PREAIUBIT IISUS, JERTFA NOASTRĂ SFÂNTĂ

Slavă veşnică Ţie!
Slavă veşnică îndelung-răbdării Tale, îndelung-tăcerii Tale, îndelung-smeririi Tale, îndelung-aşteptării Tale, îndelung-bunătăţii Tale, îndelung-iubirii Tale!

Cine dintre noi le poate măcar bănui pe toate acestea, Iisuse Doamne? Cine îşi poate măcar închipui cât de mult ne-ai iubit Tu, încât ai putut suferi atât de mult chiar de la noi, pentru a ne răscumpăra chiar pe noi?
Ai suferit loviturile celor mai netrebnici, pentru ca să le arăţi chiar şi celor mai netrebnici că poţi ierta până şi păcatele lor.
Ai tăcut chiar în faţa celor mai josnice expresii, celor mai neruşinate insulte, celor mai murdare gesturi, ca să-l poţi încredinţa pe orice suflet, oricât de josnic a fost, oricât de neruşinat a vorbit, oricât de murdar s-a purtat, – că, printr-o pocăinţă tot atât de adâncă pe cât i-a fost căderea, în Sângele Tău poate să-şi afle iertarea deplină pentru toate fărădelegile sale.
Te-ai supus cu smerenie loviturilor lui Pilat şi cruzimii soldaţilor lui, ai primit palmele date de cele mai viclene slugi ale celor mai vicleni stăpâni, pentru ca, iertând până şi acestea, să poţi încredinţa pe orice căzătură umană că, până şi decât păcatele sale, dragostea Ta  a fost nespus mai mare.

Ai aşteptat şi ai dorit atât de mult ca ai Tăi să rămână lângă Tine cu orice preţ, mai ales în cele mai grele clipe ale Tale.
Dar dacă ei n-au putut face aceasta, Tu nu i-ai mustrat. Şi nu le-ai adus cu amar aminte de aceasta niciodată. Pentru ca şi ei să vadă şi să se încredinţeze cu bucurie şi cu durere că dragostea Ta cea nespus de mare a acoperit totul. Şi a iertat totul. A spălat totul. Şi a uitat totul (I Cor. 13, 7). | Continuare »

IATĂ OMUL!

„Iisus a ieşit deci afară, purtând cununa de spini şi haina de purpură. «Iată Omul!» le-a zis Pilat.“

Pilat, ştim acum că era un nelegiuit tot atât de crud şi de făţarnic ca şi ceilalţi vrăjmaşi ai lui Iisus.
Cu o faţă se arăta binevoitor cu Iisus, cu alta se arăta binevoitor cu iudeii; cu o faţă poruncea soldaţilor să-L chinuiască pe Iisus şi cu alta se bucura în ascuns, desfătân-du se în aceste privelişti vrednice de fiare.
Iată Pilat, omul păcatului; iată Pilat, omul-diavol.
Iată Pilat, omul care, pus în locul cel mai înalt, este în stare numai de josnicii. Pus în fruntea dreptăţii, este uluitor de nedrept. Pus să apere nevinovăţia împotriva crimei, se arată satanic de complice la crimă. Spunând mereu: „Nu găsesc nici o vină în El“, Pilat pune să-L bată pe Iisus.
Bătaia aceasta era cumplit de dureroasă.
Un bici cu două-trei corzi care la capăt aveau legate nişte greutăţi de plumb era instrumentul obişnuit de bătaie.
Patruzeci de lovituri fără una era porţia care se dădea obişnuit, cu acest bici, sau cu nuiele peste spatele gol al celui bătut, care stătea legat de mâini, aplecat peste un stâlp.
După fiecare lovitură, pielea crăpa şi de sub greutăţile de plumb sângele ţâşnea, stropind până departe.
De la a treia lovitură, plesnele biciului sau nuielele cădeau pe carnea vie cu o usturime nebănuită.
Chiar şi dacă ar fi lovit o mână milostivă, aceste lovituri ar fi fost îngrozitor de dureroase.
Cum însă îi cunoaştem pe cei care loveau, ne putem uşor închipui cât a suferit scumpul nostru Mântuitor…
O, cum trebuie să fi arătat trupul Său Sfânt după cele treizeci şi nouă de lovituri…
Haina de purpură va fi fost aleasă tocmai spre a ascunde trupul înroşit de sânge şi spatele brăzdat ca de fiarele unor pluguri.
Întocmai după cum se spusese în Psalmi: „Plugarii au arat pe spinarea mea; au tras brazde lungi pe ea“ (Ps. 129, 3).
O, ce „plugari“ sângeroşi şi ce „brazde“ însângerate! | Continuare »

DAC-AŞ FI CREZUT!

Traian DORZ

Dac-aş fi crezut, Iisuse,
că Tu vii aşa curând,
cum m-aş fi luptat cu somnul
să mă afli aşteptând!
Cum m-aş fi luptat cu lenea
să fiu voia Ta lucrând
– o, de-aş fi ştiut, Iisuse,
că Tu vii aşa curând!

O, de-aş fi crezut, Iisuse,
cu adevărat că vii,
cum Ţi-aş fi ieşit nainte,
ca la Sfintele Florii,
cum aş fi-mbrăcat veşmântul
sfintei Tale cununii
– o, de-aş fi crezut, Iisuse,
cu adevărat că vii!

O, de-aş şti măcar acuma
cum mă vrei Tu de curat,
de-aş putea de-acuma crede
că Tu vii ne-ntârziat,
să mă pot măcar de-acuma
pregăti cu-adevărat,
ca să nu m-alungi, Iisuse,
osândit şi lepădat!

Prima predică în Duminica Floriilor

Sfântul Ignatie Briancianinov

„Bucură-te foarte, fiica Sionului, propovăduieşte, fiica Ierusalimului: iată, împăratul tău vine la tine drept şi însuşi mântuitor, blând şi călare pe asin şi pe mânz tânăr“ (Zah. 9, 9).

Intrarea-in-Ierusalim-3Dumnezeiescul Proroc a prevestit mai bine de patru sute de ani înainte acea întâmplare pe care noi o pomenim şi o prăznuim astăzi. Domnul nostru Iisus Hristos, terminându-şi propovăduirea pe pământ, a intrat sărbătoreşte în împărăteasca cetate a Ierusalimului, în cetatea închinării la Dumnezeul Cel adevărat, în cetatea care era a lui Dumnezeu mai mult decât orice cetate.
Domnul a săvârşit această intrare ca împărat şi biruitor, pentru a încununa slujirea sa cu nevoinţa hotărâtoare: călcarea morţii prin moarte, îndepărtarea blestemului de la neamul omenesc prin luarea acestui blestem asupra Sa. El a săvârşit intrarea în cetatea împărăteasca pe „mânzul asinei“ (Ioan 12, 15), „pe care nimeni din oameni niciodată n-a şezut“, ca să înapoieze omenirii vrednicia împărătească pierdută de strămoşul nostru, să i-o înapoieze prin suirea pe cruce (Luca 19, 30).
Neîmblânzitul mânz s-a îmblânzit sub minunatul Călăreţ.
Pe mânz, Apostolii şi-au pus hainele; mulţimea de popor, care ieşise în întâmpinarea Domnului şi-L însoţea, striga săltând de bucurie: „Osana Fiului lui David, bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!“ (Mt 21, 9; Lc 19, 3 8 ). După voia Domnului a fost vestit ca împărat în numele Domnului, nu la întâmplare, nu după ştiinţa şi voia omenească! Acelaşi popor, după patru zile, striga despre Cel pe care astăzi L-a numit împărat: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L pe El; nu avem împărat, fără numai pe Cezarul“ (Lc 23, 21; În 19, 15).
Ce să însemne intrarea Domnului în Ierusalim pe mânz neîmblânzit de asină?
Acest fapt are, potrivit tâlcuirii Sfinţilor Părinţi, un înţeles adânc, prorocesc. Atoatevăzătorul nostru Domn văzuse deja venirea apostaziei de pe urmă, de acum nestrămutate, a iudeilor. El a prevestit aceasta apostazie încă din vremea când a fost dată israilitenilor Legea în Sinai – a prevestit-o prin gura de Dumnezeu insuflatului Legiuitor. „Gresit-au“, grăieşte Moise, ca despre un lucru deja săvârşit, despre păcatul pe care aveau să-l săvârşească iudeii împotriva Dumnezeu-Omului, „nu sunt ai Lui fiii cei cu prihana: neam îndărătnic şi răzvrătit, au acestea Domnului răsplătiţi? Neam ce şi-a pierdut sfatul este, şi nu este întru dânşii ştiinţa, n-au gândit să înţeleagă. Din via Sodomei este via lor şi vita lor din Gomora“.
Dimpotrivă: „Veseliţi-vă, ceruri, împreuna cu El“ – cu Fiul lui Dumnezeu – „şi să se închine Lui toţi îngerii lui Dumnezeu: veseliţi-vă, neamuri, cu poporul Lui, şi să se întărească Lui toţi fiii lui Dumnezeu“ (Deut. 32, 5, 28, 32, 43). | Continuare »

Te slăvim, Preamărit Dumnezeu

Te slăvim, Preamărit Dumnezeu,
Împărat, şi Stăpân, şi-Arhiereu,
Te slăvim, Scump Iisus, Om deplin,
Fiu Iubit, Miel Junghiat, Rob Divin.
Osana, fii slăvit, osana,
ne-nchinăm şi cântăm slava Ta,
Cel ce vii să ne fii Împărat,
căci murind şi-nviind, ne-ai salvat.

Ţi-aducem ca un mir preţios
sfântul dor iubitor şi duios,
sărutând paşii Tăi preasfinţiţi,
Te primim şi slujim fericiţi.
Osana, Te slăvim, Scump Iisus,
c-ai venit Preamărit şi Supus,
Dumnezeu, Arhiereu şi-Mpărat,
fii în veci preamărit şi-nchinat.

Ne-nchinăm şi cântăm Osana;
Crucea Ta, Jertfa Ta, Slava Ta,
credincioşi şi voioşi să nălţăm,
şi trăind, şi murind să-Ţi urmăm.
Osana, lăudăm, Osana,
Ziua Ta, Faţa Ta, Slava Ta,
Fericit, Strălucit şi-nchinat,
Dumnezeu, Arhiereu şi-Mpărat.

Traian Dorz –Cântări Nemuritoare vol. 7

Meditaţii la Apostolul din Duminica a VI-a a Postului Mare (a Floriilor) – Filipeni 4, 4-9

Fiul meu şi sufletul meu, învaţă-te să ceri cât mai puţin, dar să mulţumeşti cât mai mult. Învaţă-te să aştepţi oricât şi să nu fii nerăbdător niciodată. Învaţă-te să poţi renunţa liniştit la orice şi să nu cârteşti pentru nimic, nicăieri. Învaţă-te să te mulţumeşti cu mai puţin decât ai, şi atunci vei fi fericit.
Căci fericirea nu stă în a avea mult, ci în puţin. Cu cât te poţi mulţumi cu mai puţin, cu atât vei fi mai fericit. Căci puţin poţi avea totdeauna. Dar mult nu poţi avea niciodată.

Filip. 4, 7: „Pacea lui Dumnezeu“

În felul acesta ajungi la pacea cu toţi semenii tăi. Vei putea să priveşti totdeauna liniştit în ochii fiecărui om pe care îl întâlneşti, fiindcă îi vei avea prieteni pe toţi.
Te vei putea ruga liniştit pentru fiecare, lângă fiecare şi cu fiecare frate ori soră, vecin ori coleg, cunoscut ori necunoscut, fiindcă neavând nici un duşman, nu vei fi împiedicat de nimic faţă de nimeni.
Neavând nimic ascuns faţă de nimeni, vei putea să-i vorbeşti deschis fiecăruia. Şi să primeşti cu bunăvoinţă în casa ta pe oricine. Având pacea cu toţi, vei avea pacea din partea tuturor. Bineînţeles că vor mai fi şi unii cu care nu vei putea avea pacea deplină niciodată. Dar aceasta nu va mai depinde de tine, ci de ei. Însă asta nu-ţi va nimici pacea ta însăţi care va fi întristată, dar nu tulburată de nimic.
Asta este pacea cu oamenii şi pacea omenească. | Continuare »

Milă ai de mine, Doamne

Versificare: Traian DORZ; interpretează corul «Timotheos»

– Psalm 50 –

Milă ai de mine, Doamne, după marea milă-a Ta,
după îndurarea-Ţi multă, şterge fărdelegea mea.
Spală-mi cu desăvârşire multele-mi nelegiuiri,
curăţă-mă de păcatul care nu-mi dă liniştiri.

Eu cunosc şi-mi ştiu prea bine, Doamne, fărdelegea-mi grea
şi păcatul meu stă, Doamne, necurmat naintea mea.
Numai contra Ta, Preasfinte, numai Ţie Ţi-am greşit
şi naintea Ta, Stăpâne, ce e rău am făptuit.

Astfel că în hotărârea-Ţi vei fi drept când vei lucra
şi vei fi fără de vină, Doamne-n judecata Ta.
Iată că-n nelegiuire eu pe lume am ieşit
şi-n păcate grele, Doamne, maica mea m-a zămislit. | Continuare »

[O lacrimă de recunoştinţă…]

Când Domnul S-a dus în casa lui Simon Leprosul – care poate că fusese unul dintre cei zece leproşi care nu-I mulţumiseră lui Dumnezeu pentru că-l vindecase, dar care mai târziu şi-a adus aminte – acesta a făcut un prânz. El L-a chemat şi pe Mântuitorul. L-a chemat ca să-şi arate nu atât de mult recunoştinţa, ci bogăţia sa. Şi, când a mers Mântuitorul la el, nici măcar o sărutare, nici măcar un strop de apă să-Şi spele picioarele nu-I dăduse…
Dar când au stat la masă şi a venit femeia căreia Dumnezeu îi făcuse atât de mult bine şi ea şi-a arătat recunoştinţa spălându-I picioarele cu lacrimile ei şi ştergându-I-le cu părul capului ei… Simon Leprosul gândea în firea lui zicând: „Dacă omul acesta ar fi un prooroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este aceasta, că este o păcătoasă”.
El, adică cel ce săvârşise în faţa lui Dumnezeu păcate mai mari (pentru că lepra de care suferise era o pedeapsă dată de Dumnezeu şi o înştiinţare pentru păcatele lui), el stătea acum şi o judeca pe femeia care-şi arăta cu lacrimi recunoştinţa ei faţă de Dumnezeu.

Şi atunci Mântuitorul a zis:
– Simone, am să-ţi spun ceva!
– Spune, Doamne, a zis el.
Şi spune Mântuitorul:
– Un cămătar avea doi datornici… Doi, Simone!… (Va fi înţeles oare Simon, când Domnul a zis „doi datornici”, că, dacă femeia care-I stătea la picioare să-I mulţumească era un datornic, al doilea era el, Simon?) Unul îi datora mult. Altul îi datora puţin…

Şi el i-a iertat pe amândoi.
– Spune, Simone, care dintre aceşti datornici va fi mai recunoscător celui care i-a iertat?
– Cel căruia i-a iertat mai mult, a zis Simon.
– Bine ai spus! i-a zis Mântuitorul. Vezi tu pe femeia aceasta, Simone? Eu am venit în casa ta şi tu nu Mi-ai dat un strop de apă măcar, să Mi se spele picioarele; dar ea, de când am venit, n-a încetat să-Mi spele picioarele cu lacrimile ei, nici să Mi le şteargă cu părul ei. Tu sărutare nu Mi-ai dat, dar ea n-a încetat să-Mi sărute picioarele… Vezi tu, Simone? Înţelegi tu care-i datornicul ăla care trebuie să fie mai recunoscător? | Continuare »

CINE-I OARE CEL MAI MARE?

Traian DORZ

Cine-i oare cel mai mare
pentru Dumnezeu oricând?
– Cel ce poate fi asemeni
cu-n copil curat şi blând.

Cine-i mai văzut ’naintea
Domnului în orice loc?
– Cel ce, dacă face-un bine,
nu se laudă deloc.

Cine-i cel mai pus în frunte
de cinstirea lui Hristos?
– Cel ce ştie totdeauna
sta pe locul cel mai jos.

Cine-i cel mai fără vină
pentru Domnul cel Curat?
– Cel care numai pe sine
se socoate vinovat. | Continuare »

VIAŢA SFINTEI MAICII NOASTRE MARIA EGIPTEANCA

sf-maria-egipteanca-bis-din-betania-casa-mariei-si-marteiScrisă de Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului

Taina împărătească a o păzi bine este, iară lucrurile lui Dumnezeu a le descoperi şi a le vesti, datorie sfântă este. Drept aceea şi eu, zice Sfântul Sofronie, temându-mă a ascunde în tăcere cele dumnezeieşti, aducându-mi aminte de soarta cea înfricoşată a slugii cei leneşe, carele luând dela Domnul talantul, l-a îngropat în pământ, şi pre cel dat pentru lucrare l-a ascuns, nelucrându-l, nu voi tăcea povestirea aceasta sfântă carea a ajuns până la mine; nimenea însă să nu fie necredincios celor ce voi scrie, pre care eu singur le-am auzit, nici să socotească cineva că îndrăznesc a scrie lucruri neadevărate, îndoindu-se de asemenea lucru mare. Să nu-mi fie mie a minţi celor sfinte. Iară de vor fi oarecari din cei ce vor ceti scrierea mea, şi de lucrul acesta minunându-se, nu vor voi cu lesnire să crează, milostiv le fie Domnul şi acelora: De vreme ce ei, neputinţa firii omeneşti cugetând-o, socotesc că sânt cu neputinţă cele ce pentru oameni preaslăvite se grăiesc. Să începem dară povestirea de lucrul acesta preaminunat, carele s-a făcut în neamul nostru.

Într-una din Monastirile Palestinei a fost un bătrân Ieromonah cu numele Zosima [Cuviosul Zosima, prãznuit la 4 aprilie, a trãit în veacul al V-lea. Nu ştim cine a fost ereticul Zosima.], carele atât era de îmbunătăţit şi atât de vestit întru fapta bună, cât mulţi din monahii cei din Monastirile cele de primprejur de multe ori alergau la dânsul ca să auză cuvânt din gura lui. Acesta a petrecut în Monastirea unde trăia, cincizeci şi trei de ani, şi toate nevoinţele pusniceştei vieţi le-a trecut, şi toată pravila cea dată dela cei desăvârşit monahi o a păzit, şi toate acestea făcându-le, niciodinioară n’a fost nebăgător de seamă de învăţăturile Dumnezeeştilor cuvinte, ci şi culcându-se, şi sculându-se, şi în mâini având lucrul, şi hrană gustând, un lucru avea netăcut şi necontenit: de a cânta lui Dumnezeu totdeauna şi de a face învăţături din Dumnezeeştile cuvinte. | Continuare »