În noaptea de 6 martie 1982, presimţind că i se apropie sfârşitul, s-a ridicat de pe patul lui de boală, şi a luat lumânările pregătite pentru moarte, a trecut în camera fetei lui, Maria, a trezit-o din somn şi i-a cerut să-i aprindă lumânările, căci îngerul Domnului a venit după el ca să plece. Apoi s-a rugat câteva clipe Domnului, după care s-a aşezat pe pat, a mai respirat de câteva ori, apoi a trecut fericit şi senin în braţele Domnului Iisus, pe Care L-a iubit şi L-a slujit din tot sufletul său până la capăt.

Fratele Pavel Dragomir s-a născut în 11 august 1905, în satul Tufari de lângă Orşova, judeţul Mehedinţi, din părinţi muncitori săraci, având încă doi fraţi şi o soră. Părinţii erau aproape total necredincioşi, tatăl, mai ales, era pătimaş beţiv şi jucător de cărţi. Astfel el n-a avut de la cine să primească nici o creştere creştinească.
La vârsta de 18 ani s-a îmbolnăvit de tifos şi a zăcut multă vreme fără nici o nădejde. Mama sa, având totuşi puţină credinţă şi ţinând mult la el, a început să postească şi să se roage Domnului Iisus şi Maicii Domnului pentru salvarea lui.
În ziua de 15 august, sărbătoarea Maicii Domnului, tânărul Pavel a avut o viziune: o femeie îmbrăcată în alb s-a pogorât din văzduh şi a făcut asupra patului său semnul Crucii, apoi i-a zâmbit cu bunătate şi a dispărut. În acel ceas, bolnavul a strigat-o pe mama lui, i-a povestit minunea, apoi s-a ridicat din pat şi s-a plecat la rugăciune împreună cu mama lui, fiind vindecat.
S-a căsătorit în februarie 1934, în Mehadia, cu soţia sa Anca, fată dintr-o familie de oameni credincioşi. Aceasta l-a ajutat foarte mult, îndemnându-l pe calea credinţei, deoarece el încă era atras spre păcatul trăirii lumeşti.
În timpul războiului, înainte de a pleca pe front, Domnul l-a mai cercetat o dată puternic, printr-o altă salvare minunată. Lucrând în sărbători la căratul lemnelor de la pădure, s-a răsturnat o dată cu el vagonul încărcat cu lemne. Pavel şi soţia lui au căzut în apă, iar lemnele s-au răsturnat peste ei. Numai Domnul i-a scăpat de la o moarte sigură, dar amândoi s-au ales cu fracturi şi schilodiri. Aceasta i-a învăţat să nu mai lucreze în sărbători şi să nu mai calce Cuvântul lui Dumnezeu. | Continuare »

Iisus-Maria-si-Marta-7Frumoasă-i chibzuinţa de-a şti şi-a înţelege,
în marile ocazii, ce parte a-ţi alege,
când unic e prilejul şi unic e Cuvântul,
a şti să laşi oricâte şi-a tace, ascultându-l.

Cuvintele Divine mai scumpe-s şi mai rare
ca orice pietre scumpe şi-orice mărgăritare;
când ai o minte sfântă şi-o gură sfântă-n casă,
atunci oricâte treburi şi orice grijă lasă!

…Aşa făcea Maria din casa neuitată,
când Domnul, cu iubire, venea la ei vreodată;
ea-nţelegea c-aceste prilejuri sunt preasfinte
şi asculta cu lacrimi divinele-I cuvinte.

Când Omul Sfânt vorbeşte, ascultă-l tot ce spune,
căci fiecare vorbă a lui e-nţelepciune!
Nici un cuvânt nu-i pierde, căci vine ziua-n care
de-acel cuvânt avea-vei nevoia cea mai mare!

Ce mari sunt astăzi sfinţii cu vorbele-nţelepte,
cu faptele frumoase şi gândurile drepte!
Aceştia, orişiunde, vor preţui nu firea,
ci Taina şi-Adevărul, tăcerea şi iubirea… | Continuare »

Traian-Dorz_056-ATraian DORZ, ISTORIA UNEI  JERTFE

În ziua de 3 martie [1981] eram acasă în patul meu, bolnav şi singur, când iarăşi îmi intrară în casă doi… Totdeauna vin cel puţin doi. Unul îmi era bine cunoscut – era căpitanul cel înalt şi cotrobăitor care mă chinuise tot timpul de când mă eliberasem în 1964. De multe ori veniseră la mine tot ei, cei doi: el şi cu maiorul care îmi luase cutia de casete şi de multe alte ori caietele, corespondenţa, cărţile… Mă obişnuisem cu ei şi mă gândeam de fiecare dată să le vorbesc cât pot şi lor despre Dumnezeu, despre voia Lui, despre conştiinţă şi despre Judecată, pe când ei mă înjurau, mă bruscau, mă ameninţau furioşi. […]

De-a lungul experienţelor mele, eu am învăţat acest mare adevăr şi anume: cu oricare om care vine în faţa mea… ori în faţa oricărui om aş fi dus, eu să-l privesc şi să-i vorbesc conştient de toată greutatea importanţei veşnice a acestui moment. Nici o întâmplare nu este întâmplătoare. Dumnezeu îl aduce pe acest om la mine, ori mă duce pe mine la el, tocmai pentru ca să-i vorbesc lui despre sufletul său şi despre Dumnezeu, cele două singure valori adevărate şi eterne… Poate că data aceasta este ultima sau unica dată din viaţa mea ori din a lui când ne mai vedem şi când am ocazia să-mi îndeplinesc datoria aceasta faţă de el. Şi apoi ne vom mai întâlni – sigur! – numai o singură dată, în faţa Scaunului Judecăţii lui Hristos. Să pot privi atunci cu linişte pentru el în ochii lui Hristos. Şi cu linişte pentru Hristos în ochii lui. În faţa Domnului, pentru că i-am spus ce fusesem dator să-i spun şi în faţa lui pentru că făcusem ce puteam face pentru mântuirea sa.
Odată i-am mai spus şi unui alt furios care venise să-mi ia Biblia şi să mă insulte pentru râvna mea faţă de Dumnezeu:
– Domnule, dincolo de această uniformă ai şi dumneata un suflet cu care poate foarte curând ai să mergi în faţa acelui Dumnezeu pe Care Îl înjuri şi Îl batjocoreşti acum, ca să dai socoteală de toate acestea. Ce vei face atunci? Nu L mai înjura!
Şi omul s-a domolit dintr-odată, căutând încurcat dezvinovăţiri… că el nu-i aşa de rău. Că legea îl obligă, că pâinea lui… I-am răspuns liniştit:
– Legea nu-l obligă pe nimeni să fie fiară, ci să fie om. Dacă cel care aplică legea este om, el o aplică omeneşte, iar dacă este fiară, o aplică sălbatec. Aşa că nu legea este rea, ci omul care o aplică, fiindcă el o aplică aşa cum este sufletul său. | Continuare »

Ruperea legăturii noastre cu Tatăl ceresc

murillo_plecarea-fiului-risipSă cercetăm cu de-amănuntul pilda cu fiul cel pierdut.
Evanghelia începe prin a ne spune că:
„Un om avea doi feciori. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: «Tată, dă-mi partea ce mi se cade de avuţie». Şi le-a împărţit lor averea. Şi, nu după multe zile, adunând toate, feciorul cel tânăr s-a dus într-o ţară departe“.
Ce i-a venit feciorului cel mai tânăr să facă acest lucru? De bună seamă ceva îndemnuri slabe. Nu-i mai plăcea lucrul… Apucase cu prieteni răi… Apucase cu petreceri şi chefuri de noapte. Tatăl poate că începuse să-l cam mustre. El voia acum să scape de controlul tatălui său… Voia să fie liber… Voia să facă ce vrea şi să trăiască cum vrea. Îşi închipuia el, cât de frumoasă trebuie să fie o astfel de viaţă.
Iată-l plecat la drum. De bunăvoie o rupe cu casa părintească, o rupe cu tatăl său şi pleacă într-o ţară depărtată. Duioasă este această despărţire. Tatăl se uită cu jale după fiul plecat. Îl petrece cu ochii în zare, suspinând: «Oare se va mai întoarce scumpul meu copil?». […] Grozavă este această rupere!

O astfel de grozavă rupere se petrece şi în viaţa noastră cea sufletească, pentru că pilda cu fiul cel pierdut este o oglindă în care, uitându-ne, ne vedem pe noi înşine şi viaţa noastră cea sufletească. Tatăl din pilda Evangheliei este Dumnezeu, este Tatăl ceresc, iar fiul suntem noi cei care – prin păcatele noastre – rupem legătura dintre noi şi El. Păcatul rupe legătura dintre noi şi Tatăl ceresc. | Continuare »

Fiul-cel-pierdut-16Traian DORZ, din Cântările Căinţei

Ce repede trec toate deşartele clipite
ce inima le cere şi lumea le promite!
Cu ce preţ scump de jertfe le cumperi totdeauna
şi ce curând cu tine nu mai rămân’ nici una!

O, de-ai căuta şi de-ai afla
în Domnul mântuirea ta,
ce strălucit şi fericit
ar fi al tău sfârşit…

Ce gust amar îţi lasă frumoasele cuvinte
prea repede călcate de fapta care minte,
cu ce nădejdi curate le sărutai odată,
şi-acuma ce zdrobită ţi-e inima-nşelată!

Ce gol pustiu rămâne în sufletul din care
s-a prăbuşit un munte şi s-a-ngropat un soare,
ce târg amar e-acela când dai iubirea sfântă
pe una care-n lacrimi viaţa ţi-o-nmormântă!

O, ochi ai mei, scăldaţi-mi credinţa-n orice pară,
dar nu lăsaţi s-o prindă îngheţul ce-o omoară.
O, inima mea, arde-mi şi te topeşte toată,
dar nu te mai desparte de Soare niciodată.

Fiul-cel-pierdut-17

În braţele tatălui…, Preot IOSIF TRIFA

Predică la Duminica Fiului Risipitor, Sfântul Nicolae Velimirovici

Căile pocăinţei, GRIGORIE IEROMONAHUL

Începutul pocăinţei – cunostinţa păcatului, GRIGORIE IEROMONAHUL

BUNĂTATEA TATĂLUI CERESC, Traian DORZ

Dar trupul este pentru Domnul, Traian DORZ

Siguranţa iertării şi statornicia întoarcerii, Preot IOSIF TRIFA

„Scula-mă-voi şi mă voi duce la Tatăl meu”, Preot IOSIF TRIFA

 Poezii:

NU-ŢI RISIPI DIN VIAŢĂ, Traian DORZ

Fiu pierdut, Traian DORZ

Tatăl te iubeşte

Întoarce-te, fiu rătăcit

Cântări potrivite cu evanghelia duminicii:

36. Când vrei să vii?; 37. O, de ce tu nu vrei?; 38. Tatăl te iubeşte; 39. Deschide-ţi, frate, inima; 61. Suflete pierdut prin patimi; 67. Copil eram cândva; 68. Dacă-i cea din urmă dată; 71. Dacă încă n-ai ales; 73. Nimica nu-i mai scurt; 81. Un glas plin de iubire; 87. Vin’ la Tatăl; 90. Ce bucurie este-n cer!; 104. Străină-a fost viaţa mea; 115. Doamne, nu sunt vrednic; 123. Primeşte-mă, Iubire; 556. Întoarce-te, fiu rătăcit; 557. Încă mai poţi să vii; 567. Suflete, din amorţire; 581. Vino azi şi-ascultă, frate; 583. E mult de când te-ai dus; 589. Dacă nu-i acuma vremea; 591. O, dragul meu; 592. De ce nu vii?; 594. Suflete sărmane; 595. Suflet căit şi-ndurerat; 598. O, de nu-L mai iubeşti pe Domnul; 600. Pe unde-ai fost?; 616. Astăzi vin din nou la Tine; 617. Atunci când am plecat; 619. O, Sfânt Izvor; 620. O, mă-ntorc şi plâng, Părinte; 623. Erai căzut, căzut; 919. De ce nu vii nici astăzi?; 928. Vino când te cheamă Domnul;  929. În zadar se mai grăbeşte; 930. Mai cheamă-mi, Iisuse; 931. Prin întunericul din lume

Fiul-cel-pierdut-5Traian Dorz, CÂNTAREA ANILOR

Fii binecuvântată, ziua
din care Tatăl Îndurat
m-a-mbrăţişat pe totdeauna,
pierdutul fiu pe veci aflat!

Fii binecuvântată, ziua
din care m-am întors, aflând
şi haina nouă, şi ospăţul
din Casa Tatălui Preablând!

Fii binecuvântată, ziua
din care către cer întind,
prin lacrimi, braţele credinţei
cu care ştiu c-am să-l cuprind!

Fii binecuvântată, ziua
ce mă îndemni s-alerg mereu
şi să mă lupt s-ajung cununa
ce mi-o păstrează Domnul meu!

Fiul-cel-pierdut-18Sfântul Igantie Briancianinov,
Predică în Duminica Fiului Risipitor

Iubiţi fraţi! Sfânta Biserică, această maică iubitoare de fii a credincioşilor, care i-a născut întru mântuire şi ia asupra sa toate grijile ca fiii săi să nu rămână lipsiţi de moştenirea lor – Cerul, pregătindu-i de săvârşirea cu izbândă a nevoinţei care vine a sfintelor Păresimi, a rânduit astăzi să se citească la Dumnezeiasca Liturghie pilda Domnului nostru Iisus Hristos despre fiul risipitor.
În ce stă nevoinţa sfintelor Păresimi? Ea este nevoinţa pocăinţei, în zilele de faţă ne aflăm înaintea unui răstimp care este afierosit cu precădere pocăinţei, stăm ca şi cum am fi la uşa lui şi cântăm cântarea plină de umilinţă: Uşile pocăinţei deschide-ne nouă, Dătătorule de viaţă!
Ce ne descoperă cel mai mult pilda Domnului nostru pe care am ascultat-o în Evanghelia de astăzi? Ea ne descoperă neurmata, nesfârşita milostivire a Tatălui Ceresc faţă de păcătoşii care aduc prinos de pocăinţă. Bucurie se face în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte (Luca 15, 7), le-a vestit Domnul oamenilor, chemându-i la pocăinţă – şi ca spusele Lui să se întipărească mai adânc în inimile ascultătorilor, a binevoit să adauge la ele o pildă. Un oarecare om bogat, ne povesteşte pilda evanghelică, avea doi fii. Cel mai tânăr şi-a rugat tatăl să îi dea partea lui de moştenire. Tatăl a împlinit rugămintea mezinului. După ce au trecut câteva zile, acesta, luându-şi averea, a plecat într-o ţară îndepărtată, unde şi-a cheltuit tot avutul în desfrânări. După ce a risipit totul, în ţara aceea a venit o vreme de foamete. Fiul bogatului nu numai că a început să aibă greutăţi, ci a ajuns chiar într-o stare cu totul jalnică. Aflat în asemenea strâmtorare, s-a lipit de unul dintre oamenii locului, iar acela l-a trimis pe câmp să-i pască porcii. Nefericitul, chinuit de foame, ar fi fost bucuros să-şi umple burta cu mâncarea cât se poate de grosolană cu care se hrăneau porcii! Lucrul acesta însă nu a fost cu putinţă. În starea aceasta aflându-se, până la urmă şi-a venit în fire şi, amintindu-şi de belşugul ce umplea casa părintească, s-a hotărât să se întoarcă la tatăl său. În cugetul său se pregătise deja, pentru a-şi pleca tatăl spre milostivire, să-şi recunoască păcatul, să-şi recunoască nevrednicia şi să ceară cu smerenie să fie primit nu în familia tatălui, ci în ceata robilor şi slugilor acestuia. | Continuare »

Spre Tine strig

Fiul-cel-pierdut-13Doamne,
cât de multe toamne
şi câţi ani amari trecură
şi-un copil pe căi străine
rătăceşte fără Tine.
Îl tot chemi, dar el nu vine,
l-am văzut pe căi de ură
prea amare toamne,
Doamne.

Demult,
am stat odată să Te-ascult
şi-am auzit o clipă
un glas duios, un glas durut:
– Întoarce-te, copil pierdut!
Dar glasul nu l-am cunoscut
şi iar pe neagra lor aripă
m-au dus al relelor tumult
mai mult.

Dar az’,
din ochi îmi curg fără zăgaz
pe faţă lacrimi multe,
mi-aduc aminte şi suspin,
o, cât sunt, Doamne, de străin,
în lacrimi jalea mi-o alin,
nu-i nimeni să m-asculte,
spre Tine strig la greu necaz
şi az’.

Şi vin
cu cel mai dureros suspin
să-Ţi cer iar mângâiere:
Primeşte, Doamne-un fiu pribeag
ce caută iar al casei prag,
pierdutul anilor şirag
să-i ierţi, Părinte-Ţi cere
şi lasă-n sufletu-mi străin
alin… (Traian DORZ, La Golgota)

Fiul-cel-pierdut-12Traian Dorz, din Cântări uitate

Iisuse, Domnul nostru, cu sufletul zdrobit
mă-ntorc acum la Tine din drumul rătăcit.

Ai milă, Domnul meu, Tu ştii ce sufăr eu
– şi-mi vină-n ajutor, Preabun Mântuitor!

Viaţa mea trecută prin greu noroi am tras,
dar vin acum la Tine, în cel din urmă ceas.

O, iată-mă, Iisuse, ca fiul rătăcit
eu vin acum la Tine, sărac şi zdrenţuit.

Averea ce mi-ai dat-o de mult eu am pierdut,
o, Bun Iisus, ai milă de mine, cel căzut.

Viaţa mi-am pierdut-o în pofte şi-n păcat,
dar, iată, vin la Tine plângând îndurerat.

O, roagă-L Tu pe Tatăl să iasă-n calea mea
şi-n mila Lui cea mare, iertarea Lui să-mi dea…