b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Traian Dorz, «Isus Biruitorul», nr. 43, 44 din 25 decembrie 1947

Praznicul luminat al naşterii Domnului Iisus Hristos!…
Şi în timp ce toate stranele şi toate corurile din ceruri şi de pe pământ cântă: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru răsărit-a lumii lumina cunoştinţei”… noi îngenunchem cutremuraţi în faţa cutremurătoarei Taine din Ieslea Betleemului cu inimile pătrunse de însemnătatea ei cutremurătoare…

Aud glasul proorocului Isaia… Din negura strălucitoare şi îndepărtată a celor trei mii de ani în urmă, el strigă şi astăzi cu aceeaşi putere, acelaşi Adevăr:
„Un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat,
Domnia va fi pe umerii Lui…
Îl vor numi Minunat Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii” (Isaia 9, 6).

Harul harurilor veşnice care i-a luminat proorocului ochii şi sufletul i-a arătat cu mai mult de şase sute de ani înainte Ieslea Betleemului şi Taina Cutremurătoare a Întrupării lui Dumnezeu… Privind Minunea şi pătruns până în străfunduri de marele ei înţeles, Isaia a strigat: „Un copil ni s-a născut…”

Când Mâna lui Dumnezeu a ridicat negura mai departe şi în faţa sufletului uimit al proorocului s-a ivit Golgota cu Crucea însângerată… înfiorat, cu inima zdrobită şi cu ochii înlăcrimaţi, el a scris atunci întâia dată acel minunat, unic şi veşnic Cântec de Iubire, pe care l-au repetat transfiguraţi de atunci nenumărate mii de păcătoşi, ca pe singura lor izbăvire; nenumărate mii de sfinţi, ca pe unica lor îndreptăţire… nenumărate mii de îngeri, ca pe veşnica lor uimire: | Continuare »

Sfântul Nicolae Velimirovici

Iisus Hristos Domnul a venit pe pământ întru putere şi întru smerenie, pentru ca omul să înveţe să iubească pe Dumnezeu şi pe om. Oamenii sunt neputincioşi; iubirea de Dumnezeu le dă putere. Oamenii sunt mândri; iubirea de oameni le dă smerenie. Iubirea de oameni vine din iubirea de Dumnezeu. Smerenia vine din simţirea puterii lui Dumnezeu. Dragostea de oameni fără dragostea de Dumnezeu este mincinoasă, iar puterea fără Dumnezeu e mândrie şi neputinţă. Dar iată ca oamenii au ales un al treilea lucru, care nu este nici iubire de Dumnezeu, nici iubire de oameni: au ales iubirea de sine; şi aceasta este stavilă între ei şi Dumnezeu, este stavilă între ei şi ceilalţi oameni, este desăvârşita lor singurătate.

Iubindu-se numai pe sine, omul nu iubeşte nici pe Dumnezeu nici pe semeni. Nu iubeşte nici măcar omul din sine; iubeşte numai gândurile ce şi le face despre sine, amăgirile în legătură cu sine. Dacă l-ar iubi pe omul dintrînsul, ar iubi şi chipul lui Dumnezeu din el, şi îndată s-ar face iubitor de Dumnezeu şi de oameni, pentru că ar căuta în ceilalţi om şi Dumnezeu, ca să-i iubească. Iubirea de sine nu e iubire, e lepădare de Dumnezeu şi dispreţ faţă de oameni, fie făţiş sau într-ascuns. Iubirea de sine nu e iubire ci boală, o boală grea care aduce cu ea alte boli. Pojarul aduce febră în trup, iubirea de sine aduce arşiţa pizmei şi a mâniei. Omul plin de sine e plin şi de pizmă asupra celor mai buni ca el, sau mai bogaţi, mai învăţaţi ori mai preţuiţi decât el. Iar invidia merge mână-n mână cu mânia, cum merge focul cu flacăra; o mânie mocnită, care răbufneşte din când în când, descoperind toată hidoşenia unei inimi bolnave, înveninate de otrava iubirii de sine. | Continuare »

Sfântul Ioan Gură de Aur – Cuvânt la Duminica a XXVII-a după Pogorârea Sfântului Duh

Ne este de folos să fim dojeniţi. Cine laudă toate fără deosebire, atât faptele noastre cele vrednice de ocară, cât şi pe cele vrednice de laudă, acela nu ne este prieten, ci un amăgitor sau batjocoritor.

Când cineva laudă ceea ce este lăudabil, dar, pe de altă parte, ocărăşte greşelile şi păcatele, acesta este prietenul cel adevărat. Şi ca să vedeţi că cel care în toate ne laudă şi în toate ne proslăvesc nu ne este prieten, ci un amăgitor, ascultaţi ce grăieşte Dumnezeu prin Proorocul Isaia: „Poporul meu, cei ce vă fericesc vă înşeală pe voi şi cărarea picioarelor voastre o strică” (Isaia 3, 12).

Pe un vrăjmaş nu-l putem suferi, chiar când ne laudă, iar pe un prieten îl îmbrăţişăm, chiar şi când ne dojeneşte. Acela ne este potrivnic chiar şi când ne sărută, iar acesta ne este plăcut chiar şi când ne răneşte. Sărutarea vrăjmaşului este foarte bănuitoare, iar rana ce ne face un prieten purcede de la grija lui pentru noi. Pentru aceea, înţeleptul Solomon zice: „Mai bune sunt rănile prietenului, decât sărutările cele făţarnice ale vrăjmaşului” (Pilde 27, 6).

„Cum zici tu?”. Aşa, rănile sunt mai bune, ca semne ale prieteniei, căci el nu se uită la ceea ce se face, ci la inima şi gândurile oamenilor de la care vine rănirea sau sărutarea.
De pildă, Iuda a sărutat pe Domnul, dar sărutarea lui era plină de trădare, gura sa plină de otravă, limba sa plină de răutate. | Continuare »