ZBURAŢI, ZBURAŢI!

zburati-pasarelelorM-am bucurat din toată inima mea ori de câte ori am văzut pe cel nevinovat scăpând din mâna celui vinovat.
Pe cel bun scăpând din mâna celui rău.
Pe cel slab scăpând din mâna celui tare.
Am văzut uliul zburând după porumbei, dar eu fericit eram numai când vedeam că nu putea să ajungă pe nici unul.
Am văzut câini fugind după iepuri, – dar mie îmi era inima strânsă până când vedeam că iepuraşii le-au scăpat şi câinii se întorc fără să fi ajuns pe nici unul.
Şi am văzut oameni răzbunători şi răutăcioşi urmărind pe nevinovaţi, spre a le face rău. Tot timpul m-am rugat cutremurat să-i păzească şi să-i scape Dumnezeu din ghearele şi din cursele lor. Şi din tot sufletul meu am mulţumit lui Dumnezeu ori de câte ori am văzut că El i-a izbăvit.
Când citesc povestiri sau aud întâmplări, doresc ca totul să se sfârşească numai cu salvarea celor nevinovaţi. Şi ce mult mă bucur când, într-adevăr, văd că se sfârşesc aşa!
Să vă spun una dintre cele care mi-au plăcut mai mult.

Pe când era copil în Nazaret, Domnul Iisus Hristos Se juca bucuros cu copiii din satul Lui.
Odată, după o caldă ploaie de vară, câţiva dintre copiii cu care de multe ori Se juca Iisus, se adunaseră pe marginea râuleţului ce curgea prin apropiere. Frământând lutul moale, ei făceau păsărele şi le aşezau pe malul apei, fiecare pe ale lui. Şi fiecare silindu-se să le facă mai frumoase decât ale celorlalţi.
Dar păsărelele făcute de mâinile micuţului Iisus erau cele mai frumoase, pentru că tot ce lucra El făcea cu dragoste, cu milă, cu simţire şi cu duioşie.
Soarele era spre seară şi razele lui, căzând pieziş peste faţa apei, o colora cu toate luminile curcubeului. Iar micuţul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, lua cu mâna Lui sfântă culorile de pe faţa apei şi Îşi vopsea cu ele păsărelele Lui în chip aşa de minunat, încât erau nespus mai frumoase decât păsărelele vii.
Toţi ceilalţi copii rămâneau uimiţi privind frumuseţea păsărelelor minunate ale lui Iisus. Dar unii începuseră să-L invidieze, fiindcă ei nu puteau face aşa ceva.
Iuda, care era şi el printre ei, nu mai putea de necaz, mai ales pentru că păsărelele pe care le făcuse el erau urâte şi grosolane. | Continuare »

Mărturisirea

Rasignire_177Traian DORZ, – după I Ioan 1, 9 –

Iertare Îţi cerem, Părinte-ndurat,
cu lacrimi Îţi cerem iertare,
că-n totul greşindu-Ţi, adânc vinovat
se simte din noi fiecare.

Iertare îi cerem Lucrării pustii
lăsată pe mână străină,
ajunsă să-şi plângă pierduţii copii
şi-altarele-ajunse ruină.

Iertare Îţi cerem că noi n-am aprins
mai viu focul sfânt şi mai tare,
ci vânturi străine-am lăsat de-au întins
îngheţ şi pustiu, şi-ntristare.

Iertare îi cerem întâiei iubiri
şi-ntâiei frăţii fericite
din vremea când toate-ale noastre simţiri
erau de-o credinţă sfinţite.

Iertare îi cerem Cuvântului Sfânt
primit cu căinţă curată,
iertare acelui dintâi legământ
ce-n lacrimi l-am pus prima dată.

Iertare le cerem că nu le-am păstrat
aceleaşi dintâi, neschimbate,
ci-n inima noastră-au pătruns cu păcat
străine chemări ascultate.

Iertare le cerem părinţilor duşi
ce-ntâi ne-au chemat spre lumină,
că-n slujba Lucrării le-am fost nesupuşi,
răbdându-i pe-acei ce dezbină.

Iertare Îţi cerem, Părinte-ntristat,
cu lacrimi Îţi cerem iertare,
că-n toate greşit-am, şi-adânc vinovat
suspină din noi fiecare.

CEL DE-AL ŞAPTELEA VAS

Nunta-din-CanaVorbire a fratelui Popa Petru (Săucani)
la nunta de la Gădălin – octombrie 1979

„Şi erau acolo şase vase de piatră, puse după obiceiul de curăţire al iudeilor” (In 2, 6).

Slăvit să fie Domnul!
Cred că fiecare ştim şi cuvintele acestea ne sunt aşa de cunoscute. Le-am auzit de atâtea ori, pe la atâtea nunţi. Este vorba despre neuitata nuntă din Cana Galileii, unde era aşteptat să vină şi Fiul lui Dumnezeu cu ucenicii Lui.
Unii dintre nuntaşi ştiau că trebuie să vină. Alţii nu prea ştiau că trebuie să vină chiar Fiul lui Dumnezeu, pentru că, de obicei, oamenii nu-L prea cheamă pe Dumnezeu în zilele bucuriilor lor. Numai la necazuri Îl mai cheamă oamenii: „Vino, Doamne, şi ajută-ne!”…
Dar mirii din Cana Galileii Îl cheamă pe Domnul la nunta lor, la bucuria lor. Ei au fost credincioşi. Binecuvântat să fie Dumnezeu că mai sunt şi printre tineri credincioşi ai Domnului! Cum şi cei din faţa noastră sunt credincioşi.
Şi la această nuntă, cine ştia că vine Fiul lui Dumnezeu, cine ştia că trebuie să vină era mereu îngrijorat. Şi de multe ori, ca şi Maica Sfântă, s-o fi uitat pe drum în lung şi-n lat: „Nu soseşte oare? Nu vine încă?”…
Alături de cei îngrijoraţi era şi Maria, Maica Sfântă, care a sosit înainte, până când El încă n-a sosit la nuntă, şi L-a întâmpinat cu bucuria inimii şi sufletului ei.
După ce s-a terminat vinul, i-a spus Domnului Iisus: „Nu mai au vin… S-a terminat vinul”… Ce bine că era acolo El, la nuntă, pentru că ştia Maria, Maica Sfântă, că El poate să dea cu îndestulare, să înmulţească şi să sature mulţimile. De aceea Sfânta Lui Maică aleargă la Domnul cu cuvântul acesta: „Nu mai au vin”… | Continuare »

DRAGOSTEA PENTRU ÎNAINTAŞI

1. O, pământule sfânt în care odihnesc osemintele sfinţilor noştri înaintaşi, fii binecuvântat!
Cu palmele noastre cele mai bătătorite de munca cinstită, dorim să-ţi închidem cât mai moale şi mai blând rănile brazdelor greşite, să-ţi netezim marginile răzoarelor tale dureroase, să-ţi aşezăm cât mai frumos pernele semănăturilor tale.
Pentru ca să ţi se vindece cât mai repede orice durere pe care ţi-am pricinuit-o şi să ţi se liniştească orice rană. Ca să fii cât mai frumos şi mai fericit, tu, pământule sfânt în care odihnesc ca într-un chivot de altar sfintele oseminte ale minunaţilor noştri înaintaşi sfinţi.

2. Pe aici, iată, chiar pe aici unde ţin eu picioarele mele înfiorate au călcat picioarele tatălui meu, s-au aplecat genunchii bunicului meu şi au sângerat palmele străbunilor mei. De aici au luat spicele de aur străbunele mele, bunica şi mama mea, atunci când erau fete tinere, frumoase şi harnice – făcându-şi din ele cununa secerişului şi punând-o peste părul lor bogat, frumos, strălucitor şi auriu, tot ca spicul grâului acestuia sau ca raza soarelui ceresc prin care mergeau ele, la fel de frumoase, ca grâul şi ca soarele. O, ce nalte şi adânci sunt lacrimile şi rugăciunile acestor gânduri!

3. După cum am dorit să înfrumuseţez acest pământ cu munca drăgăstoasă a mâinilor mele, tot aşa am dorit să înfrumuseţez acest cer cu lacrimile drăgăstoase ale rugăciunilor şi cântărilor mele. Pentru ca şi holdele pământului meu sfânt, ca şi livezile cerului meu slăvit să fie la fel de însorite şi de îmbelşugate. Toate pentru bucuria Preaiubitului meu Scump. | Continuare »

[La colonia Popeşti-Leordeni]

Traian DORZ, fragment din HRISTOS – MĂRTURIA MEA

Era începutul lunii iulie 1953.
S-a format din nou încă un detaşament de vreo cincizeci de oameni, printre care mă aflam şi eu. Au venit nişte camioane, ne-au încărcat şi înspre seară eram la colonia Popeşti-Leordeni de lângă Bucureşti. Colonia era aşezată pe un deal de pe marginea Dâmboviţei, în mijlocul unui câmp larg de grădini şi sere. Într-un fost conac al familiei domnitorului Brâncoveanu, se improvizaseră nişte dormitoare, o bucătărie, magazii şi birouri pentru cele două, trei sute de deţinuţi politici din Ghencea, cu pedepse administrative între 12 şi 60 de luni, care eram trimişi aici.
Când am ajuns noi în curtea coloniei, înconjurată cu sârmă ghimpată, aici era gol, fiindcă cele vreo şase-şapte brigăzi nu veniseră încă de la muncă. Dar curând apărură la capătul aleii cu arbori care ducea în colonie, încolonaţi pe câte cinci, viitorii noştri fraţi de soartă pentru cine ştie câtă vreme.
În faţa coloniei, brigăzile fură oprite la câţiva paşi distanţă una de alta. Cineva strigă:
– Percheziţie!
Tresării. Ce cuvânt groaznic!
De la rândul întâi, începând din dreapta, fiecare deţinut, ţinând mâinile sus, trebuia să treacă prin faţa gardianului înarmat care îl controla în traistă, prin sân, prin buzunare, pe mâneci, prin pantaloni, de sus şi până jos, pentru a nu aduce ascuns nimic de pe câmp.
– Ce pot aduce de pe câmp? întreb pe unul.
– Legume, zarzavaturi, de pe unde lucrează. N-au voie nici să mănânce şi nici să ia cu ei nimic. Dar de mâncat mai mănâncă aplecaţi acolo în lanul de roşii, de ardei, de varză, de castraveţi, de ceapă, de praz. Cine îi poate opri de tot când ei lucrează între ele? Şi aici se dă mâncare foarte puţină, iar oamenii înfometaţi şi slăbiţi ar mânca. Acolo în câmp mănâncă gol tot ce apucă. Cartofi cruzi, praz gol, chiar şi ardei iuţi. E grozav cum le pot mânca goale, căci pâine nu au. Când ajung la roşii sau varză, este altceva. Dar praz gol, usturoi gol, ardeiul gol! | Continuare »

O, dulce veşnicie

iacov-scara 1

O, dulce veşnicie,
mi-e dor, aşa de dor,
că-aş vrea să las pământul
şi trupul – şi să zbor
acolo unde totul,
în veac, e-al meu, al meu
şi unde, cât vecia,
voi fi cu Dumnezeu.

De mult mi-e dus acolo
al sufletului cânt
şi cum să mă mai lege
ceva pe-acest pământ
când inima şi dorul
mi-s sus, în cerul drag
şi-aicea numai trupul
mi-a mai rămas pribeag!

Acolo, orice floare
mă ştie şi mă vrea,
mă cheamă şi m-aşteaptă
pân-am s-ajung la ea…
O, dulce veşnicie,
o, cerul meu senin,
o, ia-mă, ia-mă, ia-mă,
deschide-te să vin!…

Vlad Gheorghiu

[La Dropia, cu domiciliu obligatoriu]

Traian-Dorz-003Era 2 iulie 1954.

După o zi şi o noapte de drum, ajungem la Dropia, cărând un geamantan de la gara Ciulniţa, pe jos, şase kilometri.
La Miliţie ni s-a pus pe buletin o ştampilă D. O. (domiciliu obligatoriu). Apoi am fost îndrumat să mă stabilesc la unul din locuitorii satului.

Dropia era un sat nou, făcut numai de 3-4 ani, când au fost aduşi aici toţi cei refugiaţi şi deportaţi de pe la frontiera cu sârbii ori din alte părţi ale ţării, care fuseseră răvăşite de război sau de stările de după el.
Erau aici sârbi luaţi din Banat pe vremea neînţelegerilor cu Tito. Erau nemţi luaţi în urma necazului cu fascismul german. Erau basarabeni refugiaţi din războiul de acolo… Macedoneni refugiaţi din partea cedată Bulgariei… Români din toate părţile: din Bucovina, din Banat, din Ardeal, din Oltenia… În sat erau aşezaţi grupaţi cam în acest fel, pe uliţe.
Dropia ori Satul Nou, cum i se mai spunea, fusese aşezat în mijlocul câmpiei semănată cu grâu… Când s-a hotărât strângerea tuturor acestor oameni aici, a fost un lucru mare.
Trebuie să se fi lucrat cu mult timp înainte la pregătirea planurilor cu aşezarea acestor sate în toată câmpia asta a Bărăganului. Mai erau încă multe altele asemenea acestuia.
Până în noaptea când au fost luaţi şi aduşi aici, ei nici nu bănuiau nimic. În noaptea hotărâtă au fost treziţi din somn şi, în două ore, trebuia să-şi ia tot ce puteau şi să fie la gară, unde aştepta câte un vagon pentru două familii…
Atunci şi-au luat fiecare ce-au putut, au pus în car sau în căruţă şi – la gară.
Până dimineaţa erau îmbarcaţi cu toţii şi trenul şi pleca.
Când au ajuns aici, era grâu verde cât vedeai cu ochii… În mijlocul câmpiei erau deja croite drept străzile viitoare. În locurile unde va trebui construite casele, doar câte un ţăruş pe care scria numele celui ce va locui acolo…
În mijlocul câmpului era locul în care va fi centrul comunei, cu tot ce trebuia să aibă comuna. Primărie, şcoală, dispensar, miliţie, cooperativă, gospodărie colectivă, tot…
Iar de aici din centru, în toate cele patru direcţii, uliţe drepte până departe… | Continuare »

PIATRA ŞI CLOPOTUL

TRAIAN DORZ, din LOCURILE NOASTRE SFINTE

Precum muntele, tot aşa şi clopotul ne vorbeşte despre Cer şi Viitor; şi precum Istoria, tot aşa şi piatra ne vorbeşte despre Trecut, despre Eternitate.
Piatra şi clopotul ne cheamă la Putna, la Cozia, la Alba Iulia – şi ne vorbesc despre Ştefan, despre Mircea, despre Horea. Cândva, din aceste locuri ne vorbeau ei, eroii şi profeţii noştri, ne mărturiseau ei, martirii şi jertfa lor. Atunci nu era nevoie să ne trezească clopot, să ne cheme flăcări, să ne strige pietre. Glasul lor răsuna mai înalt ca acestea, ardea mai fierbinte, tuna mai puternic. Răsunau munţii, se mişcau codrii, clocoteau văile. Şi toate inimile erau o singură inimă, toate braţele – un singur braţ, toate credinţele – o singură credinţă.

Acum avem nevoie de piatră şi clopot. Avem nevoie de munte şi de istorie. Avem mai mult ca oricând nevoie, fiecare dintre noi, să ne ducem cât mai des, să auzim, să simţim şi să ne pătrundem de graiul, de chemarea şi de avertismentul eroilor, profeţilor şi martirilor noştri, pe care ni le transmit ele.

Acolo sus pe înălţimi, rugăciunea şi trezirea noastră să-şi poată plânge slobod nevrednicia şi uitarea – şi cu toate mâinile să-L putem cuprinde pe Dumnezeul nostru, regăsindu-L iarăşi întreg, ca în vremea dragostei dintâi a noastră cu El şi a Lui cu noi.
Şi acolo jos, în colţuri şi umbre de ziduri şi chilii, lângă marile jertfe îngropate în ziduri şi sub lespezi, să putem pătrunde taina şi preţul existenţei noastre, prin înţelepciunea mântuitoare de suflet şi de neam.

Avem nevoie de graiul pietrei şi al clopotului, ca să ne străpungă nepăsarea şi să ne înspăimânte lenevia, să ne trezească lacrimile şi să ne învie sufletul prea uscat şi prea amorţit.

Veniţi să ascultăm la Putna cum strigă clopotele pe eroul credinţei noastre: «Ştefan-Ştefan, Ştefan-Ştefan…» Fără auz şi fără inimă trebuie să fie acela care, trecând pe acolo, nu simte şi nu înţelege ce strigă ele. Şi fără suflet trebuie să fie acela căruia nu-i dau lacrimile şi nu se cutremură de copleşitoarea măreţie a tot ce este viu şi etern în umbrele şi luminile din ziduri ori dintre ele, de graiul şi de tăcerile lor.

Avem nevoia cea mai mare, fiecare dintre noi, ca să ne lipim măcar din când în când fruntea de gratiile celulei lui Horea ori inima de Mausoleul eroilor de la Mărăşeşti. Să ne prosternăm zdrobiţi pe lespezile sau brazdele unde s-a vărsat sângele lor fierbinte şi nevinovat pentru răscumpărarea libertăţii de care ne bucurăm noi acum. Ei au fost răstigniţi şi sfârtecaţi pe crucea şi roata acestor Golgote pentru Credinţă şi pentru neam. Pentru iubire şi pentru dreptate. | Continuare »

ACESTE VEŞNICE COMORI

manastire-Voronet3Aceste veşnice comori
ni-s mărturia vie
a celor ce nemuritori
s-au dus în veşnicie…

Orice troiţă şi izvor,
şi piatră,
şi cărare
sunt semne ce ne spun de-a lor
eroică nălţare.

Ce mari eroi ne-au ctitorit
aceste-aşezăminte,
ce nume-alese şi-au sfinţit
în ceruri
şi-n morminte!…

Spre-al lor trecut de slavă plin,
în fapte şi în nume,
privească fiii care vin,
cât vor trăi în lume.

Căci Viitorul din Trecut
se naşte spre lumină
ca ramurile ce-au avut
o sfântă rădăcină.

Traian Dorz, Locurile noastre sfinte