Blid de lut

O, blid de lut, tu, inimă aprinsă,
îţi ard pe faţă lacrimile-n jar
şi-ţi picură în candela nestinsă
a arderii de sine pe altar.

Biet blid de lut cu aripile arse,
ce-nmiresmat ţi-e rugul ispăşind!
Chiar dacă-n vremuri cuibul ţi se sparse,
acasa ta-i în ceruri strălucind.

Tu, blid de lut, să nu-ţi pierzi untdelemnul,
să nu te sfarmi nainte de Popas,
ci-aşteaptă-ntâi s-apară iarăşi Semnul,
c-aşa puţine clipe-au mai rămas…

Nu-ţi pară-acum că-i mult prea greu sfârşitul,
că-s prea departe zorii să-i aştepţi.
Atât de grabnic vine Răsăritul
când înspre Domnul ochii ţi-i îndrepţi.

Şi-aşa de-aproape eşti de biruinţă!
…O-ntindere de aripi şi-ai sfârşit.
Uita-vei tot ce-ai ars în suferinţă.
În cer te-aşteaptă Meşterul iubit.

Vlad Gheorghiu

La fapta bună nu se caută rangul, starea şi neamul

Sfântul IOAN GURĂ DE AUR,
din «Predici la duminici şi sărbători» cuvânt la
Duminica a XXVIII-a după Pogorârea Sfântului Duh

„ Săracii şi betegii şi şchiopii şi orbii adu-i aici”
(Luca 14, 21)

Oare cântarea cea sfântă, pe care noi o cântăm, nu a întrunit laolaltă toate deosebitele noastre glasuri într-un cântec armonios?
Noi toţi, tineri şi bătrâni, săraci şi bogaţi, femei şi bărbaţi, robi şi stăpâni, noi toţi împreună intonăm o cântare.
Aşadar când noi ne-am adunat aici în casa Domnului, spre închinarea şi proslăvirea lui Dumnezeu, nu se mai face deosebire între rob şi stăpân, între bogat şi sărac, între stăpânitor şi supus, ci toată nepotrivirea vieţii cele obişnuite se alungă dintr-un loc sfânt, toţi împreună facem o singură ceată, toate glasurile gustă o singură slobozenie şi pământul aici urmează cerului.
Aşa de mare este înălţimea Bisericii!
Nu se poate zice, că aici deşi stăpânul cântă cu o mare voioşie, robul însă trebuie să fie mut, că deşi bogatul mişcă buzele sale, săracul este osândit la tăcere.
Încă şi aceea nu este aici, că numai bărbatul să cânte lui Dumnezeu laude şi să-L proslăvească, iar femeia să stea mută şi fără glas.
Mai vârtos toţi aici se îndulcesc de aceiaşi cinste, toţi aduc aceeaşi jertfă şi acelaşi dar. Acesta nu are mai mult drept, decât acela, şi unul nu are nici o întâietate înaintea altuia, ci toţi se îndulcesc de o cinste şi au numai un glas. Numai un singur glas se înalţă de la toate limbile către Ziditorul lumii. Deosebire nu se face aici dintre aceea că unul este rob, altul slobod, unul slugă, altul stăpân, unul bogat, altul sărac, si de este cineva bărbat sau femeie, ci deosebirea zace în simţământ, de este cineva râvnitor sau uşuratic, păcătos sau cu fapte bune. | Continuare »

EU TE PĂSTREZ, IISUSE

Eu Te păstrez, Iisuse, pe veci în locul drag
din chivotul fiinţei, prin Taina-mpărtăşirii
şi cea mai dulce clipă mi-e-atunci când mă retrag
cu Tine-n rugăciunea şi-n liniştea iubirii.

Tot ce mi-ai dat prin viaţă am strâns şi-am tot păstrat,
anaforă sfinţită din masa-mbelşugată,
ea-i hrana mea de astăzi pe unde-s înnoptat
în loc pustiu pe drumul spre Casa-ndepărtată.

Când inima sfârşită abia mai poate-n drum,
din Tainica Fiinţă cu foame ospătează
şi prinde iar putere prin arşiţă şi scrum
să creadă şi să lupte mai caldă şi mai trează.

Păstrează-mă, Iisuse, Te rog, la Sânu-Ţi Drag
şi Te păstrează-n mine prin Taina-mpărtăşirii,
căci veşnicia-i clipă atunci când mă retrag
cu Tine-n rugăciunea şi-n liniştea Iubirii.

Şi cât rămâi Tu-n mine şi-n Tine eu rămân,
umblarea vieţii mele e roadă şi lumină,
fiinţa mea sfinţită de dulcele Tău Sân
se va cuprinde-n Tine eternă şi divină. (Traian DORZ)

Cuvânt despre cele două ospeţe

Sfântul Ioan Maximovici, Predici şi Îndrumări Duhovniceşti, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Acum, în faţa ochilor minţii noastre se află două ospeţe, despre care ne vorbeşte pericopa evanghelică de astăzi.
Unul dintre ospeţele descrise în pildă este dat de un împărat plin de bunăvoinţă şi milostiv. Însă când ospăţul era gata, cei chemaţi n-au venit. Ei au preferat să se ocupe unii cu cumpărături, alţii cu treburi gospodăreşti; iar alţii, prinzându-i pe soli, i-au batjocorit, iar pe unii chiar i-au omorât, împăratul, mâniat, pedepsindu-i aspru pe vinovaţi, îşi trimise iarăşi slugile sale să cheme la ospăţ pe oricine ar întâlni în cale. Se adună o mulţime de oameni, şi când împăratul veni să-i vadă, zări pe unul care nu era îmbrăcat în haine de sărbătoare. El îl întrebă de ce nu a venit îmbrăcat cum se cuvine, iar acela tăcu, arătându-şi astfel dispreţul faţă de împărat şi nedorinţa de a participa la sărbătoare, motiv pentru care a fost dat afară. Astfel, la acest ospăţ au fost mulţi chemaţi, dar puţini au fost şi aleşi, care au luat parte la cină.

Al doilea ospăţ nu este o pildă, ci este real. Este banchetul nelegiuitului Irod. Se vede că la acest banchet nici unul dintre cei chemaţi nu a refuzat să vină, toţi erau îmbrăcaţi de sărbătoare şi se desfătau după pofta inimii. El s-a petrecut în beţie, desfrâu nestăvilit de simţul ruşinii şi de conştiinţă şi s-a terminat cu o imensă crimă: uciderea lui Ioan Botezătorul. | Continuare »

FRUMOASĂ NI-E CU TINE

Frumoasă ni-e cu Tine, Iisuse, orice cale
pe orişiunde-am trece şi orişiunde-am sta,
prin orice întuneric vedem urmele Tale,
prin orice strălucire cunoaştem umbra Ta,
Iisuse, Iisuse, Iisuse, cunoaştem umbra Ta,
prin orice strălucire cunoaştem umbra Ta.

În cântecele noastre e-amara Ta durere,
pe lacrimile noastre e dulcele-Ţi sărut,
când Tu ne dai întruna mai mult decât ştim cere
şi noi Ţi-ntoarcem Ţie la fel ce ne-ai cerut,
Iisuse, Iisuse, Iisuse – la fel ce ne-ai cerut,
şi noi Ţi-ntoarcem Ţie la fel ce ne-ai cerut. | Continuare »

Grea slujbă!

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Un credincios, care trăia cu adevărat Evanghelia, spunea odată între nişte oameni:
– Am un lucru foarte greu. Când vine seara, stau să cad mort de oboseală… abia apuc să mă dau odihnei.
– Şi ce lucru atât de greu vei fi având? – întrebară oamenii.
– Un lucru foarte greu. În fiecare zi păzesc doi şoimi, îngrijesc doi iepuri, asupresc doi săpători, biruiesc un leu, apăr o casă de foc, curăţ o fântână şi vindec un bolnav.
Ascultătorii zâmbiră. Credeau că omul lui Dumnezeu glumeşte.
– Desigur, dumneata glumeşti cu noi, căci unde s-a mai pomenit ca cineva să îngrijească iepuri şi să omoare lei. Astea-s poveşti!
– Nicidecum! – răspunse credinciosul. Ceea ce v-am spus e adevărat. Ascultaţi!
Cei doi şoimi sunt ochii mei, pe care trebuie să-i păzesc toată ziua, să nu „zboare“ pe acolo pe unde se rănesc inimile şi se strică sufletele.
Cei doi iepuri sunt picioarele mele, de care trebuie să grijesc neîncetat să nu alerge în căile pierzării şi să nu mă ducă şi pe mine în calea cea rea.
Cei doi săpători sunt mâinile mele, pe care trebuie să le „asupresc“ neîncetat cu munca, pentru a-mi câştiga traiul vieţii şi a ajuta, după puterile mele, şi pe cei săraci şi lipsiţi.
Leul, pe care trebuie să-l biruiesc, este vrăjmaşul diavol care „umblă neîncetat, răcnind ca un leu şi căutând să mă înghită“ (I Petru 5, 8).
Focul, de care trebuie să apăr casa, este limba mea, căci „foc este limba, care aprinde case şi păduri“ (Iacov 3, 5). De acest foc îmi apăr mereu casa sufletului, înfrânându-mi limba, ca să nu grăiesc decât ceea ce place lui Dumnezeu. | Continuare »

Sfântul Ierarh DOSOFTEI, Mitropolitul Moldovei

Sfântul Ierarh Dosoftei s-a născut în anul 1624 la Suceava în familia Barilă. Părinţii săi Leontie şi Misira, binecredincioşi creştini, români de neam, aveau rudenii în Transilvania şi în ţinutul Liovului. La botez, pruncul a primit numele Dimitrie, pentru că se născuse în preajma zilei de 26 octombrie, când Biserica sărbătoreşte pe sfântul martir din cetatea Tesalonicului de la începutul veacului al IV-lea.
Tânărul Dimitrie Barilă a învăţat carte de la cei mai renumiţi dascăli din Moldova şi la şcoala Frăţiei Ortodoxe de la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Liov. Dăruit de Dumnezeu cu o inteligenţă deosebită şi-a agonisit încă din anii copilăriei şi ai tinereţii multă ştiinţă de carte. A studiat cu multă râvnă Sfintele Scripturi şi învăţăturile dumnezeieştilor Părinţi ai Bisericii şi a deprins cu mult drag meşteşugul tâlcuirii textelor sfinte în limba română, pentru că învăţase a vorbi şi a scrie în alte limbi ca să transmită tezaurul sfintei Ortodoxii: greacă, latină, slavonă bisericească, polonă şi ucraineană.
Pe lângă învăţătura adunată cu migală de la mulţi dascăli, la şcoala mănăstirii Probota a deprins şi învăţătura cea duhovnicească: rugăciunea, ascultarea, smerenia şi nevoinţele ascetice. A primit îngerescul chip în această sfîntă mănăstire la anul 1649, cu numele de monah Dosoftei. Iubitor de înţelepciune şi vrednic împlinitor al nevoinţelor călugăreşti, Cuviosul Dosoftei a sporit în dragoste şi rugăciune, devenind părinte duhovnicesc şi începător al obştii de la Probota. Într-o însemnare în limba română el scrie la 14 septembrie 1649: „Ieromonah Dosoftei de la Pobrata, feciorul lui Leontar Barilovici”, iar alături, în limba greacă: „Dositheos, ieromonah, fiul lui Leontar Barila şi al Misirei”.
Timp de mai mulţi ani învăţatul egumen a călăuzit pe monahi la Hristos, întărindu-i în buna nevoinţă şi în cunoaşterea Sfintei Scripturi. A dezvoltat mult şcoala mănăstirii Probota şi a crescut mulţi ucenici luminaţi, aducând în obştea sa o adevărată înnoire duhovnicească. | Continuare »

IUBIREA MEA, IISUSE

Iubirea mea, Iisuse
era atât de sus,
că soarele ei dulce
părea că n-are-apus,
că cerul ei cel tânăr
pe veci va fi aşa…
– de ce-a putut o clipă
să-i fie-atât de grea?

Ce scump e vasul unic
cât este-ntreg şi sfânt,
dar ce preţ să mai aibă
când zace spart şi frânt?
Priveşti amar la cioburi,
cu sufletul zdrobit…
– de ce-a putut o clipă
să-i pună-aşa sfârşit?

Ce plin mi-era seninul
de aur străveziu
când dulce Porumbelul
venea în zbor zglobiu,
purtând frunzuţa verde | Continuare »

„ÎN CARTEA CEA DINTÂI”

Vorbirea fratelui Titus Niculcea (Marginea) la nunta de la Bogdăneşti – 16 august 1981

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
E foarte zguduitor momentul acesta!
Ceea ce simte inima mea, nu poate să povestească în cuvinte. Aşa sunt simţămintele spirituale. Vă rog să mă credeţi, credeţi-mă şi vă cred că şi frăţiile voastre sunteţi în asemenea sentimente ca şi mine.
Bunul şi Dragul, şi Scumpul nostru Iisus să fie binecuvântat acum şi-n veci de veci. Amin. Pentru starea, pentru bucuria, pentru prilejul minunat pe care ni l-a creat şi ni l-a hărăzit astăzi, începând de aseară şi până în momentul acesta. A fost cu adevărat tot cuvântul plin de putere. Prin aceasta am simţit cu toţii că Domnul a fost prezent, prin puterea Duhului Sfânt.
Eu cred din toată inima lucrul acesta. Nu ştiu dacă toţi puteţi crede lucrul acesta. Dar vă îndemn să credeţi! Şi cei ce nu puteţi să credeţi să vă rugaţi Domnului, Bunului Dumnezeu, să vă mărească credinţa, ca să puteţi crede cu adevărat şi din toată inima; şi nu numai să credeţi pentru moment, ci să rămână cuvintele acestea nişte amintiri atât cât vom mai trăi pe pământul acesta, cât şi în veşnicie; să rămână amintiri veşnice.
Voi fi foarte scurt; am îndemnul spre multe, despre multe să vorbim, dar nu ne permite timpul, aşa că ne vom mărgini doar în rezumat la unele lucruri referitoare la tot ce s-a vorbit de aseară şi până acum cu privire la păcat, la sfinţenie şi la ascultare.
De trei lucruri trebuie să ţinem cont:
să ne păzim de păcat;
să avem o dragoste sfântă şi o voinţă sfântă faţă de ascultarea Cuvântului;
şi să trăim în neprihănire. | Continuare »

[Nici lupta fără rugăciune, nici rugăciunea fără luptă nu pot birui]

Cel mai mare păcat este acela de a nu te mulţumi cu ceea ce ţi se dă de la Dumnezeu cu dreptate şi cinstit. Toate păcatele vin din această nemulţumire. Diavolul numai atunci vine să-ţi îmbie ispita, când eşti flămând… El ştie ce repede cade cel biruit de foame. Dar mai bine mori flămând la uşa lui Dumnezeu decât să te saturi de la masa diavolului.
Vreau mai bine să mănânc o pâine uscată şi amară, dar din mâna lui Dumnezeu decât un cozonac dulce din mâna lui satana. Mai bine să mă sting uscat de foame şi de sete la uşa neprihănirii decât să mă veselesc la masa păcatului. Fiindcă Dumnezeu mă poate învia iarăşi dacă mor pentru El, dar păcatul mă ucide pe totdeauna şi pe veci dacă mă robesc lui. (…)
Ce cumplit a ajuns astăzi acest creştinism fără Hristos, fiindcă oamenii s-au obişnuit să se mulţumească numai cu o religie şi nu mai au nevoie de Dumnezeu! Religia se mulţumeşte cu banul omului sau cu vorba lui şi nu mai are nevoie de sufletul său. Iar omul dă bucuros orice, numai să nu-şi dea inima sa. Dumnezeu însă îi cere inima. De aceea omul vine aşa de greu la Dumnezeu, dar merge uşor la orice religie.
La naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos au cântat mulţi, iar la moartea Lui au plâns puţini. Pentru că a cânta este foarte uşor, pe când a plânge este foarte greu.
Cei ce văd numai cele ce se văd sunt nişte orbi. Cei ce trăiesc numai viaţa trupească sunt nişte morţi. Cei ce aud numai cuvintele sunt nişte surzi. Cei ce umblă numai cu picioarele sunt nişte ologi. Şi cei ce se îmbrăţişează numai cu trupul sunt numai nişte animale.
(…) Creştin devii în clipa când te naşti din nou, din apă şi din Duhul Sfânt, prin Taina Sfântului Botez. Dar naşterea din nou a omului conştient de păcatele sale este naştere din nou, nu numai botez. Apa naşterii din nou pentru acesta este Cuvântul lui Dumnezeu şi lacrimile de pocăinţă, nu apa pământească. Şi singură naşterea din nou dă făptura duhovnicească cu care moştenim împărăţia lui Dumnezeu. Iar naştere din Duhul Sfânt este numai aceea care are roadele Duhului Sfânt şi dovada Lui prin trăire, nu prin vorbe lăudăroase şi goale. | Continuare »