LA DUMINICA BOLNAVILOR

LA DUMINICA BOLNAVILOR

Pr. Iosif TRIFA, «Isus Biruitorul» nr. 11 / 8 martie 1936, p. 1

Acum duminică avem la rând evanghelia cu vindecarea unul slăbănog (Mc 2, 1-12).
În legătură cu această evanghelie, Biserica noastră a rânduit un lucru foarte cuminte. Această duminică – a II-a din post – să fie o duminică a bolnavilor, în care şi mai mult să ne aducem aminte de cei bolnavi şi necăjiţi.
Cercetarea şi ajutorarea bolnavilor este o invitare cerească, ce trece prin toate Scripturile. Mântuitorul a ridicat atât de sus această invitare, încât S-a pus pe Sine Însuşi în chipul celor bolnavi şi năpăstuiţi: „Bolnav am fost şi M-aţi cercetat” (Mt 25, 43).
Răsplata cercetării bolnavilor mare este. Dar să ne gândim şi la ceea ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „A face milostenie mare lucru este şi de mântuinţă, dar mai mare este a scoate pe cineva din rătăcirea necredinţei şi a păcatului, pentru că sufletul nu are răscumpărare nici cu toată lumea”.
A cerceta şi ajuta pe cel bolnav mare şi bun lucru este. Dar odată cu aceasta trebuie să cercetăm şi sufletul lui. Să cercetăm şi boala sufletului său. Căci boala şi încercarea vin tocmai ca o medicină cerească pentru sufletul nostru. Vin tocmai ca o solie cerească pentru trezirea şi întoarcerea noastră la Dumnezeu. Când omul zburdă de sănătate şi bine, cu greu te poţi apropia de el cu cele sufleteşti. Pământul inimii lui e cale bătută şi nu primeşte sămânţa. Dar când soseşte boala şi suferinţa, situaţia se schimbă: pământul s-a muiat şi e gata să primească sămânţa. | Continuare »

Duhuri slujitoare

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Meditaţii la Apostolul din Duminica a II-a  Postului Mare – a Sf. Grigorie Palama

TDorz1„Nu sunt oare toţi duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea?“ (Evrei 1, 14)

Câtă vreme noi nu-L cunoaştem pe Domnul, fiind oameni lumeşti, suntem străini şi de cunoaşterea Sfintelor Scripturi, care sunt descoperirea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Atâta vreme noi suntem ca nişte orbi. Umblăm cu ochii închişi. Nu ştim unde mergem şi nu vedem ce ne aşteaptă. Nici trupeşte, nici sufleteşte. Nici acum, nici mai târziu. Nici în viaţă, nici în moarte.
Ci numai când omul ascultă glasul Domnului şi vine la Hristos, atunci i se deschid ochii, i se desfundă urechile şi i se luminează mintea şi inima. Pentru că omul abia atunci primeşte naşterea din nou prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin Duhul Sfânt.
Acest om nou este omul duhovnicesc, de o fire duhovnicească, cu o pricepere şi o însuşire care îl fac în stare să înţeleagă şi să vadă lumea duhovnicească şi veşnică. Adică acele realităţi pe care omul firesc nu le vede, dar care sunt singurele realităţi cu adevărat însemnate şi eterne.


Pentru un om care nu s-a născut din nou, din Cuvântul şi din Duhul Sfânt, lumea duhovnicească este ca şi cum n-ar exista deloc. Toate realităţile strălucite şi cutremurătoare, care singurele sunt adevărate şi statornice, pentru un astfel de om sunt total necunoscute. Vai, ce orbie nefericită este a nu le vedea pe aceste fericite şi mântuitoare realităţi! | Continuare »

UN CUVÂNT TESTAMENTAR AL FRATELUI IOAN MARINI

UN CUVÂNT TESTAMENTAR AL FRATELUI IOAN MARINI

Hotărâţi şi statornici

Nu fi un steag arătător de vânt
Şi nu primi uşor orice cuvânt;
Rămâi statornic până la sfârşit
În ceea ce Domnul ştii c-a poruncit.

Nu fi ca plopul ce tremură la orice adiere
Când vreo ispită inima şi cugetul ţi-l cere
Ori când vreun vântişor de prigonire bate;
Tu ţine spada de încercare şi răzbate.

Căci numai peştii morţi sunt duşi în jos de apă,
Tu fi ca un stejar ce neclintit rămâne.
Adevărat! E greu să te lipseşti de toate,
Să-nfrunţi furtuni, dureri şi frământări de moarte.

Dar ştiu că ÎMPĂRĂŢIA nu unor pierde vară
Se va da!… Ei vor fi daţi afară!…
Tu fii ca stânca în valuri, neclintit,
Ca muntele statornic şi în veci nebiruit.

Ioan Marini

Această duioasă poezie ne-a fost dată cu ultimele manuscrise aflate lângă patul de suferinţă a în veci neuitatului nostru frate Marini. («Isus Biruitorul» nr. 5-6 / 15 febr. 1947, p. 5)

[…era ziua de 3 martie 1953]

Traian DORZ, din «Istoria unei jertfe»

Lagărul Ghencea era format din douăzeci şi patru de barăci de lemn, acoperite cu carton… şi aşezate pe două rânduri care erau despărţite între ele printr un gard de sârmă ghimpată.
Într-una din jumătăţi erau bărbaţii, în cealaltă erau femeile. Jur împrejur apoi, pe după toate, erau garduri înalte de sârmă ghimpată, iar pe partea dinspre şoseaua Bucureşti-Alexandria, lângă care era lagărul, ca să nu se vadă din afară înăuntrul lagărului, era ridicat un gard înalt de scânduri bătute una lângă alta.
Barăcile acestea fuseseră construite în timpul războiului de către armata germană care fusese cartiruită în ele până la plecarea nemţilor de la noi.
În afara primului gard de sârmă care despărţea barăcile deţinuţilor, erau barăcile serviciilor lagărului: bucătăria, baia, cancelaria, corpul de gardă, magazii… Acolo nu era voie să se meargă decât cu escortă sau cu învoire specială.

Când am ajuns noi, era ziua de 3 martie 1953. După ce am fost predaţi şi preluaţi, am fost duşi într-una din barăcile astea, care era plină-ticsită de oameni. Cu bagajele pe care le aveam, ne-am înfăţişat şefului de baracă, spre a ne lua în numărul barăcii pentru masă şi corvoadă. Era baraca nr. 7. | Continuare »

Un suflet de Apostol

Sunt oameni la care amintirea trecerii lor prin lume e tot atât de vie, de nu chiar mai luminoasă, decât însăşi scurta lor existenţă pământească. Timpul consumă tot ceea ce era perisabil în fiinţa lor, dă la o parte toate micile mizerii legate de o mână de pământ, şterge rugina prejudecăţilor contemporanilor, lăsând să apară dincolo de ani, strălucitor şi biruitor, omul spiritual, model de vieţuire pentru generaţii de-a rândul.

Un astfel de om a fost blândul învăţător IOAN MARINI, de la a cărui trecere la Domnul s-au împlinit anul acesta, la 2 februarie, 50 de ani.
Suferinţa, care l-a cercetat încă din anii tinereţii, i-a dat prilejul să-l întâlnească pe un alt mare înfrăţit cu durerea şi jertfa, pe Părintele Iosif Trifa, întemeietorul pământesc al mişcării religioase «Oastea Domnului», din cadrul Bisericii Ortodoxe Române.

Era în Sanatoriul Geoagiu, unde tânărul învăţător fusese adus de o boală nemiloasă. Su-fletul îi era măcinat de deznădejde, căci orizontul vieţii i se părea prea de timpuriu cufundat în negură. Dar întâlnirea cu preotul de la Sibiu i-a marcat întreaga existenţă, dându-i o altă înţelegere a rosturilor omului în lume.
De acum boala şi suferinţa primeau un alt înţeles, erau văzute prin răbdarea tăcută şi mântuitoare a Golgotei. Pacientul a părăsit sanatoriul cu boala… ameliorată, dar cu su-fletul complet vindecat. Din slăbiciunea trupului supus trecerii inevitabile s-a ivit făptura cea nouă, născută din lacrimi şi căinţă. | Continuare »

[Necredinţa întru înviere duce totul în neorânduială]

Sfântul Ioan Gură de Aur – Cuvânt la Sâmbăta morţilor

”Vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui. Şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii” (Ioan 5, 28-29)

Despre Înviere
Ce este moartea altceva decât despărţirea sufletului de trup. Fiindcă sufletul, care trăieşte veşnic, nu poate muri, căci este suflare din suflarea lui Dumnezeu. Sufletul părăseşte trupul, de aceea moare numai acesta, căci o parte din noi este muritoare, iar alta nemuritoare. Sufletul, care se desparte de trup neobservat de ochii omeneşti, se ia de către îngeri şi se duce în sânul lui Avraam, dacă este drept, sau în temniţa iadului, dacă este păcătos, până ce va veni ziua cea hotărâtă a Judecăţii de apoi, când sufletul iarăşi se va uni cu trupul şi va trebui să dea socoteală înaintea scaunului Judecătorului Hristos.
Eu zic că sufletul iarăşi se va uni cu trupul pentru că viaţa viitoare nu înghite şi nu nimiceşte trupul. Putrezirea trupului şi moartea n-au fost legate de la început de trup, fiindcă trupul este lucru al lui Dumnezeu, iar putreziciunea şi moartea lui au venit în lume prin păcat. Totuşi, trupul iarăşi se va dezbrăca de această haină trecătoare şi se va îmbrăca în cea netrecătoare; el va lepăda ceea ce vine de la păcat şi va lua iarăşi în stăpânire ceea ce îi dăduse harul lui Dumnezeu, adică nestricăciunea.

Învăţătura despre învierea trupului este însă de cea mai mare însemnătate; ea ne dă o pătrundere mai deplină în adevărurile credinţei, orânduieşte viaţa noastră şi apără pronia dumnezeiască de orice învinovăţire. Necredinţa întru înviere răzvrăteşte toată viaţa noastră, o umple cu mii de răutăţi şi duce totul în neorânduială. Din contra, credinţa întru înviere întăreşte convingerea noastră despre o providenţă care cârmuieşte lumea, ne dă o mare râvnă pentru fapta bună, ne îndeamnă a fugi de rău cu toată îngrijirea, şi toate le umple cu linişte şi pace. | Continuare »

Cinstirea Sfintelor icoane

Cinstirea Sfintelor icoane

Fundamentul dogmatic al cinstirii Sfintelor icoane este întruparea Fiului lui Dumnezeu, despre care Sf. Ioan Damaschin scrie următoarele:
„De n-ar fi venit Hristos în trup nu ne-am fi închinat la icoane. Dar pentru că Hristos, venind pe pământ, ni s-a arătat ca icoană a Tatălui, şi cu chipul ipostasului lui Dumnezeu în El, aşa îl pictăm şi noi în icoană”83.
Sfintele icoane sunt reprezentări sensibile, fie ale Persoanelor Sfintei Treimi, fie ale Mântuitorului Iisus Hristos, fie ale Maicii Domnului sau ale îngerilor şi sfinţilor.
Icoanele nu sunt nici simple tablouri sau fotografii, şi nici idoli. Fotografiile doar ne amintesc de chipurile înfăţişate, pe când icoanele, nu numai că ne amintesc de persoanele pe care le înfăţişează, ci ne pun în legătură cu ele, într-o stare de comuniune reală, vie şi lucrătoare. Icoanele se sfinţesc prin rugăciuni speciale şi prin stropirea cu agheasmă mare în chipul crucii.
Prin sfinţire, icoanele devin purtătoare de har, deci energetice. Aşa se explică faptul că unele din sfintele icoane sunt făcătoare de minuni.
A confunda apoi sfintele icoane cu idolii, este o greşeală şi mai gravă. Din punct de vedere etimologic, cuvântul „icoană” înseamnă „faţă”, „chip”, pe când „idolul” este o „plăsmuire”, o „nălucire” asemănătoare omului, păsărilor, animalelor, plantelor etc, considerată a fi „Dumnezeu”. închinarea la idoli este închinarea la demoni (Apocalipsă 9, 20).
Fericitul Ieronim defineşte astfel pe idol: „Idolul este un lucru la care te gândeşti, căruia îi consacri cel mai mult timp şi de la care aştepţi fericirea”. în acest sens, Sf. Pavel spune că „iubirea de argint” şi „lăcomia pântecelui” sunt închinare la idol.
Deosebirea dintre icoane şi idoli este foarte evidentă chiar din Vechiul Testament. | Continuare »

ÎN FAŢA TA-MI PLEC OCHII UMEZI

ÎN FAŢA TA-MI PLEC OCHII UMEZI

În faţa Ta-mi plec ochii umezi, cu suflet copleşit de drag,
strălucitoarea Ta frumseţe, uimit, m-a-ngenuncheat pe prag.

O, eşti frumos ca Adevărul strălucitor şi minunat
ce-n limpezimea lui e veşnic, atotputernic şi curat!

O, eşti frumos cum e Iubirea, dumnezeiescul Har slăvit,
Iubirea care, ca şi Tine, e fără margini şi sfârşit!

O, eşti frumos cum e Nădejdea din jertfa inimii fierbinţi,
ce, pentru-o clipă fericită, îndură ani de suferinţi!

O, eşti frumos cum e Credinţa curată şi de neclintit,
mereu mai mare, mai frumoasă, dar cea dintâi pân-la sfârşit!

O, eşti frumos cum e Iertarea ce-mbrăţişează pe vrăjmaş,
primindu-l frate şi făcându-l aceloraşi comori părtaş!

O, eşti frumos ca Mântuirea ce-a şters atât adânc alean
şi-arată veşnic mai frumoasă, din zi în zi, din an în an!

O, eşti frumos cum de frumoasă e numai Frumuseţea Ta –
mi-e sufletul pe veci, Iisuse, robit şi fermecat de Ea!

Şi-mi uit şi zbuciumul, şi lupta, şi-ntregul plânset dureros
şi Te privesc uimit, Iisuse, o, eşti Frumos, aşa Frumos!…

Traian Dorz, Cântarea cântărilor mele

Purătorule-al Luminii

Purătorule-al Luminii

Traian Dorz, Cântări de sus

Purtătorule-al luminii
care-ai fost trimis din cer
ca să scoţi din întuneric
calea celor care pier,
nalţă tot mai sus făclia
care ţi s-a dat s-o duci,
ca să vadă toţi ’nainte
calea luminoasei Cruci.

Fii lumină spre viaţă
celor ce-ţi urmează-n veci,
chiar de-ar fi numa-ntuneric
pentru tine pe-unde treci,
luptă-te să-mprăştii vălul
de-ntuneric tot mai des
şi-ai să vezi cum după tine
tot mai mulţi din beznă ies.

Nu te teme, mergi ’nainte,
cât ar fi de-ntunecos,
pilda ta în mulţi trezi-va
dorul ’nalt după Hristos.
Când vei fi ajuns la ţintă
cu toţi cei ce i-ai condus,
cu iubirea tuturora
te va-mbrăţişa Iisus.

CARE ESTE MISIUNEA MEA, A TA, A NOASTRĂ?

de AVAELIAS

„Şi cine ştie dacă nu pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la împărăţie?” (Estera 4, 19)

În rânduiala şi preştiinţa lui Dumnezeu sunt cuprinse stări şi evenimente la care oamenii se gândesc prea puţin sau aproape deloc.
Dumnezeu, cu zeci de ani înainte sau din veşnicie (Ps 139, 16; Ier 1, 5), a rânduit evenimentele vieţii noastre, aşa cum vedem în cazul Esterei şi în multe alte exemple. Aceste stări sau poziţii în care poate să ajungă cineva dintre noi sunt rânduite de Dumnezeu pentru a îndeplini o misiune (aşa cum vedem şi la Ieremia), pentru îndeplinirea voii lui Dumnezeu nu numai de către cel care a ajuns în acea poziţie, ci şi de către toţi cei din jurul lui, toţi cei care doresc şi luptă pentru împlinirea voii lui Dumnezeu.
Aşa ne-am trezit noi ostaşii din starea căzută şi din întunericul păcatelor, prin chemarea Părintelui Iosif, cel care a sunat trâmbiţa chemării la mântuire peste întreaga ţară.
Părintele Iosif a înţeles să-şi împlinească misiunea pe care i-a dat-o Domnul. Tot aşa ne-am învrednicit mulţi dintre noi, deşi nevrednici, să-l cunoaştem pe urmaşul părintelui, pe fratele Traian Dorz, care şi-a îndeplinit misiunea, ducând mai departe lupta de vestire a Cuvântului în forme alese, în poezii divine şi în meditaţii profunde, pentru creşterea şi zidirea noastră sufletească. | Continuare »