O, Eternă Milă a lui Dumnezeu,
cu puterea toată ne-agăţăm de tine,
tu ne eşti nădejdea pentru mântuire,
singura nădejde unde s-alergăm!
– Doar la uşa-ţi sfântă îndrăznim a bate,
doar prin ea mai credem să intrăm în Cer…
O,-ndurare-adâncă a lui Dumnezeu,
cât de mult depinde tot ce-avem de tine,
unica-ţi nădejde,
singura ta uşă
este cel din urmă mijloc pentru noi!…
Cine, prin Dreptate
sau Neprihănire,
cine prin sfinţire ar putea veni?
Dintre oameni, cine ar putea vreodată
a intra prin merit în Lăcaşul Sfânt?
– Doar prin tine, Sfântă Milă Nesfârşită,
cel din urmă vameş poate-a se sfinţi!
Dacă şi-a ta uşă cuiva se va-nchide
ce-i va mai rămâne celui lepădat? | Continuare »
În hrisoavele unui bătrân din Sfântul Munte, se găseşte întâmplarea următoare:
„Un slăbănog venise în Kapsala. Era bolnav de mai mulţi ani de zile şi-şi pierduse răbdarea. Slăbise cu sufletul şi, plângând, se ruga lui Dumnezeu să-i scurteze viaţa.
Un înger se arătă şi-i zise bolnavului:
– Prea bine, frate, Domnul în milostivirea Sa nemărginită îţi as cultă rugămintea: El scurtează viaţa ta pământească, dacă te învoieşti, ca pentru un an de suferinţe ce-ai mai avea de răbdat pe pământ – ca să
te curăţeşti printr-însele, ca aurul prin foc – să petreci trei ceasuri în muncile iadului. Păcatele tale cer curăţirea ta prin suferinţele propriului tău trup, ca tu să trăieşti slăbănog încă un an de zile, căci pentru tine, ca şi pentru toţi credincioşii, nu este altă cale spre Cer, decât calea Crucii, care a fost arătată de Dumnezeu-Omul, Cel fără de păcat. Calea Crucii te face să suferi. încearcă deci ce sunt suferinţele veşnice, unde merg toţi păcătoşii; dar tu nu vei suferi decât vreme de trei ceasuri, după care vei fi scăpat din munci, prin rugăciunile Bisericii.
Nenorocitul începu a cugeta:
– Încă un an de suferinţe pe pământ e o vreme tare lungă! Mai bine rabd trei ceasuri suferinţele de dincolo; şi zise îngerului: mă învoiesc să merg în iad.
Îngerul îi luă sufletul şi-l închise în temniţele iadului.
– După trei ceasuri voi veni să te caut, îi spuse îngerul, cu mângâietoare grăire.
După plecarea îngerului totul se întunecă, un întunerec de smoală, o strâmtoare cumplită, un vuiet sfâşietor de suspine ale sufletelor păcătoase, duhuri rele cu ochii de văpaie şi cu urâciunea lor, îl împrejmuiau, şi-i îngheţau făptura, iar el nu se putea apăra cu nimic; toate acestea îl cuprinseră ca nişte gheare de groază şi-l cufundară într-o spaimă nespusă. Nu vedea nimic, deşi suferinţa şi plânsul strigau de pretutindeni. Ochii arzători ai demonilor luceau în întunerec şi se vedeau deasupra umbrele lor pocite, care se repezeau la dânsul, gata să-l sfărâme şi să-l înghită într-o sorbitură de fiară. | Continuare »
Să nu rosteşti uşor nici un cuvânt;
adeseori, acesta-i o săgeată
ce, slobozită, ţinta-n timp, şi-o cată
şi sigur lasă-n capăt un mormânt.
Şi, vai, ce iute zboară vorba rea!
Vai, ce uşor zici vorba de ocară!
Cuvântul cel cu care râzi, ce-amară
scursură lasă-n gura care-l vrea!
Nici vorba bună nu se pierde-n vânt…
şi peste ani, ea-şi caută împlinirea.
Chiar dacă nu-i întrezăreşti rodirea,
sămânţa ei nu moare pe pământ.
O mângâiere, un alean, un cânt,
un legănat de maică ce dezmiardă,
oricât ar vrea vrăjmaşul să le piardă,
puterea lor e ca un legământ.
Dar şi cuvântul vinovat, mereu
tot mai crescândă, patima şi-o strânge,
s-o scuipe-apoi spre cel murdar de sânge…
Puterea lui e ca un blestem greu. | Continuare »
1. Încă o dată: abia orbia urii este şi prostie.
Vrăjmaşii şi proştii spun uneori adevăruri pe care cei dintâi nu le pot primi, iar ceilalţi nu le pot înţelege.
Fariseii I-au zis lui Iisus: Tu mărturiseşti despre Tine Însuţi!
Ce mare adevăr au spus ei în aceste cuvinte! Dar ei, neprimindu-l, s-au nenorocit pe totdeauna. În zadar l au spus.
2. Soarele mărturiseşte singur despre el însuşi. Nimeni n-ar mai putea mărturisi astfel despre soare cum el însuşi mărturiseşte despre sine.
Căci mărturisirea aceasta a lui este strălucitoare ca şi puterea şi viaţa pe care le arată el. Nici o mărturisire nu-i mai puternică decât aceasta.
Toate celelalte mărturisiri despre soare se întemeiază pe ea.
Aşa este şi mărturisirea Mântuitorului Hristos despre Sine Însuşi.
3. Mărturia despre Hristos era şi este El Însuşi.
El Însuşi mărturiseşte despre El.
Lucrarea Lui, Viaţa Lui, Lumina şi Puterea Lui,
simţite şi văzute de mii de ani, de milioane de oameni, | Continuare »
Nu atunci e liber omul când trăieşte în păcat
şi când poate după voie a umblat ne-mpiedicat,
ci atunci e omul liber când, mai drept şi mai frumos,
conştient şi ’nalt, trăieşte ascultarea de Hristos.
Nu acolo-i bună viaţa unde-noată-n desfătări
şi-unde numai flori şi zâmbet poate-avea pe-orice cărări,
ci acolo-i viaţa bună, unde-aduce ne-ndoios,
pentru Dumnezeu şi oameni, rod mai vrednic în Hristos.
Nu atâta-i fericire cât poţi să trăieşti cât vrei
şi tot ce-ţi doreşte trupul poţi să ai şi poţi să iei,
ci e fericire-atâta cât, cu sufletul voios,
poţi trăi şi-n gând, şi-n faptă, şi-n duh una cu Hristos.
Lumea asta nu-i o ţintă, moartea nu-i sfârşit de drum,
nu ne-a fost viaţa dată numai pentru ce-i acum,
ci ni-e lumea câmp de luptă, moartea-i pragul ne-ndoios
ori lângă Hristos de-a pururi, ori în veac fără Hristos.
♦ Oamenii se socotesc raţionali însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia care au sufletul raţional, pot să deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului; iar acestea le săvârşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească raţionali.
♦ Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-L placă; şi numai la aceasta îşi deprinde sufletul său: cum să-i placă lui Dumnezeu, mulţumindu-i pentru o aşa de mare purtare de grijă şi pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viaţă. Pentru că este nepotrivit să mulţumim pentru sănătatea trupului, doctorilor, care ne dau leacuri amare şi neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulţumim pentru cele ce ni se întâmplă cum trebuie, spre folosul nostru şi după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoştinţa şi credinţa cea către Dumnezeu stă mântuirea şi desăvârşirea sufletului.
♦ Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvăţaţi, ca să iubească învăţătura şi îndreptarea, făcător de om trebuie să se numească. Asemenea şi aceia care îndreaptă pe cei desfrânaţi către petrecerea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, ca unii ce schimbă alcătuirea oamenilor. Căci blândeţea şi înfrânarea este fericire şi nădejde bună pentru sufletul oamenilor.
♦ Om se numeşte sau cel raţional, sau cel ce îngăduie să fie îndreptat. Cel ce nu poate fi îndreptat este neom, căci aceasta se află la neoameni. Iar de unii ca aceştia trebuie să fugim, căci celor ce trăiesc laolaltă cu păcatul nu li se îngăduie să se afle niciodată printre cei nemuritori.
♦ După cum corăbierii cârmuiesc corabia cu grijă, ca să n-o izbească de vreo stâncă văzută sau nevăzută, aşa şi cei ce se silesc spre viaţa duhovnicească trebuie să cerceteze cu frică ce trebuie să facă şi ce să nu facă. De asemenea să creadă că legile lui Dumnezeu le sunt de folos, tăind de la suflet toate gândurile păcătoase. | Continuare »
«Şi astfel vei căpăta trecere şi minte sănătoasă,
înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.»
Primind… şi păstrând darurile înţelepciunii, sfaturile înţelepciunii, cărările şi roadele înţelepciunii – vei căpăta trecere şi înaintea lui Dumnezeu, şi a oamenilor.
Căci înţelepciunea este, în primul rând, lumină.
Înţeleptul este un om luminat şi luminos.
El este aşezat între Dumnezeu şi oameni.
De la Dumnezeu primeşte, iar oamenilor le dă.
Înţeleptul este un fel de satelit al lui Dumnezeu, prin care El Îşi revarsă binefacerile Luminii Sale către creaturile şi creaţiunea Sa.
Orice dar bun şi desăvârşit pogoară de Sus, de la Părin-tele Luminii, în Care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare… (Iac. 1, 17).
Deci tot ce există inspirat, la orice om, vine numai de la Dumnezeu (1 Cor. 4, 7).
Numai că prin unii inspiraţi lumina de la Dumnezeu ne vine direct. Ca lumina prin soare.
Iar prin alţii lumina ne vine indirect. Ca lumina prin lună.
Lumina de la Dumnezeu, trimisă nouă prin soare, ne vine caldă, curată, desăvârşită, statornică, vie, trează, rodnică şi frumoasă.
Prin lună însă ne vine rece, confuză, împuţinată, nesta-tornică, moartă, adormită, veştejită şi slabă…
De aceea, lumina dumnezeiască este mântuitoare, iar lumina omenească nu.
De aceea, sateliţii lui Dumnezeu mărturisesc despre Dumnezeu, iar sateliţii oamenilor vorbesc despre oameni.
Trimişii lui Dumnezeu spun cuvintele lui Dumnezeu (1 Petru. 4, 11; Rom. 12, 7). Ei ne redau lumina lui Dumnezeu. Înţelepciunea lui Dumnezeu se revarsă direct din El, spre noi, prin ei. | Continuare »
O, Eternă Milă a lui Dumnezeu,
