Moise iese din desfătările Egiptului

Preot Iosif TRIFA, Spre Canaan

„Prin credinţă, Moise când s-a făcut mare n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu, decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire. Prin credinţă a părăsit el Egiptul, fără să se teamă de mânia împăratului; pentru că a rămas neclintit ca şi cum ar fi văzut pe Cel nevăzut“ (Evrei 11, 24-27).

Aici începe un amănunt de mare preţ din viaţa lui Moise; un amănunt de învăţătură asupra căruia a stăruit şi marele Apostol Pavel prin cuvintele de mai sus.
Moise fusese crescut de fata lui Faraon. „Copilul a crescut şi ea (doica) l-a adus fetei lui Faraon; şi el i-a fost fiu. I-a pus numele Moise (Scos); «căci», a zis ea, «l am scos din ape»“ (Ieşirea 2, 10).
Aşadar, Moise făcea parte din curtea lui Faraon. Avea prilej „să-şi trăiască viaţa“ ca un „fiu de împărat“. Trebuie să ştim că traiul Faraonilor din acele vremi era plin de toate desfătările, de toate comorile şi de toate dulceţurile ce le poate oferi lumea aceasta. Iar Moise avea prilej să guste din toate.
Dar ce s-a întâmplat? Moise, după ce s-a făcut mare, n-a voit să fie numit fiul fiicei lui Faraon. S-a lepădat de un nume aşa de mare. S-a lepădat de „viaţa împărătească“.
Şi s-a lepădat Moise nu numai de numele ce-l purta; el s-a lepădat şi de viaţa cea plină de desfătări şi păcate ce era la curtea lui Faraon şi în Egipt. A vrut mai bine să sufere cu poporul său decât să guste din plăcerile păcatului. A ales ocara lui Hristos, pentru că avea ochii pi¬roniţi spre răsplata cea viitoare. | Continuare »

Rugăciunea lui Moise

(NUMERI 14, 13-19)

Doamne, toţii vrăjmaşii ştiu c-ai fost cu noi,
c-ai fost Călăuza noastră prin nevoi,
c-ai fost stâlp de flăcări şi-ai fost stâlp de nor,
umbră şi lumină la al Tău popor.

De ne pierzi acuma, cei răi vor grăi
că Tu n-ai putere a ne izbăvi
şi că nu poţi duce, Doamne-al Tău popor
până-n ţara care le-ai promis-o lor.

Doamne, fă puterea-Ţi să se-arate iar,
cum ai spus Tu Însuţi că eşti plin de har,
încet la mânie, bun şi iertător
şi plăteşti cu dreptul fapta tuturor.

Iartă-ne păcatul cum, de la-nceput,
ne-ai iertat tot răul care l-am făcut,
cum de când ne-ai scos Tu, Doamne-ndurător,
ai fost până astăzi cu al Tău popor.

Traian DORZ

Moise, alesul Domnului,

a petrecut patruzeci de ani la curtea lui Faraon,
patruzeci de ani păstor la oi şi patruzeci de ani conducător de popor

Am arătat minunata scăpare a lui Moise. Vom arăta acum şcoala pe care a făcut-o Domnul cu el. Pe toţi aleşii Săi, Domnul i-a trecut prin o şcoală sufletească: Printr-o astfel de şcoală a trecut şi Moise. Şcoala lui e împărţită în trei clase, fiecare având patruzeci de ani din viaţa lui.
1. „Clasa“ primă sunt cei patruzeci de ani pe care i-a petrecut la curtea lui Faraon.
2. „Clasa“ a doua sunt cei patruzeci de ani pe care i-a petrecut la socrul său Ietro, păstorind oile.
3. „Clasa“ a treia sunt cei patruzeci de ani pe care i-a petrecut cu poporul în pustie, în drum spre Canaan. Vedeţi ce minunat este împărţită viaţa lui Moise, în trei părţi egale, în trei „clase“, fiecare clasă cu învăţătura ei. O, de am băga bine de seamă, am putea afla că toţi cei ce trăim o viaţă cu Domnul am trecut şi trecem şi noi prin astfel de „clase“. Taina mântuirii e o şcoală a Domnului, e o şcoală minunată cu anumite clase şi împărţiri. În care clasă ai ajuns tu?
„Clasa“ primă a petrecut-o Moise la curtea lui Faraon. Trebuie să ştim aici că Moise a fost crescut ca un fiu al lui Faraon (Ieşirea 2, 10). Şi trebuie să ştim că Egiptul era în vremile acelea ţara ştiinţelor şi a învăţaţilor. Moise a fost crescut în ştiinţă mare. Învăţaţii Egiptului erau profesorii lui. În şcoala asta înaintase foarte mult Moise cu ştiinţa, dar dăduse înapoi cu credinţa şi cunoaşterea Domnului. Lucrul acesta se vede şi din felul cum şi-a încheiat şcoala. La 40 de ani Moise omoară un egiptean (Ieşirea 2, 12). Şcoala lui Moise de la curtea lui Faraon se gată cu un omor (ştiinţa de multe ori omoară credinţa). Era în planul lui Dumnezeu acest omor? Hotărât că nu. | Continuare »

NU TE RUŞINA DE LACRIMI

Traian DORZ

Nu te ruşina de lacrimi,
suflet scump şi credincios,
nu S-a ruşinat de ele
nici Stăpânul tău Hristos,
nu s-au ruşinat de ele
nici preasfinţii tăi părinţi
– vai de cei ce nu pot plânge
lacrimi sfinte şi fierbinţi!

Nu vă ruşinaţi de lacrimi,
ci vă-nvinuiţi când nu-s;
cei ce plâng sunt totdeauna
mai aproape de Iisus,
sute de versete sfinte
fericesc pe cei ce plâng
– vai de cei ce nu pot plânge
că-n porniri fireşti se frâng!

Vai de cei ce pot să râdă
sau să cânte peste tot,
care pot vorbi de toate
– dar să plângă nu mai pot!
Nu-i mai mare osândire
ca a celui ce nicicând
n-are lacrimi, nici când toate
cer să nu fii neplângând!

DUMITRU ROMANENCO din Voinova – Orhei

Deşi avea un fizic sănătos, totuşi o plecare grabnică la Domnul îl aştepta la începutul lui septembrie 1939. Noi eram la Cluj şi pregăteam marea adunare din 3 septembrie 1939 când, pe neaşteptate, am primit acolo vestea morţii lui. Se îmbolnăvise de tetanos şi în trei zile a murit la spitalul din Chişinău. În cele trei zile de zăcere la spital, el a avut parte de la Domnul de multe descoperiri minunate. Vedea cerul deschis şi pe îngerii Domnului aşteptându-l cu cântări şi bucurii negrăite. Deşi avea dureri peste măsură de mari, el nu numai că nu a cârtit, ci lăuda cu bucurie şi cu lacrimi Numele Domnului.

Fratele nostru Dumitru Romanenco s-a născut în comuna Voinova din judeţul Orhei – Basarabia, prin anul 1890. Părinţii săi au fost oameni înstăriţi, având o moşie de o sută de hec­tare într-un loc nespus de frumos. La mijlocul moşiei era un lac cu ape limpezi şi cu maluri înflorite, lângă o pădure şi o câmpie minunată. După întoarcerea lui la Domnul, prin anul 1930, aici la conacul său de lângă lacul şi pădurea minunată aduna el fraţii şi surorile din Voinova şi din împrejurimi în adu­nări pline de binecuvântare, lăudând pe Domnul şi petrecând ceasuri şi zile neuitate în Numele Domnului Iisus.
Fiind un om harnic şi credincios, împreună cu soţia sa Vera au făcut din casa lor o Betanie binecuvântată, oferind acolo loc plăcut de odihnă şi recreere multor fraţi şi surori mai lipsiţi ori mai bolnavi. Multe zile fericite au petrecut acolo şi părintele Vladimir cu soţia sa Eufimia, care deveniseră ca o familie împreună cu familia fratelui Romanenco. De acolo porneau apoi împreună de multe ori în misiunile lor pentru vestirea Evangheliei şi răspândirea cărţilor dorite şi căutate ale Oastei Domnului.

Fratele Ioan Marini a petrecut şi el două veri aici, în linişte şi recreere sufletească, înconjurat de toată dragostea fratelui Dumitru şi a surorii Vera. De aici a plecat şi el cu ei adeseori în cercetări frăţeşti prin judeţul Orhei şi prin alte judeţe ale Basarabiei, toţi trei împreună, cu părintele Vladimir şi cu fratele Dumitru Roma­nenco.
De asemenea, împreună cu fratele Chirilă şi Tro­fim, fratele Dumitru îşi formase o echipă de misionari călări. Purtând în mijloc steagul Oastei, ei cu­tre­ierau multe sate şi adunări frăţeşti, cân­tând şi măr­turisind Nu­mele Domnului Iisus. | Continuare »

„Dumnezeu să-ţi ajute să poţi închide uşile!“

Preot IOSIF TRIFA,
din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Un elev isprăvise liceul şi se pregătea a-şi continua studiile într-un oraş mare.
– Dumnezeu să-ţi ajute, dragul meu nepot, să poţi închide uşile! – îi zise, la despărţire, bunică-sa.
– Ce uşi, bunică dragă, doar n-o să mă fac portar, acum, după ce am isprăvit cu liceul?
– Pe unde vei merge, bagă de seamă să-ţi închizi mai întâi uşile urechilor tale! Să le închizi faţă de toate şoaptele şi ispitele Satanei!
Să-ţi închizi apoi uşile ochilor tăi! Să nu citeşti cărţi rele, pline de otravă şi să nu te duci nicăieri unde inima ta se poate otrăvi cu priveliştea ochilor!
Să-ţi închizi apoi uşa gurii tale, ascultând de sfatul Psalmistului: „Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire buzelor mele!“, gândindu-te neîncetat şi la cuvintele Mântuitorului că, pentru orice cuvânt nefolositor, omul va da seama în Ziua Judecăţii.
Şi, mai presus de toate, dragul meu, să-ţi închizi uşa inimii tale faţă de toate ispitele cele rele! Să o laşi deschisă numai pentru Domnul!
Aşa făcând, noroc mare vei avea în viaţă.

DACĂ VOIEŞTE CINEVA

Traian DORZ

Dacă voieşte cineva
pe Domnul să-L urmeze,
cel mai dintâi viaţa sa
de el şi-o libereze.
Numai când scapi de vechiul eu
prin naşterea cea nouă
faci primii paşi cu Dumnezeu,
pe căi cu sfântă rouă.

Atunci, luându-ţi crucea ta,
sui după El prin soare
şi-n stropi de mir se vor schimba
toţi stropii de sudoare.
Şi sui cu El prin orice spini,
şi dragostea te strânge,
şi se prefac în stropi divini
toţi stropii tăi de sânge.

Şi-ajungi odată – tot suind
pe urmele slăvite –,
pe neaşteptate întâlnind
privirile-I dorite;
şi Mâna Lui îţi va lua
povara ta de cale,
şi Gura Lui va săruta
sudoarea frunţii tale.

CE-AI MAI DE PREŢ?

Traian DORZ

Ce-ai mai de preţ pe lume ca sufletul din tine,
la ce-ai putea cu-atâta putere a mai ţine?
– Şi totuşi ce netrebnic ţi-l dai deşertăciunii,
trăind în necredinţă şi slugărind minciunii!

De sufletul şi timpul tău
să-ţi pară-n lume cel mai rău,
pe-al mântuirii tale preţ
dă-ţi aurul întregii vieţi!

Ce-ai mai de preţ acuma ca timpul scurt prin care
poţi să-mplineşti cereasca şi veşnica-ţi lucrare?
– Şi totuşi ce pierzi oare mai nebunesc pe cale
şi mai fără-ntristare ca timpul vieţii tale!

Ce-ai mai de preţ în moarte ca harul mântuirii,
spre ce-ai mai pune-asemeni tot aurul trăirii,
ce-ai mai pe veşnicie, mai scumpă – şi mai una?
– Şi totuşi, cum nu-ţi pasă c-o pierzi pe totdeauna!

Eu nu Ţi-am dat

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

Fiecare să fiţi împodobiţi cu smerenia, cum porunceşte Sfântul Cuvânt al Dumnezeului nostru. Şi ne-ncetat trebuie să ne simţim nespus de îndatoraţi faţă de Domnul nostru iubit, ai Căruia suntem, răscumpăraţi fiind de El prin preţul cel nespus de mare al Sângelui Său sfânt prin care a plătit mântuirea noastră. De aceea, neîncetat trebuie să ne simţim îndatoraţi faţă de El şi să căutăm din toată inima să-I aducem şi noi prinosul şi prisosul dragostei noastre. De aceea, nu numai că trebuie să facem neîncetat tot binele de care suntem în stare, dar şi să nu ne gândim la vreo plată pentru asta, fiindcă tot ce facem este o datorie. Nu facem pentru ca Domnul să facă ceva pentru noi, pentru asta, ci facem pentru că El a făcut atât de mult pentru noi.
Domnul Iisus a spus: „Iar voi, după ce veţi face toate acestea, veţi spune: Sunteţi nişte robi nevrednici. N-am făcut decât ceea ce eram datori să facem.”
Dar ce vom spune oare atunci când n-am făcut nimic sau aproape nimic din multul care eram datori? Ci numai: „Doamne, ai milă de mine nevrednicul”. Aşa trebuie să zicem. Şi să ne dăm toate străduinţele ca, măcar de azi înainte, să facem mai mult, mai frumos şi mai bine ceva pentru El. Cu un cuget curat, cu o lacrimă de iubire. Acestea vor fi pentru El cele mai frumoase daruri din partea dragostei noastre. Amin.

Eu nu Ţi-am dat, Stăpânul meu,
toţi anii mulţi câţi m-ai răbdat,
nimic, decât păcatul greu;
nici mir plăcut, nici plâns mereu,
eu nu Ţi-am dat! | Continuare »

CÂT DE CURATĂ ÎNFLOREŞTE

Traian DORZ

Cât de curată înfloreşte lumina inimii atunci
când poate-nfăptui-a iubirii
dumnezeieşti şi-adânci porunci,
când Adevărul, care este frumseţea conştiinţei, blând
şi măsurat, călăuzeşte credinţa gândului urcând,

Când Frumuseţea, care este al vieţii adevăr divin,
îşi varsă peste duhul nostru şuvoaiele cereşti din plin
neprihănind fiinţa noastră cu chip de îngeri şi de prunci,
– cât de curată înfloreşte lumina inimii atunci!

Când poate face fără plată tot binele desăvârşit,
când poate-a-şi milui vrăjmaşul, cu gând cucernic
şi grăbit,
când poate îndura-n tăcere, iertând a nedreptăţii munci,
cât de curată înfloreşte lumina inimii atunci.

O, n-aştepta aici răsplata pentru nimic ce dăruieşti,
atunci, pe urma ta adâncă răsar seminţele cereşti
şi-n cât e mai pieziş urcuşul suit spre sfintele porunci
îţi va-nflori şi mai curată lumina inimii atunci!