate că sunt grele! Dar Tu, Doamne, cum ai putut totul? Dar alţii ai Tăi cum au putut? Ajută-mă şi pe mine, la fel! Alergând astfel la Hristos, vei fi totdeauna salvat, vei fi totdeauna întărit, vei fi totdeauna biruitor! Vei putea să te odihneşti liniştit la umbra Domnului Iisus, în orice vreme şi în orice loc. Chiar dacă eşti acolo unde alţii tremură şi gem! | Continuare »
Suflet frământat de gânduri,
ce alergi şi ce te zbaţi,
ce doreşti să afli-n lume
– şi ce caţi?
Cauţi în lume bogăţie,
ochii ţi-s de ea robiţi?
– mulţi o au, dar câţi sunt oare
fericiţi?
Cauţi în lumea asta slavă,
cauţi laude – tumult –
câţi le au – şi nu vor oare
şi mai mult?
Desfătări doreşti în lume
şi paharul lor să-nghiţi?
– mulţi le au, dar câţi sunt oare
fericiţi?
Poţi afla în lume totul,
tot ce vrei şi ce cauţi tu,
fericire-adevărată
însă nu!
Doar când pe Iisus Îl cauţi
şi pe El când L-ai găsit,
doar atunci eşti, – doar atunci eşti
fericit!…
Traian DORZ, din Cântări uitate
de Traian Dorz, din vol. «Cântări de Sus»
Din tot ce-aduni cu-o ne-ncetată
dorinţă de-a fi mai bogat,
nu stai tu să te-ntrebi vreodată
ce-i chiar al tău cu-adevărat?
Când ochii tăi privesc la toată
nimica ce ţi-ai strâns pe rând,
nu stai tu singur câteodată
să te întrebi ce duci plecând?
Şi dacă vezi, din câte-s roată,
că n-ai nimic nedespărţit,
nu stai tu singur câteodată
să te gândeşti de ce-ai trăit?
Şi dacă pân’ acuma, iată,
de Dumnezeu te tot ascunzi,
nu stai tu singur câteodată
să te gândeşti ce-ai să răspunzi?
Şi dacă dragostea-I curată
de-atâta vreme-o tot alungi,
nu stai tu singur câteodată
să te gândeşti unde-ai s-ajungi?
Şi dacă moartea cu aripa
cea neagră azi ţi-ar sta în drum,
nu vezi tu, om sărman, că-i clipa
să-ntorci la Domnul chiar acum?
Cu fiecare zi care ne apropie de sfârșitul veacurilor, această întrebare se acutizează tot mai mult. „Ce să fac?“ este o întrebare care ne frământă din ce în ce mai mult. Cu cât sporesc tehnologia, și cultura, și știința acestei lumi, cu atât parcă se face tot mai ambiguu răspunsul la această întrebare.
Fiecare sector al sistemului în care trăim are propriul mod de a încurca ițele spirituale ale omenirii. De a naște această întrebare și de a îngreuna răspunsul la ea. Atât întrebarea aceasta, cât și răspunsul ei sunt azi mult mai întortocheate decât acum două mii de ani. Mii de legături ne țin ancorați în sistemul existențial de azi.
Ce să fac când nimeni nu-L mai vrea pe Hristos?
Ce să fac când nu e niciun steag sub care să lupt?
Ce să fac când nu-mi simt frații cadențând lângă mine?
Ce să fac când mai marii mei toți trădează?
Ce să fac când nu am străjeri în față?
Ce să fac când mii de răstălmăciri înlocuiesc vorba cea dreaptă?
Ce să fac când înaintașii nu mai sunt primiți ca modele de către nimeni?
Ce să fac când tot ce era valoare și principiu este căzut în desuetudine?
Ce să fac să moștenesc?
Astăzi ni se pare că răspunsul la întrebarea dregătorului bogat era foarte simplu pentru vremea aceea: împarte săracilor tot ce ai și urmează-L pe Domnul. Chiar în fața celui ce punea această întrebare erau ucenicii care lăsaseră tot pentru a-L urma pe Domnul. Dar nici atunci și nici azi răspunsul nu este unul simplu nici de înțeles, nici de împlinit. Este un precept pe care doar nebunia în Hristos îl poate înțelege. | Continuare »
Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din meditaţii la Apostolul din Duminica a 30-a după Rusalii)
Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi, în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră – iată nişte îndemnuri des repetate în Sfintele Scripturi, tocmai pentru marea lor însemnătate în viaţa noastră cu Dumnezeu şi cu semenii noştri.
Izvorul înţelepciunii, al învăţăturii, al laudelor şi mulţumirii este, desigur, Cuvântul lui Hristos.
Numai din Cuvântul lui Hristos, care este comoara înţelepciu-nii lui Dumnezeu, putem căpăta şi noi înţelepciune (Col 2, 2-3).
Numai din Cuvântul lui Hristos care este singurul nostru învăţător desăvârşit putem primi şi noi adevărata învăţătură (In 13, 13-17).
Numai din Cuvântul lui Hristos care este adevărul putem şti şi noi să lăudăm ce este vrednic de laudă şi ce trebuie să osândim. Pentru că nu cine se laudă singur este lăudat, ci acela pe care Domnul îl laudă (I Cor 4, 5).
Şi numai din Cuvântul lui Hristos care este viaţa noastră putem afla ce fericit este să mulţumeşti lui Dumnezeu pentru toate lucrurile. Fiindcă în toate lucrează dragostea Lui pentru binele nostru, dacă noi Îl iubim pe El.
Dar de unde să ştie aceste adevăruri binecuvântate acel suflet în care Cuvântul lui Hristos nu locuieşte din belşug? Cu ce să se lumineze cel care nu cunoaşte soarele? Cu ce să se stâm-pere cel care nu cunoaşte apa? Şi cu ce să se hrănească cel care nu cunoaşte pâinea?
Cuvântul lui Hristos este mai necesar pentru noi decât soarele, decât apa şi decât pâinea. Fără acelea noi mai putem trăi în viaţa asta. Dar fără Cuvântul lui Hristos nimeni nu poate nici afla şi nici trăi adevărata viaţă, nici în veacul acesta, nici în cel viitor.
De aceea, iată cât este de necesar fiecăruia dintre noi să ne însuşim Cuvântul lui Hristos din belşug! | Continuare »
Cuvântul Tău, Etern Stăpân,
e mai statornic decât toate,
a Tale-orânduiri rămân
pe veci de veci nestrămutate.
Cuvânt Slăvit, doar tu mi-eşti far,
avânt, putere şi iubire,
şi scut, şi-alin, şi drum, şi har
spre slavă şi desăvârşire!
Cuvântul Tău, Iisuse,-n veac
este-adevăr şi părtăşie
când toate pier şi se desfac
e-n veci curata Apă Vie.
Cuvântul Tău, Duhule Sfânt,
e frumuseţe şi putere,
etern şi dulce crezământ
spre Sărbătoare şi-nviere.
Cuvânt Slăvit, lumina mea,
tu-mi creşti curat viaţa nouă,
revarsă-mi zilnic peste ea
a prospeţimii tale rouă.
Sfânt Adevăr Desăvârşit,
fii-mi toiag şi scut, şi soare
pân’ la hotarul strălucit
de unde-i veşnic Sărbătoare!
Traian Dorz, Cântări de drum
