Traian Dorz, HRISTOS – SFINŢITORUL NOSTRU

Iisus-si-2-ucenici_17_01„Tocmai de aceea, când a înviat din morţi, ucenicii Lui şi-au adus aminte că le spusese vorbele acestea; şi au crezut Scriptura şi cuvintele pe care le spusese Iisus.“ (Ioan 2, 22)

Sfinţii apostoli ai Domnului şi toţi cei care ascultau cuvintele Sale erau mereu cu toată luarea-aminte asupra întregii Sale învăţături.
Multe lucruri din cele ce le auzeau ei rămâneau taine neînţelese pentru mintea lor de atunci. Dar nici una din învăţăturile Domnului ei n-au lepădat-o numai din pricină că n-o puteau înţelege.
Au păstrat cu grijă în inimile lor fiecare cuvânt, deplin încredinţaţi că, dacă vor rămânea credincioşi până la sfârşit, va veni odată vremea când îl vor vedea împlinindu-se, şi atunci li se va lumina tot înţelesul lui deplin şi în mintea lor.

Ucenicii Domnului s-au ferit să nu facă ce făceau ceilalţi oameni, adică să întoarcă tocmai pe dos ceea ce spunea Mântuitorul, ci, răbdători şi smeriţi, ca şi Sfânta Maică a Domnului, păstrau toate cuvintele acestea în inima lor şi se gândeau la ele (Luca 2, 19 şi 51).
De aceea, când le-a venit vremea să se împlinească, ei şi le-au amintit, înţelegându-le cu smerenie şi credinţă, luminându-se deplin. | Continuare »

DESPRE CĂINŢĂ ŞI MĂRTURISIRE

Acum duminică, a V-a duminică din Postul mare, avem la rând evanghelia când Domnul Iisus a certat ispita trufiei ce se ivise între apostoli, de a fi unul mai mare decât altul (citiţi această evanghelie la Marcu 10, 33-45). Această evanghelie ne îndeamnă la umilinţă şi smerenie.
În legătură cu această evanghelie, noi vom spune ceva despre căinţă. Am scris până acum despre post şi despre rugăciune. Acum vom spune ceva şi despre căinţă.
Căinţa are o foarte mare însemnătate în lucrarea mântuirii noastre sufleteşti. Toate Scripturile ne îndeamnă la căinţă şi ne arată pilde care de care mai frumoase. Din cele multe, multe, vom lua una din viaţa şi istoria lui David prorocul, care se vede în chipul de mai jos.
După ce David a păcătuit cu femeia lui Urie, deasupra capului său s-a ridicat sabia morţii. Orice păcat ridică asupra noastră sabia morţii şi pieirii sufleteşti, în virtutea paragrafului de lege: „Plata păcatului este moartea” (Rom 6, 23). Dar alături de sabia morţii, deasupra capului lui David – ca şi deasupra păcatelor noastre – se vede şi o cumpănă: cumpăna judecăţii cereşti. Sabia aşteaptă sentinţa cumpenei şi, iată, cumpăna se apleacă spre iertare. De ce? Pentru că David şi-a recunoscut păcatul, s-a căit, a plâns cu amar şi a fost iertat. O viaţă întreagă a stropit David această fărădelege cu lacrimi de căinţă. Din această căinţă a ieşit un aur scump şi frumos; a ieşit Psalmul 50: „Miluieşte-mă, Dumnezeule”.
Căinţa cea adevărată duce la iertarea păcatelor. Această căinţă are trei uşi:
1. Uşa primă este cunoaşterea şi simţirea picatului. Cunoaşterea păcatului, aceasta este cheia primă şi uşa primă a căinţei şi mântuirii. Toate predicile şi chemările sufleteşti sunt zadarnice până ce omul n-ajunge să cunoască şi să simtă starea grozavă în care se află. În unii, această trezire lucrează cu putere mare. Cu cât lucrează mai tare, cu atât e mai bine. | Continuare »

Îmbinarea postului cu milostenia şi rugăciunea

Sfântul Ignatie Briancianinov Predică în Duminica Sfintei Maria Egipteanca

Bună este rugăciunea, le spunea Arhanghelul Rafail lui Tobie şi lui Tobit, cu post şi cu milostenie şi cu dreptate (Tob. 12, 3).
Mare bine este un asemenea post! El este bun pentru păcătoşi, fiind singura uşă prin care se iese din starea trupească, prin care se intră în mântuitoarea pajişte a pocăinţei şi se ajunge la petrecerea necurmată în această mântuitoare pajişte. Mare bine este el, şi nu doar pentru păcătoşi: el e un mare bine şi pentru drepţi, o mare armă în mâinile lor. În toată vremea pribegiei lor pământeşti ei nu o părăsesc – prin el se păzesc în curăţie şi sfinţenie. Ei îşi întemeiază postul pe milostenie; ei îşi pun postul pe temelia rugăciunii; prin rugăciunea credinţei (Iac. 5, 15) primesc tot ce cer (Marcu 11, 24).

Trupul nostru – filosofează Preacuviosul Marcu – este luat din pământ şi prin firea să se aseamănă pământului: are nevoie să fie lucrat. Precum seminţele semănate în ţarina nelucrată cu uneltele plugăreşti pier fără să aducă nici o roadă, aşa şi rugăciunea rămâne fără roadă dacă trupul, dacă inima nu sunt pregătite pentru ea prin postire. Împrăştierea şi îngreunarea gândurilor, răceala şi împietrirea inimii, visările deşarte şi păcătoase care apar mereu în închipuire nimicesc rugăciunea celui îmbuibat. Şi dimpotrivă: precum în ţarina lucrată osârdnic cu uneltele plugăreşti, însă nesemănată cu seminţe folositoare, cresc cu deosebită putere neghinele, aşa şi în inima postitorului, dacă acesta se mulţumeşte doar cu nevoinţa trupească şi nu îşi îngrădeşte mintea cu nevoinţa duhovnicească, cu rugăciunea adică, cresc des şi cu putere neghinele părerii de sine şi semeţei cugetări. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
din Meditaţii la Apostolul din Duminica a V-a  Postului Mare – a Cuv. Maria Egipteanca

Căci dacă sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci, stropite peste cei întinaţi, îi sfinţesc şi le aduc curăţirea trupului, cu cât mai mult Sângele lui Hristos, care prin Duhul cel Veşnic S-a adus pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu… (Evrei 9, 13-14)

IH_225Dacă se face cu adevărat în cineva lucrarea curăţitoare a Sângelui Sfinţit şi Sfinţitor al lui Hristos, această lucrare curăţitoare începe neapărat din cea mai ascunsă şi mai profundă parte a fiinţei acelui cineva, adică din cugetul său. Căci cugetul este în fiecare om această cea mai ascunsă şi tainică parte a fiinţei sale.
Tot ce vine din afară, fie bun, fie rău, în fiinţa oricărui om, vine mai întâi şi mai întâi în cugetul său. Dar cugetul acesta este ceva pe care nu-l poţi spune dacă este în minte, ori dacă este în inimă. Se pare că el este în amândouă, după cum poate fi şi gândul omului în amândouă aceste părţi ale fiinţei noastre.
Cuvântul Domnului scrie într-un loc: cuget adânc înlăuntrul inimii mele (Ps 76, 6). Am păstrat cuvintele acestea şi am cugetat la ele în inima mea (Dan 7, 28). Maria păstra toate cuvintele acestea şi cugeta la ele în inima ei (Lc 2, 19).
Iar în altă parte scrie: …Despre această lucrare mărturisesc cugetul lor şi gândurile lor…
Cugetul este deci o însuşire şi a inimii şi a gândului. Şi a simţirii care este în inimă, şi a gândirii care este în minte. Aceste două părţi sunt cele care hotărăsc toate faptele, umblările şi cuvintele fiecărui suflet omenesc.
Acest cuget la începutul vieţii omului nu poate fi decât bun şi curat, cum sunt toate însuşirile unui copil, atât cele trupeşti, cât şi cele sufleteşti. Dar, cu timpul, în urma felului de viaţă pe care o trăieşte omul, cugetul acesta ori se păstrează curat, ori se face rău. După cum este scris: Fraţilor, eu am vieţuit cu toată curăţia cugetului meu înaintea lui Dumnezeu (Fapte 23, 1). Ori: Mulţumesc lui Dumnezeu Căruia Îi slujesc cu un cuget curat din moşi strămoşi (II Tim 1, 3). | Continuare »

Sf. Ioan de Kronstadt «VIAŢA MEA ÎN HRISTOS»

Cât de sfântă trebuie să fie, atunci, Stăpâna noastră, Maica Domnului, cu care Dumnezeu-Cuvântul – Lumina veşnică, „lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume” (In 1, 9) – s-a unit intim, ea, asupra căreia Duhul Sfânt S-a coborât şi puterea Celui Preaînalt a umbrit-o (cf. Lc 1, 35). Cât de sfântă şi prea sfântă trebuie să fie Stăpâna noastră, Maica Domnului, care a devenit templu (nefăcut de mâna omenească) lui Dumnezeu, şi a fost în întregime pătrunsă, în toate gândurile ei, simţirile ei, cuvintele şi faptele ei, de Duhul Sfânt, ea în care Cuvântul S-a făcut trup! Da, ea este sfântă, ea este tare, neclintită şi aceeaşi pentru veşnicie, în sfinţenia ei cu totul divină, căci Dumnezeul atotdesăvârşirii – Care după umanitatea Sa a devenit fiul ei – a făcut-o întru totul desăvârşită, datorită prea marii ei smerenii, a iubirii ei pentru curăţie şi pentru izvorul curăţiei – Dumnezeu, datorită lepădării ei de lume şi adeziunii totale la împărăţia cerurilor, şi mai ales fiindcă ea a devenit mama Lui, L-a purtat în pântecele ei, apoi în braţele ei, L-a hrănit cu laptele ei preacurat, pe El care hrăneşte toată creatura, a avut grijă de El, L-a mângâiat, a suferit pentru El, a vărsat lacrimi pentru El, a trăit întreaga viaţă pentru El, total absorbită în Duhul Său, având o singură inimă, un singur suflet, o singură sfinţenie cu El. O negrăită unitate de dragoste şi de sfinţenie între Prea Curata Fecioară Maria şi dumnezeiescul ei Fiu, Domnul Iisus Hristos! | Continuare »

ACEASTA ESTE CRUCEA…

Pr. Iosif TRIFA,
«Isus Biruitorul» nr. 14 / 29 martie 1936, p. 1

E timpul postului, e timpul când trebuie să ne uităm mai mult ca altădată sus, spre crucea Golgotei.
Despre Cruce se vorbeşte mult şi trebuie să se vorbească şi mai mult, pentru că ea ne arată toată taina mântuirii noastre, iar mântuirea vine în măsura în care înţelegem Crucea şi Jertfa scumpului nostru Mântuitor.
Un pictor credincios a pus taina crucii în chipul de alături. E o icoană foarte mult grăitoare despre înţelesul şi taina Crucii. Prin icoana aceasta, pictorul voia să spună: în marea acestei vieţi, viaţa noastră este un fel de naufragiu. Ni s-a sfărâmat barca în viforul ispitelor şi în furtuna încercărilor şi necazurilor. Orice încercare de scăpare „prin noi înşine”, prin puterile noastre, este pierdută. Dar tocmai în starea aceasta de pierzare se iveşte crucea ca o stâncă de mântuire.
Aşa este Crucea şi aceasta este Crucea şi Jertfa Domnului Iisus, Ea se iveşte numai în „naufragiu”, adică atunci când ţi-ai fost pus nădejdea în puterile tale, în ajutorul omului, în sănătatea ta, în banii tăi, în averile tale… şi vine furtuna şi, rând pe rând, le îneacă pe toate şi te lasă singur în mijlocul „apelor”. Când simţi acest „naufragiu” şi strigi după ajutor de sus – atunci ţi se arată crucea şi mântuirea.
Când te-a cuprins viforul ispitelor şi păcatelor, când toate încercările tale să scapi de păcat cu puterile tale se gată cu acel faliment: „Am cercat, dar nu pot”… când simţi acest „naufragiu” şi plângi cu amar, cerând mila, dragostea şi ajutorul Fiului de sus – atunci ţi se arată „crucea” mântuirea. | Continuare »

„DACĂ VREA CINEVA SĂ VINĂ DUPĂ MINE, SĂ SE LEPEDE DE SINE, SĂ-ŞI IA CRUCEA SA ŞI SĂ VINĂ DUPĂ MINE”

Tâlcuirea evangheliei printr-o rugăciune

Acum duminică avem Duminica Sf. Cruci, cu evanghelia despre purtarea crucii. Am tâlcuit pe larg aceasta evanghelie acum e anul, în «Lumina Satelor». Acum vom da tâlcul ei printr-o rugăciune.

Rugăciune
Iisuse, preadulcele meu Mântuitor! Îţi mulţumesc că ai aşezat pe umerii mei crucea şi m-ai chemat să merg după Tine. O, cât de mult a lucrat dragostea Ta şi darul Tău până m-ai făcut să înţeleg această cruce şi m-ai învăţat să o port! Era o vreme când nici habar nu aveam despre ce înseamnă să port crucea şi să mă lepăd de mine. Mă înduioşam de crucea şi suferinţele Tale, dar eu nu voiam să sufăr nimic. Toate silinţele mele se strângeau într-un singur punct: să am un trai tihnit, plin de toate plăcerile şi desfătările cele lumeşti şi trecătoare. Plângeam regulat în Săptămâna Patimilor Tale, dar pentru cea mai mică greşeală săream în capul de-aproapelui meu.
În viaţa mea totul era „eul” meu. Nimic pentru Tine, nimic pentru alţii, totul pentru mine şi interesele mele. O, ce viaţă mincinoasă era aceasta!
Şi atunci, Tu, preadulcele meu Mântuitor, m-ai chemat în şcoala cea mare în care se învaţă purtarea crucii Tale. M-ai chemat în şcoala suferinţelor. Ai pus pe umerii mei crucea suferinţelor şi m-ai chemat să merg după Tine pe calea ce duce la cer. Dar, vai, ce şcolar rău şi ticălos eram eu! Nu voiam să învăţ nimic. Umblam neîncetat să fug din şcoala în care m-ai chemat. O, nebunul de mine! Ce zadarnică era încercarea mea! Scăpam de o cruce şi alta, mai grea, se aşeza în locul ei. | Continuare »

CALEA CRUCII

CALEA CRUCII

Iată cât de frumoasă este evanghelia de duminică. Ea cuprinde tot ce trebuie să facem pentru mântuirea sufletului nostru. Să luăm pe rând învăţaturile din ea.
„Cela ce voieşte să vină după Mine să se lepede se sine”… zice evanghelia. Asta înseamnă că dacă vrei să pleci după Hristos trebuie să te hotărăşti pentru El, trebuie să intri în slujba Lui şi să asculţi de El şi de voia Lui. Voile tale, de cele mai multe ori, sunt „voile trupului şi ale gândurilor” (Ef 2, 3), adică voile satanei şi ale păcatului; şi de aceea trebuie să te lepezi de ele şi să-L primeşti pe Hristos de Stăpân, Poruncitor şi Împărat în casa sufletului tău. „Au nu ştiţi că voi nu sunteţi ai voştri? – zice Apostolul Pavel (I Cor 6, 19) – ci sunteţi ai lui Iisus Hristos, Care v-a cumpărat cu preţ”. Lepădarea de sine asta înseamnă: să-ţi dai mâinile tale, picioarele tale, inima ta, vorbele şi gândurile tale, să-ţi dai tot ce ai lui Hristos, să le pui în slujba lui Hristos şi în ascultarea de El.
Dar lucrul acesta nu e uşor. De aceea zice mai departe evanghelia că tot cel ce vrea să se lepede de sine trebuie:
„Să-şi ia crucea sa”, adică să porţi luptă cu patimile, cu plăcerile, cu ispitele ce ţi le scoate lumea aceasta în calea ta de mergere înainte după Hristos. | Continuare »

CÂND N-AM PUTERI

CÂND N-AM PUTERI

Când n-am puteri să-mi birui
al inimii amar,
Iisuse,-adu-mi aminte
de-amarul Tău Calvar!

Doamne,-ndreaptă-mi inima
spre răbdarea Ta,
ca să-mi pot şi eu purta
crucea mea!

Când n-am puteri să-mi mustru
cuvântul meu greşit,
Iisuse,-adu-mi aminte
ce scump l-ai ispăşit.

Când n-am suspin să-mi ardă
a vieţii slăbiciuni,
Iisuse,-adu-mi aminte
de-a Tale rugăciuni.

Când n-am curaj să sufăr
loviri de la duşmani,
Iisuse,-adu-mi aminte
de Tine-n Ghetsimani.

Când n-am tăria jertfei
de-a duce şi-a tăcea,
Iisuse,-adu-mi aminte
c-aşa pot învia! (Traian DORZ)

D.-a-24-Crucea-webCe dulce mi-e când ochii se umplu de lumină
şi inima se umple de sfânta-nfiorare,
şi zările se umplu de îngeri ce se-nchină,
şi toată Firea-i plină de Nalta Sărbătoare!

Atunci îmi plec genunchii şi simt cum lângă mine
pe-un umăr şi pe altul se-apleacă frunţi iubite
şi toată rugăciunea mi-e lacrimi şi suspine,
şi toate-s pline-pline de taine nerostite.

Şi locului sub Cruce unde-am trăit minunea
îi cresc înmiresmate flori albe de scumpie
şi simt cum tot cuprinsul îl umple rugăciunea,
şi Slava, şi Genunea, întregi, Îţi cântă Ţie.

Ce dulce mi-e, Iisuse, această împletire
de cântec şi lumină, de flori şi rugăciune,
când cele şapte ceruri sunt toate o iubire,
şi noi, o-mpărtăşire cu Veşnica Minune!

Traian Dorz, Cântarea Veşniciei