Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de botez din Ogeşti – decembrie 1980

„V-a spus vouă cineva de datoria înfrânării şi a ascultării, a zilelor de rugăciune, a vremii de post, a zilelor de sărbătoare?”

Iisus-Hristos… De ce se destramă, se distrug atâtea căsnicii? Fiindcă n-au la temelia lor pe Hristos! Şi tot aşa, dacă nu este Hristos temelia vieţii şi a credinţei, şi a speranţei, şi a iubirii care trebuie să fie între cei doi soţi, care să-i călăuzească şi să-i ducă cu înţelepciune şi curăţie la înfrânare. Ei nu cunosc sărbătoare. Nu cunosc zi de post. Nu cunosc zile de rugăciune. Şi nu se păzesc în înfrânare, în curăţie şi evlavie înaintea lui Dumnezeu. Ci se lasă stăpâniţi de firea pământească şi de jumătatea din jos a trupului lor. Atunci desigur că nu pot fi binecuvântaţi şi nici copiii pe care îi concep în stările acestea.
Este scris în Cuvântul lui Dumnezeu: „Dacă sunteţi necredincioşi, atunci copiii voştri sunt necuraţi”.
Copiii voştri sunt curaţi numai când voi sunteţi sfinţiţi. Când voi trăiţi în curăţie, în evlavie, în respect pentru zilele de post. În respect faţă de zilele de rugăciune. În respect faţă de sărbători. Atunci Dumnezeu vă binecuvântează căsnicia cu copii binecuvântaţi, viaţa voastră este sfântă, curată şi înfrânată. Şi copiii voştri sunt sfinţi.
Şi creşterea lor e sfântă. Şi atunci copiii sunt binecuvântaţi şi cresc spre fericirea părinţilor şi spre slava lui Dumnezeu, şi spre mântuirea altora.
Dar dacă nu este aşa de la începutul conceperii lor, copiii aceştia vor fi necuraţi. Necuraţi vor trăi. Necuraţi vor vorbi. Necuraţi se vor purta. Necuraţi vor umbla. Spre nefericirea lor, spre ocara lui Dumnezeu, spre nenorocirea celor care vor fi cu ei şi spre pierzarea veşnică a celor care i-au conceput în felul acesta.
E nevoie să gândim asupra acestor lucruri, pentru că la foarte puţine dintre fetele care se căsătoresc, mamele lor le dau de grijă lucru acesta.
Prea puţini dintre tinerii care se căsătoresc ştiu acest lucru. De aceea foarte puţine dintre familiile care se întemeiază şi care au copii îi nasc şi îi cresc copii binecuvântaţi, spre slava lui Dumnezeu, spre fericirea lor şi spre mântuirea altora.
Şi prea mulţi sunt acei care, neştiind datoria înfrânării, nasc copii ai lui Cain, care umplu lumea de nenorocire şi în primul rând inima şi viaţa părinţilor care i-au crescut. Spre ruşinea casei care i-a crescut şi spre nefericirea multora dintre cei care au de-a face cu ei în viaţă.
Dragii noştri! Se spun aşa de puţin aceste lucruri, pentru că, dintr-o jenă, dintr-o sfială nelalocul ei, nu se vorbeşte despre ele. Dar Cuvântul lui Dumnezeu este limpede şi El ne învaţă că noi trebuie să ştim aceste lucruri şi să învăţăm pe copiii noştri adevărul.
Se spune de atâtea ori în Cuvântul lui Dumnezeu: „Părinţilor, învăţaţi pe copiii voştri, creşteţi-i în frica şi-n ascultarea lui Dumnezeu”. Nu vă jenaţi să spuneţi adevărurile acestea din timp copiilor, pentru ca nu cumva ei, aflându-le prea târziu, să li se strepezească dinţii şi să li se amărască gura, când vor zice: „O, dacă mi-ar fi spus mie mama… Dacă mi-ar fi spus mie tata lucrurile acestea atunci când trebuia să mi le spună…”. | Continuare »

Fragment dintr-o vorbire a fratelui Popa Petru (Săucani) de la o adunare de comemorare a Părintelui Iosif TRIFA

PrIosif… Am zis, noi încă nu ştiam. Şi atunci Dumnezeu ne-a mai trimis un fiu. Ne-a mai trimis un slugă a Lui. Ne-a mai trimis un om al Său. Ne-a mai trimis un vestitor al Lui. Aşa ca în toate vremile şi în toate veacurile, Dumnezeu a trimis câte un profet al Lui la toate neamurile pământului şi la toate generaţiile. Nouă, prin îndurarea Lui, ne-a trimis şi nouă Dumnezeu. Se spunea [aici] la început: oare de ce Dumnezeu a ţinut atât de mult la poporul nostru, la neamul nostru?
Neamul nostru de la naşterea lui s-a născut creştin. Împăratul Traian, care a venit şi a cucerit Dacia, de-acolo din Roma a trimis la noi, în Dacia noastră, pe cei mai buni creştini. I-a adus aici. I-a colonizat aici în Dacia noastră. I-a exilat, să se scape de ei, să nu mai fie acolo. I-a trimis aici. Ceea ce a făcut el din ură şi din răutate, pentru noi a fost lucrul cel mai mare şi cel mai scump. Că ne-a trimis prin ei credinţa, în Dacia noastră de altădată. Şi când poporul nostru s-a născut din daci şi din romani, nu le-a mai spus nici daci, nu le-a mai spus nici romani. Le-a spus români. Dar ei s-au născut atunci creştini.
Ce binecuvântare a fost pentru poporul nostru românesc, chiar paguba aceea pe care a crezut împăratul Traian că o face trimiţând în exil aici pe cei mai zeloşi, pe cei mai buni credincioşi creştini de pe vremea lui, de-acolo. Dacă Dumnezeu aşa de bun a fost cu noi şi cu poporul nostru, El ţine minte şi astăzi şi nu uită de acei de-atunci, de părinţii de-atunci, de credincioşii de-atunci, de creştinii de-atunci.
Dacă ne-am duce noi cu gândul la trăirea lor cea minunată… dacă ne-am duce noi cu gândul la sărbătorile lor, pe care le trăiau ei şi le sărbătoreau atunci, după ce s-a încreştinat poporul nostru, am rămâne plini de uimire şi plini de bucurie. Şi am spune: „Doamne, mare eşti Tu!”. Despre ei au scris scriitorii de pe vremea de-atunci. Au trimis scrisori împăratului de la Roma. Când el întreba şi cerceta ce fel de oameni sunt, cum sunt, scriitorii de pe vremea aceea spuneau: „Aceştia sunt cei mai paşnici oameni de pe toată faţa pământului. Aşa se iubesc ei într-olaltă. Aşa muncesc ei. Aşa sunt supuşi stăpânirilor. Cu ei n-are nimeni treabă niciodată. Sunt oamenii cei mai paşnici şi cei mai buni”. Aşa scriau despre credincioşii, despre creştinii, despre părinţii noştri cei dintâi.
Aşa părinţi am avut noi. Aşa creştini au fost la început. | Continuare »

P10AMoise Velescu, din PROFETUL VREMILOR NOASTRE

În casa lui Dumitru din Certege, în anul 1888, la 3 martie, ca un dar de sus, Domnul aducea pe al patrulea lăstar de măslin, cum zice psalmistul (Psalmul 128, 3).
Cu ochişorii blânzi şi cu faţa frumoasă, copilaşul, care părea mai mult un îngeraş decât un copil, nu se mai sătura să privească spre bunii şi duioşii ochi ai mamei lui credincioase.
Aceştia însă se împărţeau, când privind odorul sfânt, când culegând cu ei de pe paginile Psaltirii mângâierea necesară durerilor ce încă nu se risipiseră.
Aşa au trecut cele trei zile până în 6 martie, sărbătoarea celor 42 de mucenici din Amoreea. Atmosfera a devenit mai profundă, mai solemnă, mai sărbătorească, iar copilul născut din părinţii Dumitru lui Nicolae şi Anuţa, născută Bota, a fost dus la biserică şi botezat în Numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, lepădându-l de Satana şi de toate uneltirile lui şi unin-du-l cu Hristos.
Numai mama, Anuţa, care a petrecut această zi în post, în rugăciune şi în citire din Psaltire, a şters lacrimi din ochii ei cei buni.
În toţi cei 7 ani care au urmat, ori de câte ori privea copilul acesta ce primise numele de Iosif, mamei i se părea că nu se mai satură de chipul lui plăpând şi că îi paşte o neprevăzută despărţire.
Pentru copilaşul Iosif, spre deosebire de ceilalţi, întreaga lui fericire era în a privi pe mama lui.
Cu cât timpul trecea, toţi ai casei ştiau că Iosif este copilul iubit al mamei. Faptul acesta nu era privit cu invidie sau cu nemulţumire de către ceilalţi, ci ca o plăcută şi dulce părtăşie a frumoasei lor iubiri.

Astfel, Iosif deveni ajutorul cel mai de nădejde al mamei! El o ajuta să legene o surioară sau un frăţior mai mic, el ajuta la spălat de rufe, el, la mâncare, şi când mama mulgea vacile, el ducea şiştarul, apoi privea tot timpul mulsului pe buna lui mamă şi primea o cană cu lapte proaspăt.
Într-o zi însă când mama mulgea o vacă în curte, un tăuraş se repezi spre ea şi, lovind-o, o trânti jos împungând-o cu coarnele lui tari.
A alergat Iosif spre vita înverşunată, strigând, plângând şi cerând ajutor, dar mama, răsturnată la pământ, gemea sub picioarele şi coarnele ucigaşe. | Continuare »

Izgonirea-lui-Adam-din-Rai-2Traian Dorz, Prietenul tinereţii mele

1. Domnul şi Mântuitorul meu, iată, şarpele mă pândeşte totdeauna, dar văd că el îndrăzneşte să se apropie de mine doar când sunt singur. După cum a făcut şi faţă de mama mea Eva, când şi ea era tot singură.
2. Ce primejdioasă este totdeauna singurătatea pentru o femeie, adică pentru sufletul fără soţ, pentru sufletul cel mai slab!
3. Singurătatea, pentru suflet, este ca vântul pentru foc: pe cel tare îl face mai puternic, pe cel slab îl împrăştie de tot.
4. Prietenul singurătăţii mele şi al tăriei mele, nu-mi lăsa inima singură niciodată!
5. Nu mă părăsi când sunt mai slab, căci şarpele numai atunci îndrăzneşte să se apropie de mine. Şi ispita numai atunci mă poate birui.
6. Tatăl, Care m-a luat din coasta Ta, m-a dat Ţie, spre a-Ţi purta o însoţire veşnic nedespărţită şi a-Ţi face totdeauna bucurie cu gingăşia dragostei mele.
7. El mi-a rânduit astfel toată bucuria mea numai în Tine şi cu Tine.
8. Dar, într-o clipă nefericită, când, în umblările prin Edenul nostru, Ţi-am rămas în urmă, mi-a apărut în faţă şarpele.
9. Şi, în loc să alerg după Tine, m-am apropiat de el.
10. În loc să ascult de înştiinţările Tale, am ascultat la şoaptele lui.
11. Şi, în loc să-mi întind braţele spre Tine, am întins mâna spre el, iar mâna mea întinsă spre şarpe s-a uscat aşa.
12. De atunci, n-am mai putut înălţa niciodată mâna aceasta spre ceruri, în rugăciune slobodă şi caldă. | Continuare »

Izgonirea-lui-Adam-din-Rai-3Traian DORZ

Tot ce-i pe lume rânduit
e-ntemeiat pe ascultare,
din Cel Etern Desăvârşit,
desăvârşit e tot ce-apare.

De la-nceput El a creat
în toate ordinea deplină
şi-o lege veşnică le-a dat
– de-aceasta toate să se ţină.

Rămânerea pe-al ei temei
e bucurie şi cântare,
iar părăsirea căii ei
e prăbuşire şi-ntristare.

Prin cel dintâi neascultător,
dezordinea putu să vină,
iar fiii lui, prin răul lor,
mereu pământu-l învenină.

Ce fericire-i să urmezi
a ascultării armonie,
în tot ce simţi şi-n tot ce vezi,
atunci e har şi bucurie.

O, fugi de duhul răzvrătit
şi ţine-ţi viaţa-n ascultare,
că nu-i păcat mai scump plătit
ca cel făcut de dezbinare.

Preot Iosif TRIFA, «Citiri şi tâlcuiri din Biblie»

adam si eva cu marulEste cunoscută istoria căderii lui Adam şi ale Evei, când i-a înşelat şarpele-diavol să guste din pomul cel oprit. Până şi copiii cei mici de şcoală cunosc această istorie. Vă rog să o citiţi cu luare-amin­te şi în Biblie, la cartea Facerii, capitolul 3. Însă puţini sunt acei care cunosc înţelesul adânc ce este în istoria acestei căderi. Căci înţelesul acestei căderi nu e numai acela că Adam şi Eva au păcătuit şi Domnul Hristos a venit în lume să şteargă acest păcat strămoşesc. Această învăţătură – pe care o cunoaştem din cărţile de religie – e frumoasă şi e adevărată, numai că pentru mine şi pentru tine, cititorule, n-are nici o însemnătate atâta timp cât noi trăim o viaţă cufundată în toate patimile, fărădelegile şi ticăloşiile. Nici Naşterea Domnului, nici Botezul, nici Moartea şi Învierea Domnului, nici mântuirea lui Adam şi ştergerea păcatului strămoşesc n-au nici o însemnătate pentru mine şi pentru tine câtă vreme noi trăim fără nici o schimbare sufletească, câtă vreme trăim o viaţă încărcată cu toate urmările păcatului strămoşesc, cu toate patimile şi fărădelegile.
Înţelesul cel dintâi al căderii lui Adam şi al Evei este acela să aflu că şi eu sunt un Adam înşelat de şarpele dia­vol. Să aflu că istoria lui Adam şi al Evei se petrece şi cu mine, să aflu că şi pe mine tot aşa m-a înşelat şi mă înşeală diavolul, cum i-a înşelat odinioară pe Adam şi pe Eva.

Biblia spune că şarpele-diavol s-a apropiat de Adam şi de Eva cu vorbele:
– Oare a zis Dumnezeu cu adevărat, ori numai vi se pare vouă, să nu mâncaţi din toţi pomii raiului?
– Da, a răspuns Eva, Dumnezeu ne-a spus lămurit: „Să nu mâncaţi din rodul pomului din mijlocul grădinii, căci cu moarte veţi muri“.
Atunci satana, văzând că Adam şi Eva n-au uitat porunca, începu cu înşelăciunea minciunii:
– Nu pentru asta v-a oprit Dumnezeu, că veţi muri, le zise diavolul, ci pentru că El ştie că îndată ce veţi gusta vi se vor deschide ochii şi veţi fi şi voi asemenea cu Dumnezeu, cunoscând binele şi răul… | Continuare »

09.03-Postul-MarePărintele Alexander Schmemann

Pentru mulţi, dacă nu pentru majoritatea creştinilor ortodocşi, Postul Paştelui constă dintr-un număr limitat de reguli şi prescripţii exterioare, predominant negative: abţinerea de la anumite mâncăruri, de la dans şi alte distracţii. Această înţelegere exprimă gradul nostru de înstrăinare faţă de adevăratul duh al Bisericii, care ne este aproape imposibil de înţeles, şi anume că Postul înseamnă şi “altceva”– ceva fără de care toate aceste rânduieli îşi pierd în mare parte semnificaţia. Acest “altceva” poate fi cel mai bine descris ca o “atmosferă”, “un climat” în care fiecare din noi intră, ca fiind mai întâi o stare a minţii, a sufletului, care timp de şapte săptămâni pătrunde întreaga noastră existentă. Scopul postului nu este acela de a ne sili să acceptăm câteva obligaţii formale, ci acela de a ne “înmuia” inima, astfel încât aceasta să se deschidă către realităţile duhovniceşti, să cunoască tainica “sete şi foame” după comuniunea harică cu Dumnezeu.
Această “atmosferă” de post, această “stare a minţii” este determinată în mare parte de slujbe, de diferitele schimbări ce intervin în viaţa liturgică în această perioadă. Luându-le separat, aceste schimbări pot apărea ca fiind “rânduieli” de neînţeles, reguli formale la care trebuie să consimţim formal; dar, înţelese că un întreg, ele descoperă şi comunică duhul Postului, ne fac să vedem, să simţim şi să exprimăm acea tristeţe strălucitoare care reprezintă adevăratul mesaj şi dar al Postului. | Continuare »

Expulsion_of_Adam_and_EvePredică la duminica izgonirii lui Adam din rai
Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis, în Sfânta Biserică a Sfântului Gheorghe Lakkia [Levaia] – Amintaios 28.02.1982

Mâine, iubiţii mei, începe Sfânta şi Marea Patruzecime, care ţine 40 de zile. Prima zi este Lunea cea Curată, iar ultima este Sâmbăta lui Lazăr. Biserica ne cheamă să ne nevoim. Avem vrăjmaşi. Iar cei mai mari vrăjmaşi ai noştri sunt trei: primul este trupul cu dorinţele lui rele, al doilea este lumea cu spaimele şi farmecele ei, iar al treilea este satana, care – cum zice Apostolul Petru – „ca un leu răcnind umblă căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8). Aşadar, suntem chemaţi la un război duhovnicesc. Şi precum soldaţii au arme, aşa şi noi, soldaţii lui Hristos, trebuie să fim înarmaţi cu armele pe care Apostolul Pavel le numeşte astăzi „armele luminii” (Romani 13, 12). Iar armele pe care ni le recomandă Sfânta noastră Biserică în această perioadă sunt patru.

Prima armă este postul. Unii moderni spun că postul nu reprezintă nimic. L-au inventat preoţii şi episcopii ca să ţină poporul supus. Aceasta este o minciună. Postul este un aşezământ vechi. Este, precum zice Marele Vasilie, „de aceeaşi vârstă” cu omul, atât de vechi ca şi omul. Când Dumnezeu i-a făcut pe Adam şi pe Eva, le-a spus să mănânce din roadele tuturor pomilor din rai în afară de unul. Ei, asta nu înseamnă post? Dar, din nefericire, Adam şi Eva nu au păzit acest post uşor şi au fost pedepsiţi: „au fost izgoniţi din rai”, precum auzim astăzi în cântări. Au postit Moise, Ilie, toţi profeţii şi patriarhii şi drepţii din Vechiul Testament. Au postit evreii, au postit toate popoarele. Dar mai înainte de toate postul îl recomandă Domnul nostru Iisus Hristos. Îl recomandă prin cuvintele pe care le-am auzit astăzi (vezi Matei 6, 16 – 18), şi – mai mult – prin faptele şi pildele Sale. După botezul Său, Hristos s-a dus în pustie, a rămas acolo 40 de zile, s-a luptat cu satana şi l-a învins; şi acolo a postit aspru, atâtea zile nici nu a mâncat, nici nu a băut nimic. Aşadar postul se întemeiază şi pe Vechiul şi pe Noul Testament. | Continuare »

caderea-lui-adamLidia Hamza

Ce splendori ne înconjoară!
E atât de umbros şi strălucit tot drumul meu cu Tine!
Deşi este stâncos şi abrupt, deşi soarele arde atât de puternic, deşi nu-i nici un izvor care să-i potolească arşiţa, deşi nu-i nici o floare, nici o umbră, nici un luminiş, nici o pasăre pe aici. Totul este arid şi uscat. Piatră ascuţită şi pământ fierbinte…
Pe unde sunt pietrele prea ascuţite şi spinii prea în cale, simt semnul răstignirii din Palmele aşezate sub tălpile mele şi ascuţişul pietros nu lasă nici o rană.
Pe unde soarele arde prea necruţător, umbra Crucii potoleşte fierbinţeala şi izvorul ei astâmpără setea.
Iar cuvintele tale, şoaptele tăinuite ale iubirii Tale sunt armonii nemaiauzite de mine, bucuriile pe care mi le faci sunt nemaicunoscute inimii mele.
Dar iată că pe marginea drumului nostru încep să apară ba o floare sălbatică, ba o sălcioară, semn că undeva, aproape chiar, este vreun izvor. Nici pietrele nu mai sunt aşa ascuţite. O iarbă moale şi fragedă simt acum sub tălpile mele. Deşi, de o parte şi de alta a drumului nostru prăpăstiile sunt la fel de mari, cărăruia noastră pare că nu mai urcă, ci şi-a croit făgaş lin printre stânci.
Ce minunat de bun eşti Tu! Nu mă porţi mult timp prin arşiţe, prin spini, prin pietre. Tu ştii cât de puţin rezist eu şi mă scoţi repede la şes. Urcuşul meu tu-l faci uşor, pentru că ştii toate drumurile care duc acolo sus şi mă duci numai pe cele pe care ştii că pot urca eu.
Şi inima mea, de fericire, susură cântări de mulţumire şi de slavă numai pentru Tine.
Iată acum în ce strălucit luminiş m-ai scos! Atâtea flori, atâta umbră, atâta iarbă şi atâta pace! Ce minunate cântece se aud printre ramuri! Până şi Tu ai tăcut ca să mă laşi să ascult şi să mă bucur de aceste frumuseţi. | Continuare »