b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Iubirea suferinţei noastre
şi suferinţele iubirii
ascultă-ni-le-odată, Doamne,
cu răsplătirile-mplinirii!

Iubirii care-n suferinţă
se-mpărtăşeşte şi s-ascunde
plăteşte-i zbuciumul trăirii,
căci numai Tu i-l poţi pătrunde.

Şi suferinţei ce-n iubire
îşi află singura-mpăcare
plăteşte-i jertfele sfinţirii,
că Tu ştii preţul lor cel mare.

Căci doar iubirile ce sufăr
şi suferinţa ce iubeşte
ştiu cât de mare este preţul
cu care cerul se plăteşte.

O, Răstignire iubitoare
şi Tu Iubire răstignită
plăteşte fiecărui suflet
ce-aduce-o jertfă chinuită

Şi fii Tu inimilor noastre
despăgubirea lor cea mare
pentru iubirea suferinţei
şi suferinţa iubitoare!

Traian Dorz, Cântarea biruinţei

de Ioan Marini

Şi El „măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit“ (Evr 5, 8)
„Şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui“ (I Ptr 2, 21)

Taina încercării (Evr 12, 5-12; I Ptr 1, 3-9). De ce a fost dus Israel în pustie? Răspunsul este: ca să fie încercat; să se vadă ce este în inima lui; să cunoască pe Dumnezeu şi să fie curăţit. Fiindcă numai aşa putea să se bucure de ţara desfătărilor. Viaţa şi fericirea poporului Său este El, Domnul; de aceea trebuie să-L cunoască şi să-L preţuiască mai presus de toate. Iar la aceasta nu putea să ajungă decât într-un loc deosebit, despărţit de lume şi lipsit de izvoarele ei de ajutorare şi de sprijin, unde El putea să lucreze nemijlocit asupra poporului Său.
Iată de ce a trebuit pustia. „Au văzut lucrările Mele patruzeci de ani“. Au cunoscut puterea şi purtarea Lui de grijă, fiindcă El le-a dat mană din cer şi a făcut să curgă pâraie din stâncă; însă, când a fost vorba să se încreadă în El şi să-L asculte, să se lepede de sine şi să urmeze voia Lui, atunci a ieşit la iveală cea mai urâtă necredinţă şi neascultare. Se făcuse dovada… „Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi că părinţii noştri toţi au fost sub nor, toţi au trecut prin mare, toţi au fost botezaţi în nor şi în mare, pentru Moise; toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească, şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Hristos. Totuşi, cei mai mulţi dintre ei n-au fost plăcuţi lui Dumnezeu, căci au pierit în pustie…“ (I Cor 10, 1-5). Ei n-au intrat în Canaan. Şi aceasta din pricina necredinţei şi a neascultării lor (Evr 3, 16-19).
Când încercarea se apropie de noi, întrebăm: De ce? Când nuiaua ne loveşte, întrebăm: De ce? Fără îndoială: ca să ni se vadă inima. Ca să ni să audă glasul. În suferinţă suntem sinceri. Masca făţărniciei crapă sub lovitura nuielei şi atunci ne vedem aşa cum suntem. Vorbim cum simţim. Mărturisim precum credem acolo în fundul inimii. Cutare om bogat, care se lăuda mult cu credinţa lui, spunând că El cinsteşte şi iubeşte pe Dumnezeu, când apele i-au luat moara, a fost auzit blestemând şi înjurând pe Dumnezeu… Făcuse dovada. De la gură era credincios. Însă încercarea i-a arătat inima… necredincioasă.
Încercarea te sileşte să te decizi, să te hotărăşti, să te clarifici, să alegi.
Vai, câţi din noi, înainte de a intra în topitoare, nu arătau o credinţă înflăcărată şi plină de avânt, însă când au fost duşi în pustie, curajul li s-a veştejit ca şi curcubeta lui Iona (Iona 4, 7). Gura care în „vremuri liniştite“ rostea rugăciuni şi predici minunate, cârteşte acum pentru fiecare greutate ce întâlneşte, pentru fiecare lipsă ce trebuie să îndure. Suntem necăjiţi că lipseşte carnea, dar nu vedem mâna dragostei care ne hrăneşte cu mană. Ne întristăm că nu avem decât o pernă la cap, dar nu vedem pe Cel ce este Iehovah Şalom (Cel Veşnic pacea noastră) şi, nesocotiţi cum suntem, ne uităm înapoi spre Egipt şi întindem mâna – cerşetor nenorocit – spre ajutorul lui Faraon şi al slugilor lui… | Continuare »

E plânsul meu, Iisuse, acela ce-l auzi
în ceasul trist de seară când florile se strâng,
când mâinile-s întinse şi ochii mei sunt uzi
– Iisuse, pentru vina iubirii mele plâng!

E glasul meu, Iisuse, acela ce-l asculţi
înveşmântat în jale prin negrul nopţii ceas
– Iisuse, de durerea de fraţii mei cei smulţi
de vânturi rătăcite mi-e-acest amarnic glas!

E focul meu, Iisuse, acela care-l simţi
în clipa sărutării Picioarelor din Cui,
în arderea acelor ascunse suferinţi
pe care mi le-acopăr de gura nimănui.

E darul meu, Iisuse, acela ce Ţi-e dat,
fricos, pe cel mai tainic şi ultim colţ de-altar;
e copt în plâns fierbinte, e-n foc amar sărat,
să-mi poţi ierta iubirea când se re-ntoarce iar.

Iisuse, nu-Ţi retrage piciorul când îl ţin,
Iisuse, nu-Ţi întoarce privirea când mă vezi,
Iisuse, nu-Ţi închide iertarea Ta când vin,
Iisus, – doar data asta, Te rog, să mă mai crezi!

Traian Dorz, Cântarea veşniciei

Fragment din vorbirea fratelui Leon Andronic de la nunta de la Goioasa – 25 septembrie 1976

din Strângeţi firimiturile, vol. 4

[…] Pe cei care aţi intrat în Oaste şi aţi îmbătrânit acum, şi aveţi părul alb în cap, şi pe toţi acei care cunoaşteţi Lucrarea Domnului de ani de zile, îi rog din toată inima să privească puţin înapoi la Lucrarea care a fost odinioară pe meleagurile Trotuşului, cât şi ale noastre, ale Bistriţei, şi în toată ţara. Şi aşa cum aţi primit, aşa cum aţi învăţat, aşa cum înaintaşii noştri au călcat pe aceste urme, şi frăţiile voastre învăţaţi-i pe cei tineri, pe cei ce astăzi s-au născut, pe cei ce astăzi sunt veniţi în Lucrare, să calce şi ei pe urmele vechi ale paşilor înaintaşilor noştri. Căci, dragii mei, Lucrarea Domnului suferă nişte încercări acum. Lucrarea Domnului, nu numai aici în valea frăţiilor voastre, ci în întreaga ţară, trece printr-o încercare de foc.
Am să vă fac numai o mică imagine şi am să vă duc cu gândul la ceea ce s-a întâmplat şi nu trebuie să se mai întâmple. Lucrarea aceasta este ca o vie, ca o livadă frumoasă, foarte frumoasă, cu pomi roditori, cu vie roditoare, cu meri, cu peri, cu pruni, cu struguri şi cu de toate. Însă această grădină frumoasă n-a avut un gard de jur împrejur şi nici un portar care să privegheze intrarea şi ieşirea tuturor. Şi ce s-a întâmplat? De la colţul acela şi până la celălalt, [unii] au luat-o de-a curmezişul. Altul de la celălalt colţ şi altul din altă parte, fără să-l întrebe nimeni: „Ce cauţi, de unde vii şi unde te duci?”. Şi au luat, fraţii mei, rod bogat din această grădină. Au mâncat, s-au săturat, au pus în buzunare şi în sacul lor şi, la urmă, cu obrăznicie, au tăiat crengi întregi şi le-au dus cine ştie unde. Cine are urechi de auzit să audă! Cine are ochi de văzut să vadă!
Frăţiile voastre ştiţi ce s-a întâmplat cu Ocevar pe Valea Trotuşului; ce s-a întâmplat cu un oarecare Gheorghe la Bacău, ce s-au întâmplat cu alţii din Bucovina şi din nordul Moldovei, şi din Ardeal, când în sate întregi nu mai ai ce căuta între ei, căci un duh de rătăcire, un duh de răzvrătire, un duh de neascultare, un duh de nesupunere a venit şi i-a încăpăţânat, nemairespectând ei rânduielile Oastei. Oastea este o Lucrare din cadrul Bisericii. Aici este născută, de un preot; aici este locul ei; aici trebuie să rămână. Şi cine vrea să se înroleze în această Lucrare trebuie să se încadreze în ea.
Deci acestei vii frumoase, acestei grădini minunate cu toate felurile de rod îi trebuie un gard de jur împrejur şi un portar care să-i întrebe pe domnii care intră şi care ies: „Ce cauţi? Ce vrei să iei de aici? Cu ce bagaj ai venit? Şi ce vrei să duci de aici?”. Aceasta este rânduiala care trebuie pusă de azi înainte. Încă nu-i târziu. Slavă Domnului că fraţii au început a se trezi în întreaga ţară şi îşi dau seama că nu mai merge ca orice fel de duh să intre în Lucrare, să vină aici şi să semene tot felul de lucruri străine de Lucrarea Domnului. E Lucrarea Bisericii, e Lucrarea înaintaşilor noştri. | Continuare »

Cânta-voi Celui Preaiubit
cântarea Lui de jale,
cântarea unui plâns adânc
asupra viei Sale…

Iubitul meu avea pe-un câmp
o vie-aşa mănoasă,
cât a muncit sădind în ea
doar viţa mai aleasă!

Făcut-a totul… şi-aştepta
acum cu nerăbdare
să-I facă struguri buni, dar ea
făcut-a roade-amare…

„O – zice El – Poporul Meu,
de-aţi judeca voi bine
ce-am făcut viei Mele Eu
şi ce ea pentru Mine!…

Dar ce-aş mai fi putut să-i fac
şi n-am făcut Eu oare?
De ce în loc de struguri buni
Mi-a dat ea roade-amare?

O, via Domnului, cât vrei
să-i dai tot roade rele?
Nu te gândeşti c-aduce-o zi
răsplata pentru ele?“

Traian Dorz, Din cântările Bibliei

de Sfântul Nicolae Velimirovici

Tot lucrul Celui Preaînalt este binevenit. Nimic din ce face El nu e fără rost sau de prisos. De ce aleargă oamenii într-una fără nici o ţintă, de ce fac atâtea lucruri care nu-şi au rostul? Pentru că nu ştiu care e ţinta lor, pentru că nu ştiu care e rostul vieţii lor. De ce se încarcă oamenii cu atâtea griji zadarnice care-i strivesc, mai-mai să nu nu se poată mişca sub povara atâtor lucruri de care nu au nevoie? Pentru că nu cunosc singurul lucru care le trebuie. Ca să adune mintea omului cea împrăştiată, ca să vindece inima omului cea împărţită, ca să strângă laolaltă puterile omului cele risipite, Domnul i-a arătat o singură ţintă, numai una: împărăţia lui Dumnezeu.

De ce Domnul nu le-a dat semn din cer fariseilor la cererea acestora? N-a dat El atâtea semne din cer în alte împrejurări? N-a săvârşit minuni nemaiauzite asupra bolnavilor, leproşilor, nebunilor, morţilor? În acele rânduri minunea era binevenită, potrivită, necesară. Dar semn din cer pizmaşilor farisei, iată o faptă necuvenită, lipsită de noimă, zadarnică! De ce n-a mutat Domnul munţii din loc în loc, ori să-i arunce în mare? Putea face lucrul acesta, nici nu încape vorba. De ce n-a făcut-o? El, care poruncea mării să se liniştească şi vânturilor să stea, putea şi să zvârle munţii în mare. Dar avea rost să facă una ca asta? Nu. Şi nici nu a făcut. Marea însă trebuia potolită, vântul însă trebuia să stea pentru că oamenii se înecau şi strigau după ajutor. | Continuare »

Binecuvântaţi şi dreptmăritori creştini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru Iisus Hristos,

Deschidem dumnezeiasca Evanghelie (Mt. 14, 14-22) şi ne împărtăşim din ea, rugând pe bunul Dumnezeu să simţim şi astăzi cuvântul dumnezeiesc, asemenea unei împărtăşanii. De aceea a şi zis Mântuitorul: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“ (Matei 4,4). Şi, iată, ne împărtăşeşte astăzi şi cu pâine, şi cu al Său Cuvânt: „În vremea aceea, Iisus a văzut mulţimea de oameni şi I s-a făcut milă de ei…“ – mila Lui dumnezeiască, unică. Facă Domnul să ne împărtăşim şi noi dintr-o asemenea milă. Milă care cuprinde pe toţi; în milă suntem cuprinşi noi, cei păcătoşi – aşa cum învaţă o rugăciune a Bisericii: „Dumnezeu pe cei drepţi îi iubeşte şi pe cei păcătoşi îi miluieşte“ (e o nuanţă).
Şi Iisus – ne descoperă Evanghelia – are milă, văzând mulţimile, şi tămăduieşte pe bolnavi. Şi iată, grăindu-le cuvântul, vindecându-le bolnavii, a trecut vremea şi s-a făcut seară. Atunci s-au apropiat de Dânsul ucenicii şi I-au zis: „Locul este pustiu şi, iată, vremea e târzie. Dă drumul, deci, mulţimilor, să meargă în sate să-şi cumpere de hrană“.
Dar hrana, într-un loc pustiu, de unde să fie? Două taine parcă se deschid aici, deodată: pe de o parte – taina cu adevărat dumnezeiască – în loc pustiu Dumnezeu a scos apa din piatră, iar de data aceasta – pâine va înmulţi. Iar spiritual, sufleteşte, te răscoleşte acest gând: în loc pustiu să dai hrana… Uneori te cuprinde această nelinişte, durere, simţind parcă puştiul acestei lumi; şi, în golul sufletesc al omului, în pustiul lui, să dai, de la Hristos, împreună cu El, pâine; pustiului sufletesc al nostru, al fiecăruia. N-aş îndrăzni niciodată să vorbesc de pustiul cuiva, de neliniştea cuiva, fără să am în vedere mai întâi pustiul din sufletul meu, experienţa acestui pustiu interior, pe care o facem fiecare. De aceea, una din întrebările cele mai adânci aceasta este: cum să hrăneşti pustiul din tine ca să-l faci roditor? | Continuare »

Sfântul Teofan Zăvorâtul

Duminica a opta după Cincizecime
Înainte de minunata săturare a celor cinci mii de oameni, ucenicii Domnului au vrut ca El să dea drumul mulţimilor; Domnul însă a spus: „Nu au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce“. Să învăţăm aceste cuvinte şi, ori de câte ori vrăjmaşul ne va insufla să întoarcem spatele celui care cere de la noi, să ne spunem ca din partea Domnului: „Nu au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mâncaţi“ – şi să le dăm ceea ce avem la-îndemână. Vrăjmaşul scade mult dorinţa omului de a face milostenie, şoptind că cel care cere poate că nu merită să primească milostenie; dar iată că Domnul n-a stat să cerceteze vrednicia celor cinci mii, ci pe toţi i-a ospătat la fel, deşi nu toţi aveau, fireşte, aceeaşi dragoste faţă de El; poate că printre ei erau şi unii care mai apoi aveau să ţipe: „Răstigneşte-L!“. Aşa e şi obşteasca purtare de grijă a lui Dumnezeu faţă de noi: „El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi si peste cei nedrepţi“ (Mt. 5, 45). De ne-ar ajuta Domnul să fim câtuşi de puţin milostivi, „aşa cum Tatăl nostru Cel Ceresc este Milostiv“!

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

Cel care plânge după-această
viaţă şubredă şi grea
e-un orb – că nu-i pe lume nimeni
să nu se ducă de la ea.

Cel care-şi crede-al lui pământul
se-nşală-n felul cel mai rău,
că, orb fiind, nenorocitul
nu vede că e el al său.

Dar cel ce nu-şi alege Cerul
şi-al vieţii veşnice temei
acum, când Dumnezeu l-îmbie,
e înmiit mai orb ca ei.

Traian Dorz, Cântări de sus