Săptămâna de rugăciune ecumenică – închinare la idoli

rug ecumenica

Săptămâna 19-26 ianuarie întinează din nou imaginea Bisericii Ortodoxe Române. Bine au numite unii: „săptămâna de urâciune ecumenică“.
Însuşi întâi stătătorul ei a binecuvântat această practică eretică. Slujba de deschidere a avut loc chiar la Catedrala Patriarhiei Ortodoxe Române.
Ai putea spune că e ca o închinare la zei, acest mod ecumenist de „rugăciune“. Biserica Ortodoxă, înălţând rugăciuni împreună cu atâţia feluriţi închinători, în atâtea felurite moduri, împreună cu atât de multe credinte şi încredinţări, e ca şi cum îşi aşază Dumnezeul pe unul dintre soclurile atât de multor dumnezei, e ca şi cum Dumnezeul nostru este unul dintre dumnezeii cărora se pot închina oamenii, unul dintre cei mulţi… Nu Unul Dumnezeu, precum mărturiseşte Simbolul Credinţei noastre.
Însăşi tema propusă dezbaterilor: „Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau“ (Ioan 4, 7) este una care contrazice propria lor ideologie ecumenistă. Este poate unul dintre cele mai concludente exemple antiecumenice (antihristice). Când Mântuitorul a zis: „Dă-mi să beau“, nu a zis aceasta pentru că El avea nevoie de apă, ci pentru că samarineanca avea nevoie de apa cea vie, pe care o aducea Hristos lumii.
Asociaţia ecumenică a Bisericilor din România dă acestui verset o interpretare aberantă, lipsită de credibilitate şi de suport chiar şi în faţa unora fără cunoştinţe teologice: „Întâlnirea dintre Mântuitorul Iisus Hristos și femeia samarineancă ne invită și pe noi să gustăm din apa de la un alt izvor și, de asemenea, să oferim ceva din ale noastre. În diversitate, ne-am îmbogăți reciproc“ (aici). De unde poţi scoate o astfel de explicaţie? În toată pericopa evanghelică nu se menţionează că Hristos ar fi băut până la urmă apă de la samarineancă. Din contră, El Însuşi spune şi femeii: „Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică“, precum şi ucenicilor care-L îmbiau la masă: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui“ (Ioan 4, 34). Şi tot acelaşi Sfânt Apostol îndeamnă: „Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume (I Ioan 4, 7).
Cum se poate ca Biserica Ortodoxă să aprobe, mai mult, să binecuvânteze, atâta orbire duhovniească? Unde îşi găseşte Biserica Ortodoxă argumente pentru a justifica acest „alt izvor“ pe care-l propune Asociaţia ecumenică a Bisericilor din România?
Ce fac celelalte culte în această săptămână, nu e treaba noastră, dar prin binecuvântarea pe care a dat-o acestui idolatru mod de rugăciune şi prin participarea la astfel de slujiri, Biserica noastră îşi subminează autoritatea, integritatea şi credibilitatea în faţa atâtor acuze ce i se aduc de către împotrivitorii ei. Însă doar instituţia Bisericii este cea care se decredibilizează, căci credincioşii adevăraţi nu dau curs acestei „binecuvântări“, urmând cu statornicie învăţătura Sfinţilor Părinţi. Nu e prima dată când doar conducătorii bisericii apobă unele erezii, dar poporul nu i-a urmat niciodată…

Poate că şi noi ar trebui să avem o săptămână de post şi Psaltire în acelaşi timp, nădăjduind în nemărginita milă a lui Dumnezeu faţă de poporul drept credincios…

vezi video aici

Lidia Hamza

VOI, CEI CE-AŢI FOST

vindec-celor-10-leprVoi, cei ce-aţi fost adânc legaţi
şi Dumnezeu v-a dat scăpare,
voi pân’ la moarte-I datoraţi
recunoştinţa cea mai mare!

O, nu uitaţi, o, nu uitaţi
ce I-aţi promis, ce-I datoraţi,
pliniţi al vostru legământ
căci Dumnezeu e Sfânt, Sfânt, Sfânt!

Voi, cei ce L-aţi chemat la greu,
iar El v-a scos din suferinţă,
voi până-n veci lui Dumnezeu
Îi datoraţi recunoştinţă!

Îi datoraţi să-L preamăriţi
pentru-ndurările-I slăvite,
să-L lăudaţi şi să-I vestiţi
minunile de voi trăite.

Îi datoraţi, trăind frumos,
să fiţi urmaşilor lumină,
să aibă şi ei în Hristos
pe veci încredere deplină.

O, nu uitaţi ce v-aţi legat
când El v-a scos din strâmtorare,
– El Şi-a-mplinit Cuvântul dat,
dar cum vi-l împliniţi voi, oare?

Traian Dorz – Cântarea anilor

CEA DINTÂI CONDIŢIE

Domnul Iisus HristosPână când nu te-ai născut într-o familie, cum să fii moştenitorul acestei familii?
Până n-ai intrat într-o casă, cum să lucrezi în ea?
Până n-ai îmbrăcat uniforma, cum să spui că eşti ostaş?

Naşterea din nou este actul prin care reintri în familia lui Hristos.
Uşa prin care reintri în Casa lui Dumnezeu.
Mijlocul prin care primeşti dreptul de a lucra în via Sa.
S-a vorbit atât de mult despre naşterea din nou, dar este încă nevoie să se vorbească şi mai mult. Căci, deşi ea este o condiţie pe care Însuşi Mântuitorul nostru a pus-o, spunând că fără ea este cu neputinţă să vadă cineva Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3, 3)
sau să intre în ea (Ioan 3, 5) – şi cu atât mai puţin să lucreze în mijlocul ei –
totuşi sunt din ce în ce mai mulţi acei care, în loc să intre prin această uşă în staulul Domnului, sar prin altă parte. Prin alte mijloace. Prin alte apucături (Ioan 10, 1).

Numai prin uşa naşterii din nou, numai prin uşa pocăinţei şi a convertirii, au intrat în împărăţia Evangheliei lui Hristos toţi aleşii Săi sfinţi, de la început şi până la sfârşit.
Numai prin baia naşterii din nou s-au primenit toţi cei care s-au botezat cu botezul lui Hristos,
şi care au luat crucea lui Hristos şi au mers după El,
şi care au putut bea paharul lui Hristos, şi au putut purta jugul Său,
şi care s-au îmbrăcat în Hristos şi au devenit împreună-lucrători cu Dumnezeu (I Cor. 3, 9).

Lucrarea Domnului este clădirea lui Dumnezeu, ogorul Său, Trupul lui Hristos, turma Sa, moştenirea Lui (I Cor. 3, 9; Efes. 2, 20; Colos. 2, 7; Evrei 3, 3-4; I Petru 2, 5; 5, 2)
pe care El o veghează ca pe lumina ochilor Lui,
pe care o îngrijeşte cu nespusă iubire (Ps. 23),
pe care El o apără cu putere şi cu grijă (Ps. 121, 4-8)
şi pe care o ţine în mâinile Lui (Isaia 53, 10).
Toată această lucrare este în primul rând duhovnicească (I Cor. 2, 10-16), | Continuare »

De-atâţia ani

Traian Dorz, Cântări îndepărtate

hristos-icoana usaDe-atâţia ani stă Domnul tău
în pragul casei tale,
iar tu-L respingi şi-alungi mereu
cu multele-ţi greşale!

Aşteaptă Haru-n uşa ta,
iertarea Lui să-ţi deie,
tu nu-L primeşti, Îl laşi aşa
de-atâţia ani să steie.

Ţi-aşteaptă fericirea-n prag
să-ţi umple viaţa-ntreagă,
tu, gol şi trist, suspini pribeag,
păcatul greu te leagă!

Iertarea stă şi pacea vrea
în viaţa ta să vină
să-ţi umple-ntreagă viaţa ta
cu cântec şi lumină.

Dar tu te împietreşti mereu –
ah, nu ţi-e teamă oare
că s-o sfârşi şi harul Său
şi lunga Lui răbdare?

C-aceasta, poate-n uşa ta
e ultima-I bătaie,
şi că apoi va mai urma
doar veşnica văpaie? | Continuare »

LUMINĂ!

Lumină ce mi-ai înnoit
privirea fericită
când inimii i-ai răsărit
răscrucea strălucită,

Lumină ce mi-ai sărutat
fiinţa mea întreagă
învăluindu-mi-o curat
pe calea cea mai dragă,

Lumină ce mi-ai nimicit
gheţarii vieţii mele
şi lacrimile mi-ai sfinţit
unindu-te cu ele,

Lumină care mi-ai atins
a harfei corzi curate
şi către ceruri mi-ai întins
aripi nemăsurate,

Lumină ce te nalţi slăvit
pe cerul vieţii mele
de mii de ori mai strălucit
ca sori şi luni, şi stele,

Lumină, sufletu-mi întreg
ca jertfă ţi se-nchină,
desăvârşirea s-o-nţeleg
pătrunde-mă deplină,

Căci te ador, ador, cobori
pe totdeauna-n mine,
purificat să mă-nfăşori
nemărginit, în tine!

Traian Dorz, Cântări de drum

Cel ce şi-a văzut păcatele, mai numeroase decât nisipul mării, acela este mai mare decât cel care a văzut îngerii

Ieromonah Serghie Rabko, Este posibila mantuirea in secolul al XXI-lea?, Editura Sophia, 2010

inceputul propovaduirii“Pocăiţi-vă! Este prima poruncă pe care o întâlnim în Evanghelie. Sfântul Ioan Botezătorul a propovăduit în pustie şi a botezat oamenii cu botezul pocăinţei: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor (Matei 3,2). Cu aceste cuvinte Mântuitorul a început să predice pentru că nu poate Domnul să Se arate sufletului, dacă el nu s-a căit sincer şi curat de toate păcatele sale şi nu s-a curăţit de ele. Omul a căzut. Din cauza păcatului, el s-a îndepărtat de Dumnezeu. Pentru a putea reveni la El, trebuie să se căiască, aceasta fiind singura cale de reîntoarcere.
Ce este pocăinţa? Adesea auzim şi vorbim despre ea, dar nimeni nu înţelege semnificaţia ei reală. Se întâmplă aceasta, pentru că suntem contaminaţi de păreri personale şi ne orientăm mai mult după legi omeneşti decât după poruncile lui Dumnezeu.
Majoritatea dintre noi se consideră creştini şi persoa­ne cucernice. Adesea ne îndreptăţim că nu am ucis pe nimeni, nu am furat, iar faptul că păcătuim îl credem scu­zabil, pentru că toată lumea greşeşte. Astfel, considerăm că nu avem motive să ne căim, că pocăinţa nu ne foloseşte la nimic. Cugetăm astfel, pentru că nu cunoaştem Evanghelia, nu înţelegem în ce constă creştinismul şi pocăinţa. De cele mai multe ori învăţăm din propriile greşeli şi pentru că, în urma păcatelor, urmează necazurile, atunci ele ne sunt unicii dascăli. Într-adevăr, prin necazurile suferite înţelegem, în cele din urmă, cât de eronat trăim.
Cuviosul Simeon Noul Teolog a spus: „La împlinirea poruncilor evanghelice vedem cât suntem de neputincioşi“. De aceea, numai în asemenea condiţii vom vedea şi vom înţelege realmente că suntem păcătoşi. Dacă nu ne recunoaştem starea de păcat, atunci nu trăim conform Evangheliei. | Continuare »

CEI CE-AU MĂRTURISIT

Traian Dorz,  CÂNTAREA ÎNVIERII

DeisisCei ce-au mărturisit pe Mielul
şi-au fost junghiaţi ca nişte miei,
fiind mutaţi la Domnu-n slavă
cu El în ceruri sunt şi ei.

Fie-n veci fericit
cel ce moare mântuit,
fie-n veci cu Hristos
cel ce moare credincios!

Cei ce-au umblat pe calea strâmtă
prin chinuri şi cu jugul greu
au moştenit făgăduinţa
şi sunt acum cu Dumnezeu.

Cei ce-au trecut până la moarte
prin orice ape şi-orice foc,
dar nu s-au despărţit de Domnul
– acuma-s în acelaşi loc.

Cei ce s-au despărţit de lume
unindu-şi viaţa cu Iisus
au şi ajuns moştenitorii
Ierusalimului de Sus.

Cei ce-au răbdat smeriţi ocară
şi suferinţi pentru Hristos
sunt fericiţi în Sfânta Ţară
cu Domnul lor Cel Credincios.

O sfeştanie românească la râul Iordanului

Botezul-Domnului_pr-Arsenie-boca-draganescuPreot Iosif TRIFA, Pe urmele Mântuitorului
Însemnări din călătoria la Ierusalim

Automobilele se pregătesc să plece cu noi spre Iordan, la locul unde S-a botezat Mântuitorul. De la Marea Moartă până la locul unde S-a botezat Mântuitorul în râul Iordan, e o cale cam de 4-5 kilometri. Plecând într-acolo cu automobilul, folosesc parcursul acestui drum ca să spun unele amănunte despre râul Iordan.
Râul Iordan izvorăşte din munţii Libanului, dintr o stâncă de granit cu un izvor vestit de mare. În calea sa primeşte apoi şi alte izvoare şi văi. Trece, după aceea, prin Lacul Tiberiadei (Marea Galileii), şi de acolo o ia apoi în jos, pe sub Muntele Taborului, spre Marea Moartă (vezi harta de la pag. 25). Cu totul, râul Iordanului face un drum de peste 300 de kilometri, cu toate că, în linie dreaptă, această curgere abia ar fi pe jumătate. Lungimea o fac cotiturile cele multe ce le are Iordanul. De la Lacul Tiberiadei până la Marea Moartă, Iordanul face o cale de 104 kilometri şi, în această cale, coboară 200 metri, adică o coborâre foarte mare, la fiecare kilometru câte 2 metri de coborâş. Această cădere face ca râul Iordan să fie un râu foarte repede curgător.
„Repejunile Iordanului“, de care vorbesc cântările bisericeşti, de fapt sunt aievea, căci râul Iordan curge cu mare repeziciune. În cea mai mare parte, Iordanul curge printre stânci şi locuri stâncoase. Se varsă în Marea Moartă. Însă în vremile biblice, înainte de pieirea Sodomei şi Gomorei, Iordanul curgea înainte, până la Marea Roşie, şi pe locul unde e azi Marea Moartă era o câmpie frumoasă şi bogată ca un paradis, udată fiind de apa Iordanului. Poate tocmai acest belşug i-a făcut pe cei din Sodoma şi Gomora să uite pe Dumnezeu, căci aşa e omul, din ce e mai sătul şi mai îmbuibat, uită mai mult pe Dumnezeu. (…)
Ne apropiem de Iordan. O lume pustie se întinde de jur-împrejurul râului sfânt. Pământul e nisipos şi spălat de apele de iarnă, când Iordanul se revarsă peste locurile de şes. Pe multe locuri ţărmurii Iordanului n-au nici un fel de vegetaţie, ci numai pământ sterp şi stâncos, însă pe cele mai multe locuri Iordanul e înconjurat cu o desime de fel de fel de plante şi arbori. Locul unde S-a botezat Mântuitorul încă e înconjurat cu astfel de desime. Mai în sus, spre Galileea, împrejurul Iordanului e pământ mănos şi cultivat. | Continuare »

PRESENTIMENTE TRISTE

Din «Viaţa, învăţăturile şi profeţiile Sfântului Serafim de Sarov»,  Ed. Schimbarea la Faţă, Traducere: Arhim. Paulin Lecca

PSf-Serafim-de-Sarov-20ropria sa moarte se apropia. Stareţul fusese înştiinţat. Se simţea îmbătrânit. Mulţimile, care în număr mereu crescând inundau Sihăstria şi îl urmăreau în pădure, îl oboseau. Apăsătoare era, de asemenea, atmosfera de duşmănie din partea egumenului Nifon şi a majorităţii călugărilor, faţă de lucrarea sa preferată – obştea de la Diveevo.
Dar mai rău ca orice îl apăsa purtarea nesinceră şi linguşitoare a celui care s-a adeverit mai apoi inamicul numărul unu al iubitei sale ctitorii.
Mic-burghezul din oraşul Tambov, Ivan Tihonovici Tverdoseev (în trad. – Gat-tare), frate începător la Sarov înzestrat cu darul picturii, dotat cu o voce frumoasă, nu era lipsit nici de calităţi, nici de farmec. Lumea îi zicea „pictorul“. Oare Stareţul se înşelase de data aceasta? Îl făcuse pe tânăr confidentul său? Amintirile pe care acesta din urmă le-a publicat mai târziu ne îndreptăţesc să credem că nu.
Inteligent şi ambiţios, el a hotărât să-şi facă o carieră prezentându-se, după moartea Stareţului ca ucenicul său preferat şi succesorul său la Diveevo. Când mergeam la Sarov, scrie în depoziţiile lui Mihail Manturov, raportate în „Letopiseţul mănăstirii Serafimo-Diveesvki“, „n-am remarcat nimic rău în Ivan Tihonovici. Deşi nu-mi era simpatic, intram totuşi la el, când mă invita la un ceai. Într-o zi, Părintele m-a întrebat de unde veneam. Am băut un ceai la pictorul din Tambov, i-am răspuns. «Of, bucuria mea, să nu te mai duci niciodată acolo. Va fi în dauna ta. Căci Ivan nu te invită cu inimă curată, ci ca să te spioneze». După aceasta mi-am întrerupt vizitele. Era nemaipomenit, cum Părintele ştia totul dinainte şi cum ne păzea de tot răul”.

Părintele Serafim le prevenea, de asemenea, pe surori:
– Bucuria mea, îi spunea el maicii Eudoxia, eu v-am născut duhovniceşte şi nu vă voi părăsi.
Ivan Tihonovici pretinde că după moartea mea să vă dau lui. Nu, eu nu vă voi da! Inima lui şi inimile celor ce-i vor urma, vor fi reci faţă de voi. El zice: «Tu eşti bătrân, Părinte, dă-mi fiicele tale!», dar el le cere cu o inimă rece. Tu să-i zici, maică, în numele meu, că voi nu sunteţi opera lui”.

Ceea ce la timpul potrivit s-a făcut.
„O inimă rece”, repeta Stareţul cu nelinişte. Ivan Tihonov va avea o inimă rece.
Pentru că această frică a marelui Stareţ în faţa răcelii falşilor ucenici? Pentru că diavolul este rece, el, care este tatăl minciunii. | Continuare »

[La 92 de ani de Oaste]

„…La aceasta ţin să fac o mărturisire – scria el [părintele Iosif TRIFA] în vremea aceea când unii doreau să vină cu anumite schimbări în mersul Oastei; sunt dator faţă de Domnul meu Iisus Hristos să fac o mărturisire:
Din felul cum s-a pornit şi din felul cum s-a dezvoltat mişcarea Oastei Domnului, se vede clar şi lămurit că această Mişcare nu a venit de la oameni, ci a venit de Sus, de la Domnul. Eu n-am fost în această Mişcare decât un vas umil şi slab de care S-a folosit Domnul în Lucrarea Sa. Când s-a început mişcarea Oastei, eu însumi nu-mi dădeam seama despre ce va fi mai departe. Gândul acestei mişcări a venit de sus, într-o noapte de Anul Nou, în clipele unei rugăciuni. În aceste, clipe Duhul Sfânt a plămădit Lucrarea Domnului: a sădit grăunţul de muştar din care urma să iasă pomul cel mare de azi.
Eu însă n-aveam cunoştinţă despre planul acesta. Eu n-aveam nici un plan mai mare, de viitor, cu mişcarea Oastei şi nu făcusem cu nimeni vreun plan pentru mersul acestei mişcări. Pentru mine, Oastea era o mişcare pe care o pornisem la drum într-o clipă de însufleţire venită de Sus… Foto-009La început, această Lucrare era o mică lumină venită de Sus, ce părea gata să se stingă. Un an de zile am stat cu mişcarea Oastei abia având pe lângă mine vreo zece ostaşi… Părea că încercarea se va stinge şi mă rugam Domnului să nu mă lase de ruşine. Dar Domnul a avut grijă de Lucrarea Sa. Mişcarea a început a prinde putere şi eu am început să primesc de Sus foc ceresc cu care să aprind sufletele oamenilor. Şi harul a tot prisosit – până am ajuns aici. Ţin deci să o spun cu apăs: Oastea Domnului este a Domnului şi Conducătorul ei Cel Nevăzut este Domnul, Cel Care a pornit-o la drum.“ (…)

Atenţie, scumpii mei fraţi ostaşi!… Vrăjmaşul cel mare al mântuirii noastre şi al Domnului nostru este un mare şiret. El are o mulţime de slujitori ai lui care umblă mereu cu vicleşug, să ne fure solia cea adevărată ce ni s-a trimis de la început şi să ne facă să ne abatem din drumul mers de „curierul” Domnului, care ne-a adus-o. Atenţie mărită, scumpii mei fraţi ostaşi! Nu-i urmaţi pe cei care vor să vă ducă spre alte „poziţii”, spre alte locuri, spre alte destinaţii! Urmaţi patrula cea adevărată care vă îndrumă să luptaţi şi să apăraţi acolo unde Domnul v-a aşezat de la început.
Începem cu „omul” şi mereu sfârşim cu „Lucrarea”. Pentru că istoria acestui om al lui Dumnezeu s-a contopit deplin cu istoria Lucrării pe care Dumnezeu a făcut-o prin el. Toată fiinţa şi personalitatea lui s-a întins, s-a lărgit, s-a multiplicat în mii, în zeci de mii, în sute de mii de exemplare duhovniceşti… S-a prefăcut într-o însufleţire, într-o atmosferă, într-un „specific” duhovnicesc şi evanghelic unic, între hotarele căruia se desfăşoară o viaţă şi o mărturie tainică şi binecuvântată. El s-a contopit cu Lucrarea Oastei, ca şi Hristos cu Biserica Sa.

Un foc ceresc încălzeşte această Lucrare tainică. Un vânt ceresc o poartă. O putere cerească o apără şi un destin ceresc o urmăreşte.
Nici un vrăjmaş n-o poate nimici, pentru că ea stă sub binecuvântarea dumnezeiască şi nici un prieten n-o poate scăpa de prigoniri, pentru că ea stă sub o profeţie divină…
Nici un nelegiuit nu-i poate pune cătuşe, pentru că Hristos a făcut-o slobodă. Şi nici un legiuitor nu-i poate da slobozenie lumească, pentru că ea este roabă a lui Hristos. | Continuare »