Răscoala de la Numeri, capitolul 14

Core_Datan_Abiram„Şi au zis: Să ne alegem o căpetenie şi să ne întoarcem în Egipt“ (Numeri 14, 4).

Ceea ce trece ca un fir roşu prin călătoria israelitenilor spre Canaan e ispita întoarcerii înapoi, în Egipt.
În frământările israelitenilor de a se întoarce în Egipt, Biblia a pus marile frământări ale mântuirii sufleteşti. A pus marea luptă ce se dă între firea cea nouă şi cea veche, între omul cel lumesc şi cel duhovnicesc.
Cea mai mare primejdie pentru călătoria mântuirii noastre este chemarea să ne întoarcem înapoi în Egipt. Şi această chemare vine mai întâi din lăuntrul nostru. Ne cheamă înapoi firea noastră cea veche, omul nostru cel vechi.
A doua primejdie vine din afară. Şi pe aceasta o vedem tot mereu în călătoria israelitenilor. „Adunătura care plecase din Egipt tot mereu îi îndemna pe copiii lui Israel la cârtire contra lui Moise şi la întoarcere în Egipt“.
O astfel de răscoală se vede şi în cartea Numeri capitolele 13 şi 14. Unii slabi de credinţă, dintre cei ce iscodiseră Canaanul, speriară poporul, zicând: Ne-am dus în ţara în care ne-ai trimis. Cu adevărat este o ţară în care curge lapte şi miere, şi iată-i roadele. Dar poporul care locuieşte în ţara aceasta este puternic, cetăţile sunt întărite şi foarte mari. Ba încă am văzut acolo şi pe fiii lui Anac.
Toată adunarea a ridicat glasul şi a început să ţipe. Şi poporul a plâns în noaptea aceea. Toţi copiii lui Israel au cârtit împotriva lui Moise şi Aron şi toată adunarea le-a zis: „De ce n-am fi murit noi în ţara Egiptului sau de ce n am fi murit în pustia aceasta?
Pentru ce ne duce Domnul în ţara aceasta, în care vom cădea ucişi de sabie; iar nevestele noastre şi copilaşii noştri vor fi de jaf. Nu este oare mai bine să ne întoarcem în Egipt?“
Şi au zis unul altuia: „Să ne alegem o căpetenie şi să ne întoarcem în Egipt“.
Fraţii mei, luaţi aminte mai curând ori mai târziu şi Oastea va trece, va trebui să treacă şi ea, prin locul de la Numeri 14, 4. Mai curând ori mai târziu se vor ridica şi din tabăra Oastei cei care n-au ieşit sufleteşte din Egipt şi vor striga şi ei: Noi credeam să avem linişte şi, când colo, iată, acum suntem în război cu toată lumea… Să ne alegem o altă căpetenie… Ne trebuie o conducere nouă care să ne aducă iar liniştea şi pacea pe care o aveam înainte… că noi vrem să trăim în pace cu toţi şi cu toate.
Şi atunci se vor alege cele două tabere. Unii îşi vor alege o altă căpetenie şi vor pleca înapoi, în Egipt, ca să scape de „pustie“ şi să aibă linişte şi pace cu toţi şi cu toate.
Iar de cealaltă parte va rămâne „turma cea mică“. Vor rămâne cei tari în Domnul, să păşească înain¬te pe drumul Crucii, prin pustia necazurilor, prigoanelor, luptelor şi jertfelor. | Continuare »

Era: «singurel»…

Traian DORZ, din ISTORIA UNEI  JERTFE

Era o zi de iunie 1935… După ce ne-am dus de două ori încolo şi încoace prin micul parc, ne-am aşezat acolo, pe banca de lângă turnul scărilor. Dintr-o dată, părintele căzu tăcut pe gânduri, privind… După un timp îmi arată, aproape de noi, o bancă şi un loc cu multă iarbă verde, zicând: „Vezi, dragă Dorz, (aşa îmi zicea el aproape totdeauna: «dragă Dorz») vezi tu banca aceea de acolo? Acolo am scris eu cântarea «Mai lângă Domnul meu». Eram, în zilele acelea, într-o stare sufletească deosebită. Simţeam că am în mine ceva care avea nevoie să se mărturisească puternic. Era toată dragostea şi recunoştinţa pe care o purtam fierbinte în tot sufletul meu faţă de Dulcele meu Mântuitor, Care m-a iubit atât de mult şi Care este atât de bun cu mine…
Ţie îţi este uşor să faci poeziile! Tu ai din plin de la Domnul acest dar. Dar tu nu ştii cât m-am chinuit eu cu poezioarele pe care le-am scris când aveam nevoie de ele şi nu avea cine să le facă.
Atunci când scriam: «Mai lângă Domnul meu», m-am chinuit multe zile şi nopţi. Scriam şi ştergeam, că nu-mi ieşea nimic după cum simţeam; şi nu-mi plăcea.
Mâzgăleam pagini întregi de caiete cu tot felul de rime, dar nu eram mulţumit. Găsisem unele cuvinte potrivite să rimeze cu «El», dar îmi trebuia în fiecare strofă a cântării un alt cuvânt, şi nu-mi ieşea unul, tocmai acela unul, ce simţeam eu că trebuie să fie cuvântul care să-mi zugrăvească cel mai bine starea vieţii mele de dinainte de a-L afla pe Domnul Iisus. Simţeam cuvântul că este, îl căutam, îl chemam – şi nu-mi venea! Găsisem «fel», găsisem «zel», mai găsisem multe altele, dar îmi lipsea ceva mai mult, ceva care să-mi redea toată starea trupească şi sufletească a vieţii mele.
Atunci, uite pe banca aceea, cum stam privind la tot felul de oameni de prin parc, mi-a venit dintr-o dată, ca un fulger, în minte cuvântul atât de mult căutat.
Era: «singurel»… | Continuare »

N-ajungi în cer

coloana-infinitului-din-tg-jiuN-ajungi în cer mergând pe lângă gloată,
va trebui să-nveţi să zbori înalt,
de-a ei deşertăciune printr-un salt
fiinţa ta să se desprindă toată.

Va trebui să-ţi treci prin foc credinţa,
ca lutului să-i crească aripi noi,
să poţi să scoţi călcâiul din noroi
şi să-ţi înalţi spre Dumnezeu fiinţa.

Va trebui să prinzi c-o mână zarea,
cu braţu-ntins de soare să te ţii,
sub tălpi apoi, nălţându-ţi temelii,
să poţi afla spre Dumnezeu cărarea.

N-ajungi în cer mergând pe lângă cale,
ci sângerând, calvarul de Ţi-l treci,
spre piscul umilinţei de-ţi apleci
prinos curat al vredniciei tale.

Şi vei avea cu Dumnezeu vecia
când de pe aripi lutu-ai scuturat.
Că-n cer nimic nu întră întinat.
Ci numai cât păstrată-i curăţia.

Vlad Gheorghiu

… într-o celulă întunecoasă

T-Dorz-006Traian DORZ, din «ISTORIA UNEI  JERTFE»

În dimineaţa de 4 iunie [1950], veni la noi ofiţerul de serviciu şi ne spuse:
– Astăzi veţi pleca la Oradea. Amândoi. Voi merge şi eu, dar nu o dată cu voi. Eu merg înainte şi vă aştept acolo, la Securitate.
Şi, întorcându-se spre mine, îmi zise aspru:
– Să ai grijă de el să nu fugă!
Apoi, arătând spre bace Flore, zise:
– Ăsta a mai fugit o dată. De aceea a fost pus în lanţuri. Dacă mai fuge, tu răspunzi de el!
– Nu mai fuge el. Aşa-i, bace Flore, că nu mai fugi?
– Unde să mai fug? N-am plătit eu fuga de-ajuns? Mai bine mor decât să mai păţesc încă o dată ce am păţit.

Am luat pe bace Flore şi am mers cu el la autobuz. Şi am plecat spre Oradea.
Când am trecut cu autobuzul prin satul lui, bace Flore şi-a scos sumanul şi, apropiindue-se de geamul deschis, îl aruncă în faţa porţii lui.
Se potrivise că erau în poartă baba lui şi feciorul, care se repeziră îndată la suman. Îl cunoscură şi îi văzurăm fugind îndată înăuntrul casei.
Nu departe de acolo era staţia. Bace Flore rugă pe şofer să mai stea cinci minute, că vin ai lui la el.
Aşa şi fu. Ajunse întâi feciorul cu o haină mai groasă şi cu o traistă de mâncare, apoi baba. Şi încă alţii. Ce bucurie era pe toţi câţi îl vedeau pe bace Flore, după atâta vreme şi după atâta necaz cât ştiuseră că îndurase el fugit.
În sfârşit, ajunserăm la Oradea. Ne luă în primire un major care ne duse într-o celulă întunecoasă, sub scări. Şi, trântind uşa după noi, ne zise cu o înjurătură:
– Staţi acolo, maglaviţi de voi! | Continuare »

NĂDEJDEA MEA PREAFERICITĂ

samarineanca2Nădejdea mea Preafericită,
Prieten Bun şi Scump, şi Drag,
ce dulce-Ţi simt păşirea sfântă
pe albul sufletului prag!…

Ce limpede-Ţi aud bătaia
duioasei Inime din sân
când, ostenit, aplecu-mi capul
pe pieptu-Ţi iubitor să-l ţân.

Ce sfântă-nviorare-mi umple
adâncul sufletului meu
când limpede, din pălmi, Iisuse,
Tu Apa Vieţii-mi dai să beu.

Ce darnic, Doamne, Tu mă saturi
cu-a Tale mii de haruri când,
din lungi cutreierări de lume,
la masa Ta mă-ntorc flămând.

Cu câtă grijă-mi porţi Tu paşii
prin spinii lumii să mi-i treci,
să nu mă-nşele iar vrăjmaşul
pe-a’ ispitirii lui poteci.

O, Scump şi Bun, şi Drag Prieten,
din mii de imnuri azi m-adun
şi crinul cel mai scump, Viaţa,
sub Cruce-nlăcrimat Ţi-l pun…

Traian Dorz, Cântarea cântărilor mele

Închinarea în Duh şi Adevăr

Sfântul Ignatie Briancianinov (aici Acatistul Sfântului)

“Închinătorii cei adevăraţi se vor închina Tatălui în Duh şi Adevăr: că Tatăl acest fel caută să fie cei ce se închină Lui” (Ioan 4, 23). Iubiţi fraţi! Am auzit acum în Evanghelie că adevăraţii slujitori ai Dumnezeului Celui adevărat se închină Lui în Duh şi Adevăr; că Dumnezeu caută, adică doreşte să aibă asemenea închinători. Dacă Dumnezeu doreşte să aibă asemenea închinători, înseamnă, bineînţeles, că El primeşte numai asemenea închinători şi slujitori, că numai asemenea închinători şi slujitori îi plac. Învăţătura aceasta ne-a vestit-o însuşi Fiul lui Dumnezeu. Să credem învăţăturii lui Hristos! Să primim cu toată dragostea atotsfânta învăţătură a lui Hristos! Iar pentru a urma Lui în amănunţime, să cercetăm ce înseamnă a te închina lui Dumnezeu Tatăl cu Duhul şi cu Adevărul.
Adevărul este Domnul nostru Iisus Hristos, precum a dat El mărturie despre Sine: „Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa” (Ioan 14, 6). Adevărul este Cuvântul lui Dumnezeu: „Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17, 17). Acest Cuvânt era mai înainte de veci în Dumnezeu, a fost rostit de Dumnezeu şi către Dumnezeu; acest Cuvânt este Dumnezeu: acest Cuvânt este Făcătorul tuturor, văzutelor şi nevăzutelor (Ioan 1, 1- 3; Col. 1, 16). Acest Cuvânt trup S-a făcut şi S-a sălăşluit întru noi, şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr (Ioan 1, 14). Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, ci Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul Cel unul-născut, Care este în sânul Tatălui, Acela a mărturisit (Ioan 1, 18).
Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu, L-a mărturisit înaintea oamenilor, L-a arătat pe deplin oamenilor pe Dumnezeu: Fiul lui Dumnezeu le-a arătat oamenilor adevărul la care ei singuri nu puteau ajunge, mărturisind şi întărind în chip de netăgăduit adevărul prin preaîmbelşugata dare a harului dumnezeiesc. Din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har: că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul prin Iisus Hristos s-au făcut (Ioan 1, 16-17). Asta înseamnă: Iisus Hristos nu a adus vreo înţelegere mai mult sau mai puţin amănunţită şi limpede a harului şi adevărului, ci însuşi harul, însuşi adevărul au fost date oamenilor, sădite în oameni fiinţial. Am fost făcuţi părtaşi dumnezeieştii firi (II Petru l, 4). Adevărul are Duhul său propriu. Acest Duh este numit Duhul Adevărului (Ioan 15, 26 şi 16, 13). El este Duhul, Care de la Tatăl purcede (Ioan 15, 26). El este Duhul Sfânt al lui Dumnezeu (Ioan 14, 26). El este Duhul Fiului (Galateni 4, 6), întrucât alcătuieşte împreună cu Tatăl şi cu Fiul o singură şi nedespărţită Fiinţă dumnezeiască. | Continuare »

ÎN VECI NOI N-AM VEDEA PE TATĂL

În veci noi n-am vedea pe Tatăl
când prin Hristos nu L-am privi,
căci focul Feţei Lui ne-ar arde
şi strălucirea-I ne-ar orbi.

Pe Dumnezeul Cel Ascuns
doar Singur Fiul L-a pătruns!
— De nu vrei să-L cunoşti prin El
în veci nu-L vei putea altfel.

În veci nu cunoşteam pe Tatăl
Cel Nepătruns şi Nevăzut,
de nu venea Hristos, prin Care
să ni Se facă cunoscut.

Căutaţi-L prin Hristos pe Tatăl,
şi Duhul vă va lumina,
căci cine prin Hristos nu-L caută
în veci nu-L va putea afla.

O Fiu Slăvit, de-un Chip cu Tatăl,
ajută-ne să Te primim,
ca prin cunoaşterea Ta sfântă
cu Tatăl să ne-mpărtăşim! (Traian DORZ)

AŞ VREA SĂ AM UN MERS CURAT

BibliaAş vrea să am un mers curat
pe calea Ta, Iisuse,
să nu mai pot să mă abat
din tot ce-i sfânt şi-adevărat,
de-ar fi prin lumea de păcat
oricâte piedici puse.

Aş vrea să ţin al Tău Cuvânt
mai înălţat în mine,
să-l vadă toţi de pe pământ
frumos şi limpede, şi sfânt,
ne-acoperit de nori şi vânt
– şi-aşa să-i chem spre Tine.

Aş vrea şi mai aprins să fiu
de flacăra iubirii,
din zori şi până-n ceas târziu,
nimic în mine să nu ştiu
decât pe Tine tot mai viu,
Izvor al nemuririi.

CĂILE DOMNULUI SUNT DREPTE

Vorbirea fratelui Acsinuţă la nunta de la Lozna (Botoşani) – mai 1981

3Hristos a înviat, fraţilor şi surorilor!
În cele 15 minute, poate voi reuşi şi eu să vă spun câteva îndemnuri.
Fraţii ştiu – şi noi ştim cu toţii – nu facem o impresie de predici rare, de învăţături, pentru că nu suntem aici unul mai mare sau mai mic. Cum s-a spus: „Să nu fiţi mulţi învăţători, căci Unul Singur este Domnul şi Învăţătorul, iar voi toţi sunteţi fraţi”.
Două versete am să vi le explic:
„Căile Domnului sunt drepte şi cei drepţi umblă pe ele, dar cei răzvrătiţi cad pe ele” (Osea 14, 9).
„Nu mai încetezi tu să strâmbi căile drepte ale Domnului?”
Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Sfânta Scriptură.
Poporul evreu, când a plecat din Egipt spre Canaan, se ţinea bine trupeşte; dar ei, pentru a se ţine mai serios cu credinţa, trebuiau despărţiţi de egipteni, care îi ţineau pe evrei mai mult ca robi, ca ei singuri să înţeleagă că trebuie să plece din Egipt. Evreii, acolo în Egipt, nu aveau o sinagogă a lor, nu aveau un altar al lor, nu aveau o adunare a lor. Ei nu aveau o patrie a lor. Erau prizonieri pe un pământ străin, într-o ţară străină.
Dumnezeu îl ridică atunci pe Moise în fruntea poporului şi, prin minuni dumnezeieşti, îi scoate din robia Faraonului, pentru a-i duce spre Canaanul promis lui Avraam. Cine cunoştea drumul spre Canaan, mai ales prin pustie? Îl cunoştea Moise? Nu! Îl cunoştea cineva din popor? Nu! Şi totuşi Cineva i-a condus şi le-a fost Călăuză! Le-a fost Călăuză Duhul Sfânt şi îngerul Domnului. Ziua în stâlp de nor şi noaptea în stâlp de foc (Exod 23, 20).
Duhul Sfânt lucra viu în inima lor şi a lui Moise. În pustie li s-a terminat mâncarea, dar Dumnezeu le-a trimis mană din cer, pe care o culegeau din iarbă. Drumul spre Canaan era pentru ei o cale nouă. Pe drumul acesta ei nu mai aveau băuturi, ei nu mai aveau baluri, erau despărţiţi de petrecerile lumeşti. Îndeobşte, erau despărţiţi de viaţa cea lumească din Egipt.
La muntele Sinai au stat aproape un an de zile. Acolo aveau preot pus de Dumnezeu. Aveau slujba lor. Cântau cântecele lui Dumnezeu, de izbăvire şi de laudă Domnului. Aveau adunarea lor, credinţa lor liniştită şi sigură de mântuire. Erau statornici şi nu doreau să se mai întoarcă înapoi niciodată. Nu doreau o altă cale, decât aceea pe care le-a arătat-o Duhul Sfânt prin nor şi prin foc.
Aceasta se înţelege: „Calea dreaptă a Domnului” şi ei erau „cei drepţi care umblau pe ea” fără cădere.
Ei, diavolul, şarpele cel vechi, s-a luat după ei pe calea Domnului şi el căuta orice [prilej de] cădere. Diavolul ştie că înapoi în Egipt nu-i mai putea întoarce, dar a suflat între ei un duh de cârtire şi un duh de răzvrătire… Le şopteşte în inimă oamenilor: „Da, calea este bună, dar conducerea nu este bună…”. | Continuare »

„Voieşti să te faci sănătos?”

Predică a Mitropolitului Augustin de Florina la Duminica Slăbănogului

vitezda-4Iubiţii mei, Sfânta Evanghelie istoriseşte astăzi o minune, una din nenumăratele minuni pe care le-a făcut, le face şi le va face până la sfârşitul veacurilor, în ciuda demonilor, Domnul nostru Iisus Hristos. Care este această minune? Hristos a înviat un mort. Greşeşti – îmi veţi spune. Noi n-am auzit astăzi în Evanghelie că a înviat un mort; am auzit că a vindecat un paralitic. Da, dar acesta era într-un asemenea grad de paralizie, încât nu se deosebea de un mort. Era un mort neîngropat. Avea mâini şi nu avea mâini, avea picioare şi nu avea picioare. Era permanent imobilizat. Viaţa înseamnă mişcare. Viermişorul se mişcă în noroiul lui, furnica parcurge kilometri, albina ajunge la distanţe incredibile de stupul ei, păsările vin de departe, de la Polul Nord şi de la Polul Sud, în ţara noastră. Toate câte au viaţă se mişcă; unul singur nu se mişcă – paraliticul. Am văzut la Azilul de Boli Incurabile din Atena un om paralizat, ca o imagine a paraliticului din Evanghelia de astăzi. Era cu totul imobilizat, nici mâna nu şi-o putea ridica; asistenta îl hrănea. Deci aşa era paraliticul de la Vitezda. Şi câţi ani, vă rog, a trăit drama aceasta? Nu unu, sau doi sau trei ani; 38 de ani, o viaţă întreagă. Şi nu era doar paralizat, bolnav de mulţi ani şi incurabil; la toate astea mai avea ceva, care îl durea mai mult; era părăsit. Vreun vecin milos l-o fi luat pe umeri şi l-a adus acolo în foişorul scăldătorii, unde din când în când, precum am auzit, într-un moment necunoscut, un înger tulbura apa şi atunci ea primea un fel energie, o putere taumaturgică şi vindeca pe cel care avea fericirea de a intra primul în apele tulburate. Dar el nu putea să se mişte; a rămas acolo, lângă scăldătoare, lângă cisterna taumaturgică, nemişcat ca o piatră, ca un creion pe care nu-l ridică nimeni. Toţi îl dispreţuiau. Oare nu avea şi el familie? Se pare că până şi femeia lui, care ar fi trebuit să fie lângă el, lipsea. Din nefericire, şi în iubirea conjugală apar situaţii care o împuţinează. Ce înfricoşător! Şi cea pe care ai iubit-o cu cea mai duioasă iubire, poate să te părăsească; copilul, pe care l-ai născut şi l-ai crescut, poate să te părăsească. Toţi pot să te părăsească şi să rămâi singur; unul singur nu te uită, Dumnezeu. În anii revoluţiei elene, în Peloponez, într-o situaţie dificilă, l-au lăsat toţi pe bătrânul Kolokotronis şi a rămas cu totul singur.Atunci, a alergat la o bisericuţă, s-a rugat şi a prins curaj; a simţit că Îl are pe Dumnezeu cu el. Şi oricine Îl are pe Dumnezeu cu el nu se simte singur. Aşadar, paraliticul din Evanghelia de astăzi era părăsit de oameni, dar Dumnezeu nu l-a uitat. Domnul nostru Iisus Hristos, care a purtat trup omenesc şi s-a coborât din cele cereşti aici pe pământ, a hotărât să-l vindece. S-a dus lângă el, acolo, în pridvor unde zăcea, şi s-a apropiat de el ca un străin necunoscut. Dar mai înainte de a-l vindeca i-a spus ceva. Şi în punctul acesta vă rog să luaţi aminte, deoarece are o mare importanţă. Înainte de a-l vindeca, Hristos îl întreabă: „Voieşti să te faci bine?” (Ioan 5, 7). Curioasă întrebare. | Continuare »