Iisuse-adânc Ocean de har
cu zări de pace pline,
Iisuse-ntins Ocean de har
în al vieţii noastre-amar,
ce lin coboară pacea iar
când ne-adâncim în Tine!
Tu umpli-al cerului cuprins
şi-a’ lumilor lumine,
Tu umpli-ntregul necuprins,
alini adâncul dor nestins
şi focul inimii aprins
când ne ’nălţăm spre Tine!
*
În Tine mi-am aflat odihna
de-atâta trudă fără glas
şi lupta ce-am trecut prin viaţa
atât de fără de popas.
În Tine-alin – prin mii de valuri
cu care-atât am stat să lupt,
ca o corabie în larguri
cu cârma şi catargul rupt.
Azi, Soare strălucit şi dulce,
când nouă mai curat răsai,
atât de largă fericire,
lumină şi cuprins ne dai! (Traian DORZ, CÂNTĂRI ÎNDEPĂRTATE)
1. Soarta multor suflete este legată de soarta lui Iisus, iar hotărârea care se ia împotriva Lui îi va cuprinde şi pe aceştia.
De aceea, oricine se face vinovat de crimă împotriva credinţei în Hristos se face vinovat şi de crimă împotriva oamenilor nevinovaţi care au această credinţă.
2. Sfântul Ioan nici nu pomeneşte, când vorbeşte despre răstignirea Domnului, cuvântul „tâlhari”.
Dacă nu poate spune nimic bine despre aceşti oameni, nu spune nimic nici rău!
Nu i poate numi nevinovaţi, nu i numeşte nici tâlhari.
Ce mult ne spune nouă acest dumnezeiesc fel de a acoperi cu tăcerea ceea ce umbreşte orice existenţă de om!
3. Respectul pentru suferinţă îi dă dreptul la respect oricărei fiinţe care suferă. Indiferent de trecutul ei.
Dacă cineva a ajuns să sufere alături de Hristos, chiar şi numai în ceasul lui cel din urmă, este vrednic de o iertare totală.
4. Suferinţa este focul care curăţă nespus de mult şi nespus de multe.
Faţă de orice fiinţă care arde în acest foc, trebuie să avem totdeauna o sfântă frică şi reţinere.
Dincolo din focul acesta, orice făptură este altfel de cum a intrat în el.
Blestemat este acela care batjocoreşte pe cine suferă lângă Hristos şi cu El.
5. Iisus a fost la mijloc, între cei doi de pe cruce.
Iisus este totdeauna la mijloc.
Iisus nu este niciodată în extreme.
Iisus este Calea, nu şanţurile acestei căi.
Iisus este Adevărul, şi nu exagerările acestui adevăr.
Iisus este Viaţa frumoasă şi rodnică, sănătoasă şi curată, înţeleaptă şi biruitoare, fericită şi sfântă, dusă în chip obişnuit sfânt, obişnuit bun, obişnuit frumos… | Continuare »
În toamna anului 1925, am fost în pelerinaj la Ierusalim. Ajuns în sfânta Cetate, am avut cea mai mare bucurie şi fericire din viaţa mea pământească; am sărutat cu lacrimi fierbinţi locul unde Domnul S-a îngropat pentru păcatele mele şi a înviat pentru viaţa mea şi mântuirea mea. M-am rugat şi am plâns în acest loc cu un fior şi cu o simţire pe care nu le-am mai avut în viaţa mea.
Era ziua primă a sosirii noastre. Seara am adormit cu sufletul copleşit de cele ce văzusem şi simţisem în Biserica Sf. Mormânt. Atunci noaptea avusei un vis măreţ.
Mi se părea că sunt în clipele când Iosif cu Nicodim şi mironosiţele femei Îl petreceau pe Domnul la mormânt. Toţi plângeau cu lacrimi amare, dar plânsul acesta era un fel de plâns ce întrecea toate plânsurile pământului. Acolo, în urma convoiului, mă vedeam şi eu cu plânsul şi lacrimile mele. Plângeam şi eu, dar într-un fel ce întrece toate simţirile şi lacrimile mele de azi. Mi se părea că văd distruse toate nădejdile mântuirii mele. Mă vedeam şi mă simţeam nespus de părăsit şi nenorocit. O ,noapte de cumplită deznădejde parcă se lăsa peste sufletul meu. În gândul meu parcă vedeam destrămându-se şi Oastea Domnului rămasă fără Conducător. Apăsat de această deznădejde, strigam şi eu: Doamne Dumnezeule, ai milă de noi, nu ne părăsi, căci rămânem singuri şi ne biruie răutăţile…
Ne apropiam plângând de mormânt. Atunci mironosiţele femei, ridicându-şi mâinile spre cer, strigară cu glas mare:
– Scoală-Te, Doamne Dumnezeule, nu ne părăsi!…
În aceste clipe, faţa Domnului, istovită de suferinţe şi dureri, începu a se înviora… Ochii Lui, plini de o nespusă bunătate şi dragoste, se deschiseră şi, întinzându-Şi mâinile în semn de binecuvântare, zise:
– Nu vă temeţi. Iată, Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor… | Continuare »
Se apropia Săptămâna Patimilor… [1950] Rămăsesem iarăşi singur în tot celularul. La toţi cei care veniseră în urma mea le dăduseră drumul acasă. Numai pe mine nu mă mai întreba nimeni nimic…
Satana mă chinuia ziua şi noaptea cu tot felul de privelişti şi de gânduri, ca să-mi nimicească credinţa, să mă facă să-mi pierd răbdarea şi să cârtesc împotriva Dumnezeului meu.
Cât eram treaz mă chinuia foamea, apoi setea. Îndată ce închideam ochii vedeam în faţa mea numai pâini mari, albe, proaspete, moi… Şi când să iau să mănânc, dispăreau.
Apoi vedeam ape limpezi şi adânci, izvoare curate şi răcoroase… Şi când să beau, mă trezeam cu gura uscată de sete…
Iarăşi simţeam că mi se apropie marginea puterilor. Că în curând n-am să mai pot răbda foamea şi celelalte toate. Mâine este Vinerea Patimilor. Mă hotărâi eu: nu voi mânca nimic, nici bucăţica aceea care mi se va da. Vreau să strig spre Domnul cu jertfă totală. Poate Se va îndura să privească spre mine.
Dar în ziua asta, n-am mai apucat să-mi vină mâncarea; la un moment dat apăru în uşă ofiţerul cel care mă luase în primire la venirea mea aici. Era ungur. Deschise uşa şi îmi zise:
– Ieşi afară şi vino după mine!
Şi o luă înaintea mea prin poarta mare către curtea din faţă. Apoi, luându şi bicicleta, ieşi cu mine prin poarta întâi în stradă, pe lângă santinelă. Ajuns în stradă, îmi zise din nou:
– Eu merg înainte încet. Tu vii după mine până unde voi merge eu. Pe drum nu te opreşti să stai de vorbă cu nimeni. Ai înţeles?
– Da, am răspuns eu, deşi nu înţelegeam nimic din minunea care se întâmpla cu mine.
El o luă înainte, iar eu după el. Mergea spre centru. Pe străzi, o mulţime de oameni veniseră la oraş pentru cumpărăturile de Paşti. Mă uitam în jur să văd pe careva dintre ai mei, ferindu-mă de cel dinaintea mea care se uita din când în când înapoi după mine.
Pe pod îmi scoate Domnul în cale pe un vecin. Îl rog:
– Vino după mine şi vezi unde mă bagă. Dacă vezi pe careva dintre ai mei, spune-le să vină acolo.
A mai mers puţin înainte, apoi a cotit-o la stânga şi a intrat într-o curte.
La câteva clipe am ajuns şi eu.
Am înţeles că era locuinţa lui. Acolo în curte îmi zise:
– Te-am scos să te mai mişti puţin în aer liber. Afară e soare şi cald, te mai dezmorţeşti. Uite, aici, în pivniţa asta, avem nişte lemne. Mai tai câte un lemn, mai stai la soare… | Continuare »
Când simţi-voi moartea Lui
pe moartea mea nălţând o cruce,
când sus, pe-o golgotă, mi-oi duce
şi lanţuri, şi sine, şi patimi şi lut
şi când purta-voi peste tot ce-am avut
pecetea cu semnul de cui;
şi când simţi-voi deplin
că toate căderile mele
au semnul iertării pe ele,
ca semnul iubit, pe maramă rămas,
cu Chipul durerii din groaznicul ceas,
– pecetea cu semnul de spin;
când striga-vor „Mi-e sete“
a’ mele vinovate doruri;
când se vor strânge mii de stoluri
pe stârvul uciselor mele iubiri;
când fi-va pe trupul noii mele firi
a răstignirii pecete; | Continuare »
„Ucenicii se uitau unii la alţii şi nu înţelegeau despre cine vorbeşte.“ (Ioan 13, 22)
Ce cumplită clipă trebuie să fi fost pentru ucenicii Domnului aceea când Mântuitorul le-a spus la masă: „Unul dintre voi Mă va vinde!“
Ca un trăsnet lovind dintr-o dată şi pe neaşteptate vor fi zdrobit aceste cuvinte toată rămăşiţa de bucurie, de speranţă şi pace pe care o mai aveau în inimile lor.
O aşa părtăşie sfântă se închegase între inimile lor, unii faţă de alţii şi toţi faţă de Domnul, în anii de când erau împreună, încât i-ar fi fost cu neputinţă oricăruia dintre ei să-şi închipuie că vreodată careva ar putea ajunge a se rupe de ceilalţi şi să devină vânzător.
Cei nevinovaţi, auzind aceste cuvinte, au început să se uite unii la alţii înspăimântaţi şi pentru prima dată bănuitori.
Şi fiecare, în gândul său, îl cerceta pe celălalt, bănuindu-l în inima sa… apoi bănuindu-se chiar pe sine.
În clipa aceea se spărgea în ţăndări, ca un vas foarte scump, toată încrederea nemărginită şi armonia unităţii lor.
În inima fiecăruia năvălea acum apa tulbure, neagră şi rece a neîncrederii, năruind şi noroind totul.
Cât de zdrobită trebuie să fi rămas inima din ei când se uitau unii la alţii pentru prima dată cu ochii încruntaţi şi judecători!
O, cum trebuie să le fi răvăşit sufletul lor o mie de gânduri deznădăjduite!
Satana se bucura din plin când vedea că mica şi sfânta lor comunitate credincioasă lui Iisus se destramă atât de cumplit, ca o casă luată de ape…
Şi îi va fi şoptit fiecăruia din cei unsprezece destule îndemnuri ispititoare, sfătuindu-i pe fiecare să se „retragă“ şi să se ducă acasă.
Să-şi vadă de „treaba“ lui. | Continuare »
Nimeni n-a fost mai fericit ca mine în clipa când am primit acolo Biblia, caiete şi creioane.
În fiecare zi eram nelipsit din biserică la ceasul rugăciunii, iar după aceea, biserica fiind deschisă toată ziua, mă retrăgeam acolo şi singur pentru meditaţia şi rugăciunea cea mai neuitată. Acolo mi-a trimis Duhul Domnului, într-o astfel de stare fericită, îndemnul versificării psalmilor. La mulţi dintre psalmi am lucrat acolo, în biserica cea din colţul din dreapta al clădirii lagărului, în lunile martie şi aprilie ale anului 1948.
Caietele cu lucrări se înmulţeau. Munca aceasta sfântă îmi procura ceasuri şi stări negrăit de fericite chiar şi când în cameră era numai zgomot în jurul meu. Începusem să mă îngrijorez cum am să scot caietele acestea de aici, fiindcă se spunea că la ieşire se face o percheziţie necruţătoare şi nu lasă să fie scos nimic scris afară. Ajunsesem aproape de Psalmul 50. Mi-ar fi părut nespus de rău dacă le-aş fi pierdut. Lucrasem atât de mult şi cu atâta dragoste la aceste cântări ale psalmilor minunaţi.
Dar fericita legătura cu „poşta“ de sub haina gardianului nu ţinu mult. S-a auzit despre ea la Siguranţa din oraş, care supraveghea penitenciarul. Şi dintr-o dată poştaşul nostru binefăcător a fost înlocuit cu altul, pe care nu l-am mai văzut, dar care nu ne aducea decât ceea ce aveam dreptul oficial.
Am mulţumit Domnului pentru cât a fost, fiindcă El ne-a rânduit acest prilej chiar când eram în starea cea mai grea.
Se apropia Săptămâna Patimilor şi veneau Paştile. Printre zăbrelele groase ca mâna, de la ferestre, vedeam afară – dincolo, peste Someş, şi dincoace – cum începeau să iasă plugurile cu boi la arat. Un aer de primăvară se răspândea pretutindeni.
Un aer de primăvară veni şi în lagăr o dată cu prima listă de eliberaţi, care sosi în chiar prima zi din Săptămâna Patimilor. Un strigăt se răspândi prin toate coridoarele:
– Lista de eliberare! Lista de eliberare!…
Jos, în holul larg, apăru un civil de la cancelaria lagărului (pe atunci toţi funcţionarii – şi directorul – erau îmbrăcaţi civil. Uniforme nu aveau decât gardienii şi şefii de secţii). Acest funcţionar avea în mână o listă. Lângă el, şeful de secţie striga:
– Toată lumea pe coridoare, în faţa camerei. Care îţi auzi numele îţi iei imediat tot bagajul şi-i dai drumul jos, uite aici, pe două rânduri! Fii atent!
Funcţionarul începu să citească numele scrise… Erau multe nume pe care le cunoşteam. De atâtea săptămâni eram aici. Începusem să ne cunoaştem între noi şi cu unii să ne şi împrietenim. O larmă de nedescris se făcu dintr-o dată peste tot. Unii nu-şi mai puteau auzi numele de chiotele celor care şi-l auziseră. Uşi trântite, alergare pe scări în sus şi în jos, chemări de prieteni care se despărţeau… Strigăte de: „Linişte!“ Cei care erau mai de multă vreme aici şi care aveau o situaţie mai gravă năvăleau acum în jurul fericiţilor care plecau, ca să le ceară haine, mâncare, încălţăminte. | Continuare »
Mi-ascult învinuirile vrăjmaşe,
cuvântul lor viclean şi-nveninat
şi toată ura gurii lor trufaşe
– şi iată, recunosc, sunt vinovat.
Da, vinovat că nu mai rabd minciuna,
că nu ascund păcatul cel vrăjmaş,
că ţintuiesc la stâlp pe totdeauna
pe iudă, pe tâlhar şi ucigaş!
Sunt vinovat că-l spun pe cel ce minte,
că scot de piept pe-acela ce fura,
că-i rup acoperişul de cuvinte,
că nu-l mai las să facă tot ce-ar vrea. | Continuare »
Hristos – Răscumpărătorul nostru (Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan – Capitolul 18) În lecrura autorului Traian DORZ
Simon Petru, care avea o sabie, a scos-o, a lovit pe robul marelui preot şi i-a tăiat urechea dreaptă. Robul acela se numea Malhu.
Printre puţinele locuri din Sfânta Scriptură, care ne este foarte greu să le înţelegem, este şi acest loc.
Ne întrebăm: de ce oare Sfinţii Apostoli a trebuit să aibă şi două săbii la ei? (Luca 22, 38).
Să se apere de rău-făcătorii care erau atât de mulţi prin acele locuri pe toate drumurile, oare?
Dar cine le putea face lor vreun rău, dacă erau cu Iisus?
Apoi, chiar dacă i-ar fi atacat cineva, ce-ar fi făcut ei în clipa aceea mai degrabă?
Ar fi ascultat de cuvântul Domnului care le spusese: Dacă-ţi ia cineva haina, lasă-i şi cămaşa; şi dacă-ţi răpeşte cineva ale tale, nu i le lua înapoi; să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău (Matei 5, 39-40)
sau s-ar fi apărat, cum le spunea glasul instinctului pus în firea omenească, lovind?
Nu ştim…
În acest moment, iată că aşa au făcut. N-au ascultat cuvântul Domnului, care îi oprea să întoarcă cuiva rău cu rău.
Acum, iată, Sfântul Petru răspunde, în primul moment, la sabie cu sabia.
Ce greu învăţăm noi că Adevărul n-are nevoie de săbii ca să se impună. Cuvântul are o putere mai mare decât orice armă. Şi este mai ascuţit decât orice sabie (Evrei 4, 12).
Că dragostea este neînvinsă şi că nimic pe lume n-o poate nimici (Rom. 8, 37-39).
De aceea, în ce priveşte Adevărul şi Credinţa, ucenicii Domnului n-au avut, nici nu vor avea nici voie, nici nevoie, niciodată, de nici un fel de arme lumeşti de lovire sau de apărare.
Numai de Cuvântul şi de dragostea lui Hristos.
Prin astea a biruit poporul lui Dumnezeu şi Biserica Sa.
Şi numai prin acestea vor birui şi mai departe, până la sfârşit.
Căci Hristos n-a venit să piardă nici sufletele, nici trupurile oamenilor, prin nici un fel de violenţă şi de constrângere, ci a venit să le mântuiască prin Dragoste şi prin Adevăr, în lumină şi în pace (Luca 9, 56). | Continuare »
Iisuse-adânc Ocean de har
