Ceva despre darul preoţiei…

Predică, despre «Darul Preoţiei», rostită de către Părintele Iosif Trifa la cei 10 ani de preoţie.

Să înflăcărezi darul care este în tine (II Tim. 1, 6).
Cuvântul Său era în inima mea ca un foc aprins, închis în oasele mele (Ieremia 23, 29).

Darul trebuie aprins, înflăcărat. Din darul aprins ies nebunii pentru Hristos… Din darul neînflăcărat iese numai… litera. Darul nu-i o unealtă de făcut bani, el nu stă în haine, ci în viaţă. pavlos-kai-titDarul nu se poate lua. Se poate doar «pierde» dacă nu este aprins…
…Reîntors de la sfinţire, acum 10 ani, nu puteam înţelege pe deplin aceste vorbe, acest îndemn al Sf. Ap. Pavel: «Să aprinzi darul ce ţi s-a dat prin punerea mâinilor mele»… (II Tim. 1, 6).
Trebuie oare să-l mai aprind şi eu? Trebuie oare să mai pun şi eu ceva în acest dar?
Azi, după 10 ani, înţeleg pe deplin acest îndemn. Zece ani de păstorire mi au arătat şi dovedit că, în vorbele apostolului, este un mare adevăr, este un îndemn, este o poruncă pe care trebuie să şi-o însuşească fiecare păstor de suflete.
Hotărât, în darul ce-l aducem de la sfinţire, trebuie să punem şi noi ceva. El este «aluatul pus în măsura de făină», dar «frământătura», noi trebuie s-o facem. El este scânteia divină, focul, noi trebuie să-l aprindem!
Darul ce ni se dă prin hirotonie ne leagă prin veacuri de-a rândul cu Mântuitorul şi cu Apostolii Săi.
Dar de la sfinţire noi trebuie să ducem cu noi un ceva ce ne schimbă, ne transformă fiinţa, o scânteie din care foc mereu trebuie să facem, un ceva ce să ne ridice peste alţi muritori. | Continuare »

În faţa judecăţii de la Bucureşti

Preot Iosif Trifa, «Isus Biruitorul» nr. 13, din 22 martie 1936

„Înăuntrul foii, fraţii ostaşi şi cititorii vor afla amănunte despre cum – prin surprindere – Mitropolia din Sibiu şi-a întărit şi la Bucureşti judecata ce mi-a făcut-o aici, la Sibiu. Prin urmare, iată-mă judecat şi la Bucureşti. Am fost aflat ca unul care nu mai sunt vrednic să port haina şi numele de preot. S-a împlinit acuza Mitropoliei din Sibiu că între cei 8 000 de preoţi, câţi sunt în ţară, nici unul n-a făcut răul pe care l-am făcut eu şi, ca atare, mi s-a dat pedeapsa ce mi se cuvenea: am fost dat afară din ceata celor 8 000.

Arătam în altă parte cum, contra acestei hotărâri, am înaintat un nou memoriu. Orice ar fi însă să se întâmple, eu zic: dacă s-a aflat şi se va afla definitiv că nu mai sunt vrednic să port numele şi haina de preot, apoi aşa să fie! Mă voi resemna în această judecată şi voi rămâne pe mai departe în Biserică un simplu mirean, în rând cu ceilalţi fraţi ai mei în ostăşia Domnului.
Fireşte, e un hotar mare acesta în viaţa mea. E o răspântie de unde mă întorc înapoi peste mult zbuciumata mea viaţă. În clipa când mi se iau haina şi numele de preot, mă uit şi peste zbuciumul celor 25 de ani de preoţie. Şi văd toate frământările mele de preot şi vestitor al Evangheliei.

Văd nopţile nedormite… văd paturile de la Geoagiu şi Davos… văd lacrimile pe care le-am vărsat pentru Biserica şi poporul meu. Văd întreg câmpul de bătălie în care am luptat şi am sângerat pentru binele Bisericii şi al neamului meu. Şi acum – slăvit să fie Domnul! – iată, văd şi răsplata acestor lupte în care mi-am jertfit şi sănătatea.
Trebuia să vină şi răsplata aceasta. Poate fiindcă L-am vestit prea mult pe Iisus cel Răstignit. Eu mi-am înţeles slujba de preot să-L vestesc neîncetat pe Iisus cel Răstignit, să chem sufletele pierdute la picioarele Crucii Lui. Vrăjit de Jertfa Golgotei, am predicat, poate, prea mult această Jertfă şi poate am vrăjit prea mult poporul cu această Jertfă şi, poate, pentru asta mi-a venit acum o răsplată pe care nu o primesc eu cel dintâi şi nici cel din urmă. Cam toţi care s‑au îndrăgostit prea mult de Jertfa Golgotei şi L-au predicat prea mult pe Iisus cel Răstignit aşa au păţit şi aşa vom păţi. | Continuare »

OCROTIREA LUI DUMNEZEU

Traian Dorz, Porţile Veşniciei

1. N-am fi aflat niciodată ce puternică este ocrotirea pe care o dă Domnul Iisus Hristos, dacă n-am fi trecut prin necazuri, strâmtorări, prigoniri, foamete, lipsuri şi primejdii de moarte (Rom 8, 35-37). N-ar fi aflat niciodată Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi, martirii şi mucenicii sau ceilalţi adevăraţi credincioşi ai Domnului cât de mare este puterea ocrotitoare a Lui, dacă n-ar fi fost trecuţi prin nebănuite încercări, – fiindcă acest adevăr se află numai în cuptor!

Sfintii-40-de-mucenici

2. O, biet suflet omenesc, bătut de primejdii şi plin totdeauna de temeri, o singură ocrotire puternică există şi pentru tine, numai una singură: Hristos Domnul! Vino la El!

3. Pe cât de adevărate sunt primejdiile care te ameninţă, pe cât de vii şi de reali sunt vrăjmaşii care te urmăresc şi te pândesc, pe cât de aproape şi de mari îţi sunt ispitele, păcatele, foamea, boala, accidentele, pagubele şi toate diferitele nenorociri care te ameninţă şi care în fiecare clipă te pot pândi şi ajunge din partea celor răi, – pe atâta să fii încredinţat şi tu de cât este de adevărată, de puternică,
de apropiată şi de mare ocrotirea pe care ţi-o poate da Dumnezeu prin Iisus Hristos (I Cor 15, 57). | Continuare »

Eu nu ştiu cum…

Vindecarea-slabanogului-din-Capernaum-10Traian DORZ, CÂNTĂRI ÎNDEPĂRTATE

Eu nu ştiu cum Te-ai îndurat
de m-ai ales şi m-ai chemat,
căci eu nimic n-am făptuit
să fiu iertat şi miluit!
…Ce oare să-Ţi fi arătat,
că n-am avut decât păcat?
…Cum, oare, Tu la un tâlhar
i-ai dăruit atâta har?
…Cum oare-atât Te-ai aplecat
şi din adânc m-ai ridicat?

…O Doamne, ştiu: Tu m-ai primit
şi mai ales căci m-ai iubit!
…Pe tot întinsul viitor
doresc să-Ţi fiu ascultător,
recunoştinţă arătând
iubirii Tale orişicând.
Căci, Doamne, tot ce Tu mi-ai dat
e numai har nemeritat!

Un uriaş al lui Hristos

Pr-Iosif-Trifa-0Fragment din vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Vălani – 2 august 1981

Părintele Iosif, când Dumnezeu l-a trimis în Biserica noastră, când Dumnezeu l-a trezit pe el cel dintâi… când Dumnezeu i-a descoperit lui, cel dintâi, acest adevăr, lumină Evangheliei, lucrarea naşterii din nou în Biserica unde l-a pus Domnul, acest om slab cu trupul, bolnăvicios, în suferinţă, a crezut. Omul acesta a fost un uriaş al lui Hristos.
Omul acesta a fost un mare om al credinţei. El a crezut. În toată Biserica noastră cea încremenită şi amorţită în nişte forme seci, în nişte datini, în nişte reguli, în nişte rugăciuni care se făceau numai din carte (că nu mai era Duhul lui Dumnezeu Care să-i înveţe, Care să-i lumineze, căci erau scrise toate după tipic), unde se aduceau numai nişte lumânări… unde se sărutau numai nişte icoane… unde se trăgeau numai nişte clopote, dar fără credinţa vie, – acolo el a crezut cu adevărat. Ceilalţi, după ce se duceau din locul acela, deşi făceau toate aceste forme, făceau apoi şi cele mai grele păcate şi totuşi ziceau că sunt creştini.
Forme… Aici Dumnezeu a vrut să facă o trezire. Să aducă lumina. Să aducă viaţa de la început a primilor creştini, a marilor înaintaşi, a Sfinţilor Părinţi. Şi omul acesta trimis de Dumnezeu a crezut puternic… N-a văzut cu ochii săi, dar a închis ochii crezând. Fraţii lui l-au aruncat într-o groapă:
– Să nu mai ieşi, Iosife, de aici în veci. Lasă-ne pe noi fără Hristosul tău, lasă-ne pe noi cu obiceiurile noastre, cu formele noastre, cu religia noastră cea bună, cu care putem păcătui şi ne putem blestema şi urî unii pe alţii…
Şi aşa l-au aruncat fraţii lui într-o groapă, dar Dumnezeul lui Iosif l-a scos. Şi astăzi începe să se vadă că Dumnezeul lui Iosif a fost cu el. Că El l-a scos din groapă, şi astăzi vin fraţi de la mari depărtări, cerând: „Dă-ne, Iosife, hrană, că noi murim, nu mai avem nimic”. | Continuare »

Viespele şi mierea

Un învăţat neamţ a studiat viaţa viespilor şi a aflat un lucru interesant. Când o viespe află un fagur de miere sau altfel de dulceaţă, nu se apu-că să mănânce numai singură, ci face pe crainicul. Se duce şi dă de veste şi altor viespi şi le cheamă la înfruptare.
Să facem şi noi măcar atât cât fac aceste fiinţe sălbatice! Toţi cei ce am aflat dulceaţa Evangheliei să vestim şi altora această dulceaţă! Să strigăm pe toate drumurile cât de dulce este o viaţă trăită cu Domnul şi să-i chemăm şi pe alţii să guste din ea!

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Predică în Duminica Ortodoxiei

Rastignire_14Sfântul Ioan Maximovici, Predici şi Îndrumări Duhovniceşti

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. „Între doi tâlhari, măsură a dreptăţii s-a aflat Crucea Ta: căci unul, prin povara hulei, în iad a coborât, iar celălalt, uşurându-se de păcate, spre cunoaşterea teologiei [a urcat]…” (Tropar din Marele Post, glasul al 9-lea, la slavă)

Aşa se spune despre Crucea Domnului. Măsura dreptăţii s-a aflat între doi tâlhari: trei cruci a înfipt Pilat pe Golgota – [două pentru] doi tâlhari şi [una pentru] Dătătorul vieţii. Dar numai Crucea Mântuitorului a fost izbăvire întregii omeniri, Crucea care stătea la mijloc, ea este arma păcii, biruinţa cea nebiruită – biruinţă asupra diavolului şi asupra morţii. Dintre celelalte două cruci, una a fost mântuitoare pentru cel spânzurat pe ea, cealaltă a fost scară spre iad.
Doi tâlhari erau spânzuraţi pe cruci lângă Domnul Iisus Hristos, unul îl hulise tot timpul şi continua să-L hulească, iar celălalt era cât pe ce să hulească, dar şi-a venit în fire şi, cunoscându-şi păcatele, a strigat către Domnul: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!”. Şi i-a răspuns Domnul: „Astăzi vei fi cu Mine în rai!”.
Astfel, prin Cruce, prin suferinţă, a ajuns tâlharul cel înţelept să creadă în Hristos Cel răstignit – cum se spune, a crezut spre cunoaşterea teologiei. Iar când Domnul i-a iertat păcatele, acesta L-a cunoscut în El pe însuşi Fiul lui Dumnezeu, a înţeles că Omul Acela care zace spânzurat fără slavă şi în necinste este slăvitul împărat al slavei, a înţeles că Acela Care pare acum slab şi neputincios este însuşi Atotputernicul Ziditor şi Stăpânilor al întregii lumi. Aşadar, tâlharului spânzurat în partea dreaptă i s-au deschis ochii minţii, ochii sufletului, şi a ajuns la aceasta prin pocăinţă, prin smerenie.
La fel şi Hristos S-a smerit pe Sine mai mult decât toţi oamenii, S-a umilit pentru ca astfel să şteargă şi să nimicească păcatul mândriei lui Adam. La fel şi tâlharul, cunoscându-şi cu smerenie păcatele, I-a cerut Domnului iertare şi, în acest fel, Domnul I S-a arătat în toată slava Sa. | Continuare »

ASCULTAREA

Izgonirea-lui-Adam-din-Rai-5Traian Dorz, CÂNTĂRILE ROADELOR

Cel temător de Dumnezeu spunea la fiii odată:
– Voi, fiii mei, să vă-mbrăcaţi cu haina cea curată,
căci ea-i mai caldă,
mai de preţ,
mai bună şi frumoasă
şi numai astfel veţi intra în ceruri ca acasă!…

Cea mai curată haină e, să ştiţi: Neprihănirea,
frumoasă: Bunătatea,
iar cea caldă e Iubirea,
cea mai de preţ e orişicând, oriunde, Ascultarea,
ea celorlalte tuturor le-nfrumseţează starea.

Acestea-s haine sfinte,
iar acei ce le îmbracă
lui Dumnezeu şi alor Săi de-a pururi au să placă,
căci seamănă cu cei de Sus
şi slobodă intrare
afla-vor ei în Cerul Sfânt, la Marea Sărbătoare.

Dar neascultarea orişicând dezbracă pe oricine
şi-l lasă gol ca primul om, în frică şi ruşine,
îl scoate-afară din Eden,
de har îl depărtează,
căci fără haina ei în Cer nu-i nimenea să şază. | Continuare »

Posteşti? Arată-mi prin fapte!

Ioan MARINI, Gânduri creştine (vol. 1)

– Posteşti? Atunci dovedeşte-mi asta prin fapte!
– Ce fel de fapte? – mă întrebi.
– Dacă vezi un sărac, ai milă de el; dacă vezi un duşman, împacă-te cu el; dacă vezi un prieten lăudat, nu-l pizmui; dacă vezi o femeie frumoasă, n-o pofti în inima ta.
Adevăratul post stă în a te îndepărta de păcat. Sfarmă lanţurile răutăţii (Isaia 58, 6), iartă semenului tău tot răul ce ţi-a făcut. Cel care posteşte, dar nu se lasă de păcate e ca acela care cu o mână zideşte, iar cu cealaltă dărâmă; e ca omul care acum se roagă lui Dumnezeu, apoi îl înjură şi îl blestemă pe aproapele.

Un vechi propovăduitor al Evangheliei zicea: Nici un folos nu este a pune ziduri şi şanţuri lângă cetate şi a nu păzi poarta prin care intră potrivnicul. Ce folos este a schimba mâncă­rurile şi a nu schimba năravurile rele? Ce folos este a se înfrâna de la bucate şi a nu se conteni de la pofte şi păcate, care totdeauna sunt urâte! Atunci trupul de bucate va fi gol, iar sufletul de păcate va fi plin; oamenii ne vor judeca de bine, dar Dumnezeu ne va socoti ca pe nişte osândiţi şi păcătoşi.

Sfântul Efrem Sirul spune că cel care se înfrânează de la mâncare, dar de la păcat nu se conteneşte, e ca omul care scoate apă din fântână şi o toarnă într-un vas găurit, iar Sfântul Grigore spune că cel ce astfel posteşte e asemenea diavolului, care nu mănâncă niciodată. Aşadar, să nu postească numai gura, ci şi ochiul, şi auzul, şi mâna, să postească toate mădularele trupului nostru. Să postească mâinile, rămânând neprihănite de jaf şi hrăpire. Să postească picioarele, împiedicându-şi paşii de-a alerga la privelişti neîngăduite şi la păcat. Să postească şi gura, ferindu-se de cuvinte ruşinoase şi de ocări. Căci ce folos ar fi să postim de pasăre şi peşte şi să-i muşcăm şi să-i mân­căm pe fraţii noştri? Cel care bârfeşte mănâncă din carne frăţească, muşcă trupul aproapelui, de care ne-a înfricat şi Sfântul Pavel, zicând: „Iar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi“ (Gal. 5, 15). | Continuare »