Am închis calea cu spini…

drum inchis cu spiniDe când eram şi eu gospodar la ţară, îmi aduc aminte că aveam un loc peste care oamenii făceau cale scurtată (cale fărădelege). Am încercat în multe feluri să opresc această cale. Am scris pe o tăbliţă: „Trecerea oprită!“, dar oamenii au aruncat tabla cât colo. Am săpat un şanţ, dar oamenii trecură şi peste el. Pe urmă, am plantat în calea oamenilor spini şi umblarea a încetat.
Eu văd azi un adânc înţeles în această cale oprită cu spini. Când omul apucă pe calea cea fără de lege, pe calea fărădelegilor, Domnul încearcă în multe feluri să-l oprească din acest drum al pierzării. Cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul Evangheliei îi strigă omului: „Opreşte-te din calea asta! Opreşte-te din calea fărădelegilor!“. Dar omul nici habar nu are de această oprire.
Domnul Se apucă atunci şi sapă în calea omului o groapă, un necaz, dar omul sare peste groapa asta; scapă de necaz şi îşi vede de calea cea rea. Domnul sapă un şanţ mai adânc, adânceşte necazul şi încercarea, dar omul sare şi peste acest şanţ.
Pe urmă, Domnul sădeşte în calea vieţii omului spinii cei ascuţiţi şi statornici ai suferinţelor şi durerilor. Cu asta îl opreşte pe om din calea pierzării.
Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, că ai umplut şi calea mea cea rea cu spinii suferinţelor! Lasă-i să crească şi să sporească, să nu mai apuc pe calea cea rea a pierzării!

Părintele Iosif Trifa, 600 de istorioare

«Însemnări de la picioarele Crucii»

În nr. 11, din 11 martie 1928, părintele [Iosif TRIFA] anunţa tipărirea unei cărţi noi:  – carte pe care însă n-a mai ajuns s-o termine şi s-o tipărească niciodată. Această carte, îmi spunea el, va trebui să primească titlul «Golgota».
Voia să strângă în ea tot ce-a putut scrie el mai frumos despre Jertfa cea Mare a dulcelui său Mântuitor.
Rastig-56În mare parte lipsa acestei cărţi se datoreşte greutăţilor tiparului şi, mai ales, păcatului celor care nu şi-au plătit datoriile.
O, câte astfel de mărgăritare scumpe a dus cu el în mormânt acest înzestrat om al lui Dumnezeu, numai pentru că satanica lăcomie de bani a unora din jurul lui l-a împiedicat să le dea la lumină atunci! Iar mai târziu au venit celelalte greutăţi.
Cartea «Însemnări de la picioarele Crucii» o avea mereu în inimă părintele, mai presus de toate celelalte. El strângea pentru ea tot ce putea scrie mai inspirat şi mai duios.
Nici cu 7 ani mai târziu, în 1935 (când ne mutasem în str. Turnului şi când locuia în odăiţa cu cele optzeci de trepte, de la etajul al treilea), încă nu socotea că a strâns tot ce gândea el că va trebui să cuprindă «Golgota» – cartea de încununare a muncii lui de rob şi apostol al Crucii şi Jertfei lui Iisus cel Răstignit.
În odăiţa aceea, îmi spuse într-o zi: „Cartea Golgotei trebuie să cuprindă în ea tot aurul şi lacrimile recunoştinţei din sufletul meu faţă de dragostea cu care m-a răscumpărat Scumpul meu Mântuitor. Ea trebuie să se cheme «Golgota» pentru că tot ce s-a făcut cereşte pe acest pământ este datorită Golgotei şi Jertfei Dumnezeieşti de pe Crucea ei. Vreau ca aceasta să fie ultima mea carte şi cel mai înalt răspuns pe care îl voi putea da Dragostei şi Jertfei Mântuitorului de pe Cruce, pentru mine, pentru noi…”
Dar n-a mai ajuns s-o poată sfârşi. Cum am mai spus, greutăţile nespus de mari şi oamenii nespus de mici printre care i-a fost dat să trăiască – nu i-au îngăduit să-şi împlinească nici acest gând minunat şi duios, ca şi pe atâtea altele. | Continuare »

CUIBUL DIN POD

20_Cuibul-din-podTraian Dorz, PE GENUNCHII LUI IISUS

Copiii răutăcioşi şi neascultători nu rămân multă vreme nepedepsiţi.
Păsărelele cărora ei le strică puii şi ouăle sau animalele pe care ei le bat şi le chinuiesc strigă către Dumnezeu, căci ele nu se pot apăra de răutatea acestor copii. Iar Dumnezeu îngăduie ca răufăcătorii celor nevinovaţi să fie pedepsiţi.
Aşa a fost pedepsit şi Vasilică, fiindcă şi el era unul dintre acei copii răi cărora le place să tragă cu praştia în câini şi în pisici ori să strice cuiburile păsărelelor şi să le chinuiască puişorii.
Nici nu-i păsa lui când bietele păsări zburau plângând cu durere în jurul lui, rugându-l să nu le spargă cuibuşorul lor.
El râdea. Şi chiar pe cea mai subţire creangă se suia, nu-mai să ia ce este în cuib. Nu se temea de Dumnezeu să strice chiar şi cuibul rândunicii…
De multe ori i-am spus, înspăimântat de ceea ce făcea, lui Vasilică:
– Nu te temi tu de Dumnezeu ce faci?
Rândunica e sfântă, mă. Şi te va pedepsi Dumnezeu că tu strici cuibul ei.
Dar el râdea, zicând:
– Ce sfântă, mă! Vezi-ţi de treabă şi mă lasă în pace.
– Ai să păţeşti tu, vei vedea, Vasilică!
Şi parcă am ştiut…
Aveam noi pe atunci o şură mare. Tocmai sus, lângă acoperiş, nişte rândunici făcuseră un cuibuşor şi acum trebuia să aibă pui.
Eu le aruncam grăunţe prin şură, iar ele ciuguleau, apoi una se aşeza pe cuib, iar cealaltă, sus pe o bârnă lângă ea, stătea, se uita la mine şi la cuibuşorul lor şi cânta-cânta, de îmi umplea inima de drag. | Continuare »

Evanghelia Judecăţii

Părintele Arsenie Boca – Prislop, 27.11.49 (din Cuvinte Vii)

Evanghelia, adică Vestea cea bună, cuprinde şi Judecata. Este desigur o zi înfricoşată, o zi a urgiei lui Dumnezeu, dar cu toate acestea este o zi dorită de creştinătate: ziua adeveririi nădejdilor noastre ultime.
Dar, ca să vorbim despre judecata lui Dumnezeu cu omul, e bine să lămurim, pe cât cu putinţă, şi în scurt, câteva din nedumeririle omului despre Dumnezeu.Judecata-de-apoi-10
Omul stă la îndoială despre existenţa lui Dumnezeu, pentru mai multe motive, dintre care pomenim pe acestea:

1. Că nu-L vede (deşi crede într-o mulţime de lucruri pe care nu le-a văzut, dar se sprijină pe cuvântul altora, pe care-i crede). Răspundem că Dumnezeu poate fi văzut, dar trebuie împlinită o condiţie: trebuie „inima curată” din cele nouă fericiri.

2. Stă omul la îndoială pentru că nu vede imediat răsplata lui Dumnezeu, atât pentru bine cât şi pentru rău. Cu alte cuvinte omul vede nedreptatea şi se sminteşte despre existenţa lui Dumnezeu, care o îngăduie, pentru că are o răbdare mai mare ca a noastră, aşteptând întoarcerea.
Zăbovim puţin asupra acestei nedumeriri, cu lămuririle următoare: Dacă Dumnezeu ar răsplăti răul întotdeauna şi numaidecât, ar însemna că e un Dumnezeu fricos dinspre libertatea omului şi întinderea răului, sau că Dumnezeu ar mai avea pe cineva împotrivă, cam tot aşa de tare, şi s-ar teme de întinderea stăpânirii sale.
Apoi, Dumnezeu nu răsplăteşte întotdeauna şi numaidecât nici binele, pentru că atunci oamenii ar face binele nu din dragoste şi libertate, ci din interes. O atare răsplătire ar coborî şi pe Dumnezeu şi fapta bună. Dar, din când în când Dumnezeu răsplăteşte imediat şi binele şi răul, deşi numai în parte, ca cei răi să se teamă şi să ştie că este o judecată, care îi ajunge. De asemenea se vede din când în când şi răsplătirea imediată a binelui, ca dragostea oamenilor de Dumnezeu să nu scadă. | Continuare »

A doua venire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos

Judecata-de-apoi-7Sfântul Ignatie Briancianinov
predică în Duminica Înfricoșatei Judecăți

Iubiţi fraţi! Nu de mult L-am văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos născându-Se în peşteră, înfăşat cu scutece, culcat în iesle, primind asupra Sa o dată cu omenitatea toate neputinţele omeneşti, afară de păcat; nu de mult L-am văzut prigonit de Irod, fugind de sabia ucigaşilor în Egipt, întorcându-Se în Iudeea, necutezând să rămână în ea, sălăşluindu-Se în Nazaret – cetate săracă şi de puţină însemnătate a lipsitului de strălucire ţinut galilean, primind botez deopotrivă cu cei care aveau nevoie de botez, propovăduind pocăinţa şi venirea împărăţiei cerurilor.
Nu de mult am văzut acestea, şi ne pregătim de o nouă vedere duhovnicească, de o nouă şi cât se poate de uimitoare privelişte. Spre a ne face vrednici pe cât e cu putinţă omului de această privelişte, ne apucăm de curăţirea ochilor duhovniceşti – minţii şi inimii – prin nevoinţa postului. Ne apucăm să subţiem prin mijlocirea nevoinţei postului trupul nostru, pentru ca această catapeteasmă care acoperă firea noastră duhovnicească să nu fie peste măsură de groasă şi cu neputinţă de pătruns, să nu ne împiedice să privim cu cuvenita curăţie, credinţă şi străpungere spre Mântuitorul nostru, Cel ce S-a răstignit pentru noi, stricând pe cruce zidul cel din mijloc al despărţirii dintre noi şi Dumnezeu (Efeseni 2,14).
Şi ne mai aşteaptă încă o privelişte înfricoşătoare, o întâmplare cât se poate de înspăimântătoare: cea de-a doua venire pe pământ a Domnului nostru Iisus Hristos.
Pe cea dintâi o putem vedea prin pomenirea plină de evlavie, cea de-a doua ne este înfăţişată de Cuvântul lui Dumnezeu în culorile cele mai vii şi mai puternice. Această privelişte are putere să cutremure în chip mântuitor sufletul nostru cu frica lui Dumnezeu, să ne trezească din adânca nepăsare faţă de soarta noastră veşnică întocmai ca dintr-un somn adânc, cu care ne-a adormit viaţa noastră trupească.
Va veni Fiul Omului întru slava Sa. Preaplină de adâncă, statornică smerenie este prima venire a Domnului nostru pe pământ şi petrecerea Lui pe el. Domnul nu a băgat în seamă nimic din ce cinsteşte şi preţuieşte mult lumea. | Continuare »

VAI ŢIE, BETSAIDA…

Judecata-de-apoi-6Traian DORZ

Vai ţie, Betsaida, vai ţie, Horazim
– vă plângem cu durere
şi jalnic vă privim;
dacă-n Sidon vreodată şi-n Tir s-ar fi făcut
minuni ca-n voi, acestea în plâns ar fi căzut;
– de-aceea-n Judecata cea Mare de Apoi,
mai bine o să fie de ele ca de voi!

Şi vai, Capernaume, şi ţie tot atât,
căci pân’ la locul morţii de veci te-ai coborât.
Dacă Sodoma însăşi vedea ce-ai văzut tu,
şi-ar fi lăsat păcatul
şi-ar mai trăi şi-acu’;
– de-aceea-n Judecata cea ultimă şi grea,
mai greu va fi de tine, cu mult, decât de ea!

…Mai vai decât de ele, mă tem că e de noi,
cei ce trăim acuma ca-n zilele de-Apoi,
că nici o altă lume de oameni n-a văzut
minunile de care noi ştim
– dar n-am crezut!
De-aceea-n Judecata cea crâncenă de-Apoi,
mai vinovaţi ca toate mă tem că vom fi noi!

IATĂ, CERU-NTREG STĂ GATA

JudecataIată, Ceru-ntreg stă gata
să asculte-un singur Glas:
– Vine Domnul cu răsplata,
vine-al Judecăţii Ceas;
vin la Stânga şi la Dreapta,
cât hotare nu-i cuprind,
fiecare după fapta
care-au săvârşit trăind.

Iată, trâmbiţele sună,
iată, zările vuiesc,
peste toţi cei răi se-adună
prăpădul dumnezeiesc.
– Drept eşti, Doamne, Tu, Cel care
judeci astfel pe cei răi
ce-au vărsat fără-ncetare
sângele-alor sfinţii Tăi.

Dumnezeule Puternic,
dreaptă-i Judecata Ta,
vai de sufletul nemernic
care tremurând va sta.
Fericiţi cei ce ’nainte
de-a veni-al mâniei ceas
s-au întors, urmând fierbinte
al Iubirii Tale glas. | Continuare »

O mărturie despre fratele Sava Acostăchioaie

De curând, s-au împlinit 40 de ani de la trecerea la Domnul a fratelui Sava Acostăchioaie din Buda Mare, judeţul Dorohoi, actualmente mormântul său aflându-se dincolo de graniţele ţării noastre, pe lângă Cernăuţi, în Ucraina. Ne amintim cu drag o mărturiile despre viaţa şi suferinţele sale pentru cauza Domnului şi a Oastei Sale de pe acele meleaguri, mărturisită de el însuşi şi consemnată de fratele Traian Dorz în Istoria unei jertfe, volumul II.

DSCF2787w„…În 22 decembrie eram în satul Posat cu cărţile şi foile Oastei. După ieşirea din biserică, noi, câţiva fraţi, ne-am tras deoparte cântând cântările Oastei. Oamenii care beau şi fumau – că era hram – s-au tras către noi şi ascultau, dar, venind primarul, ne-a oprit, spunând că stricăm datinile, iar dascălul, cu ţigara în gură, ne-a spus să plecăm imediat de acolo.

Am fost chemat la postul de jandarmi, învinuit că sunt sectar adventist. D-l şef mi-a dat un pumn, înjurând pe bunul Dumnezeu.
I-am zis să nu mă mai înjure, că e păcat mare, iar dânsul mă silea să înjur şi eu.
D-l sergent instructor mi-a spus:
– Mă, nu vrei să te laşi de Oastea Domnului?
– Nu, niciodată nu mă voi lăsa, i-am răspuns eu.
Atunci el a prins a mă bate cu pumnii peste cap. Apoi a ordonat soldatului să mă lege cu lanţuri şi să mă arunce în beci.
Soldatul a adus lanţurile şi m-a legat strâns de tot. Când a adus lanţurile, eu am zis: Slăvit să fie Domnul! Am sărutat lanţurile şi am aşezat mâinile cu bucurie, să fiu legat. Aceasta era cam la ora două din zi; şi mă băgară în beci unde mă ţinură până la ora zece seara, legat.
Am auzit atunci pe soţia şefului strigându-l pe sală să nu-mi facă mie nici un rău, că toate câte mi le va face el mie se vor întoarce asupra lor (ea cunoaşte bine ce este Oastea Domnului). Dar şeful îi spune că are ordin de la preot…
După un timp mă scoate şi, strigând cu multă ameninţare, îmi cere iarăşi să mă las de Oastea Domnului. Eu i-am răspuns că nu mă las niciodată. | Continuare »

Sava Acostăchioaie din Dorohoi

Sava-AcostachioaieTraian Dorz în Fericiţii noştri înaintaşi.

Fratele Sava Acostăchioaie din localitatea Buda, judeţul Dorohoi, din nordul Moldovei, s-a născut prin anul 1902 şi a fost căsătorit, având patru copii, pe care i a crescut în frica şi dragostea Domnului, devenind şi ei credincioşi ostaşi ai Domnului. După plecarea sa la Domnul, copiii săi au rămas în locul lui nişte buni şi harnici fraţi şi lucrători în ogorul E¬vangheliei din aceste părţi de ţară care, mai apoi, au căzut în teritoriul înstrăinat al Bucovinei de Nord.
În Oastea Domnului a intrat prin anul 1930, când Lucrarea Domnului era în plin avânt duhovnicesc. Îndată ce Domnul l-a chemat şi l-a pus în slujba Lui, fratele Sava, plin de râvnă fierbinte, a început să-i cheme cu mult curaj pe toţi cei din jurul său pe calea mântuirii; şi în curând s-a format o adunare binecuvântată de suflete aprinse pentru Dumnezeu. O seamă de suflete dintre cei atraşi de el au devenit şi ei nişte curajoşi mărturisitori ai Evangheliei şi, înarmaţi cu Biblii şi multe alte cărţi şi foi de la Sibiu, au început să cutreiere casele şi sufletele până departe în jurul satului lor.
În curând s-au format alte puternice adunări frăţeşti cu care ţineau o strânsă legătură prin întâlniri şi serbări ţinute în diferite părţi. Lucrul începutului fiind foarte greu, au avut de întâmpinat mari şi multe împotriviri, dar prin puterea Domnului au trecut biruitori şi credincioşi prin toate. De multe ori au fost alungaţi din unele sate de către cete de bătăuşi organizaţi şi puşi la cale să i alunge cu ciomege şi cu pietre din hotarele lor.
Odată, fiind cu încă doi fraţi la biserică în unul din satele vecine unde merseseră să facă adunare şi duseseră cărţi pe care doreau să le împartă oamenilor, un preot i-a pus pe nişte slujitori ai bisericii să-i scoată afară din biserică, să-i bată, să-i trântească la pământ şi să le pună pe piept nişte pietre mari care erau acolo, proptite de peretele bisericii.
Fraţii au suferit toate acestea lăudând pe Dumnezeu şi rugându-se pentru cei care îi chinuiau. Până la urmă s-au ridicat mai mulţi oameni şi, certându-i cu mânie pe chinuitorii lor, i-au scos şi le-au dat drumul să plece…
– Noi, spunea fratele Sava, am dat slavă Domnului că ne-a învrednicit să suferim şi noi ceva pentru Numele Lui.
De atunci au rămas şi acolo câteva suflete dornice după Domnul Iisus, la care apoi au mers mai de multe ori, întemeind şi acolo o adunare frăţească, având mari bucurii şi biruinţe în Domnul Iisus. | Continuare »