Maria la picioarele Domnului

Preot Iosif TRIFA, Adânciri în Evanghelia Mântuitorului

…Şi a zis ei: Iertate îţi sunt păcatele! Şi au început cei ce şedeau împreună la masă să zică  în sine: Cine este Acesta Care iartă şi păcatele? Iar către femeie a zis: Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace (Lc 7, 36-50).

O, ce plină de iubire şi iertare cerească este aceas­tă evanghelie! Dar, pe lângă acestea, e plină şi de învăţătură sufletească. Să ne întrebăm înainte de toate ce a adus-o pe această femeie desfrânată la picioarele lui Iisus? Maria era o femeie vestită în desfrânări şi păcate; ce i-a venit dar să se apropie de Iisus? Poate undeva în oraş era tocmai petrecere şi joc, de la care Maria niciodată nu lipsea; ce a făcut-o pe ea acum să lase jocul şi petrecerea şi să alerge la Iisus? Pe Maria a adus-o la Iisus o greutate pe care o simţea în suflet, o greutate sufletească pe care lumea n-o putea uşura, nici jocurile, nici plăcerile şi desfrânările lumeşti.

Cercetătorii evangheliilor spun că această femeie des­frânată a fost Maria Magdalena, despre care ne spune o altă evanghelie că din ea a scos Iisus şapte diavoli (Lc 8, 2). Această greutate sufletească o adusese pe Maria la picioarele Domnului. Această greutate a scos lacrimi fierbinţi din ochii ei. Maria s-a mântuit în clipa  când s-a simţit doborâtă de greutatea păcatelor şi a căzut la picioarele Domnului, stropind cu lacrimi fierbinţi trecutul ei şi luând tămăduire prin credinţă. Să luăm aminte că aceasta e calea mântuirii şi pentru noi. Cea dintâi condiţie a mântuirii e să simţi ticăloşia sufletească în care ai ajuns. Nu e pierdut cel păcătos, ci cel care nu simte păcatul şi greutatea păcatului. Maria avusese şapte duhuri necurate în ea. Te înfiori, nu-i aşa, iubite cititorule, de acest lucru? Dar eu te întreb: îţi dai seama că de multe ori şi tu eşti cuprins de aceste duhuri rele care sunt cele şapte păcate de moarte (trufia, des­frânarea, lăcomia, pizma etc., etc.)? Maria n-a avut odihnă şi linişte sufletească până nu L-a aflat pe Mântuitorul şi n‑a luat tămăduire. Şi tu stai liniştit în păcate şi te simţi bine cu ele? O, ce povară grea este păcatul pentru cine-l simte! | Continuare »

Pomenirea Sfintei mironosite Maria Magdalena

Sursa: Sinaxar 22 Iulie

Magdala (ou Magada ou Dalmanuta), mic sat de pescari aflat pe tarmul occidental al lacului Ghenizaret, la 5 km de orasul Tiberiada, era patria Sfintei Maria Magdalena. Fecioara cu avere, a trait cu frica de Dumnezeu si cu ascultarea poruncilor Lui, pâna in ziua in care a fost posedata de sapte diavoli (cf. Marcu 16, 9 ; Luca 8, 2). Cuprinsa de aceasta boala si negasindu-si nicicum odihna, ea afla ca Iisus Hristos ajunsese pâna in tinutul ei, dupa ce traversase Samaria si ca atragea multimi multe dupa El, prin minunile pe care Le savârsea si prin invatatura Sa cea cereasca. Plina de speranta, ea alerga spre El si, asistând la minunea inmultirii pâinilor si a pestilor, in numar suficient de mare pentru a hrani peste 4 000 de oameni (Matei 15, 30-39), se arunca la picioarele Mântuitorului si ii ceru sa o conduca pe calea vietii vesnice.

Izbavita din aceasta incercare, ea renunta la bunurile sale si la orice atasament la lume pentru a-l urma pe Iisus in toate periplurile sale, impreuna cu Apostolii, Maica Domnului si alte femei pioase care se pusesera in serviciul Lui dupa ce au fost vindecate de el din diverse boli. : Maria, mama lui Iacov cel mic si al lui Ioset, Maria lui Cleopa, Ioana, sotia lui Huza ; Suzana si Salomea, mama fiilor lui Zevedeu.

Când si-a terminat misiunea in Galileea, Domnul Se indrepta catre Ierusalim, in ciuda atentionarilor primite din partea celor apropiati. Maria Magdalena il urma fara ezitare si se imprieteni cu Marta si Maria din Betania. Pe când Domnul tocmai eliberase un posedat care era mut si afirma ca el alunga demonii prin Duhul lui Dumnezeu, o voce se ridica din multime si striga : ” Fericit pântecele care Te-a purtat si sânul care Te-a alaptat ! „( Luca 11, 27). | Continuare »

E MULT DE CÂND E NOAPTE

E mult de când e noapte şi lumea-i bântuită
de mii de duhuri rele cu ucigaş tumult,
ni-e dor de Dimineaţa de-odihnă fericită,
– străjerule, străjere, mai e din noapte mult?

Plâng inimi sfâşiate de-o lungă depărtare,
le ard atâtea rane şi-au suferit atât,
şi-aşteaptă obosite un ceas de uşurare,
– străjerule, străjere, o, cât mai este, cât?

Atâţi din cei ce-aşteaptă sunt doborâţi de jale,
gemând sub greutatea ce inima le-a smult,
şi-aşteaptă izbăvirea înştiinţării tale,
– străjerule, străjere, mai este oare mult?

E-atât de grea vegherea când noaptea se lungeşte,
când zarea e pustie şi sufletul e jar,
când nu mai e putere, iar greul tot mai creşte,
– străjerule, străjere, ah, zorii nu răsar? | Continuare »

CU CÂT MAI STRÂNS TE ŢII

Traian DORZ

Cu cât mai strâns te ţii de Domnul,
cu-atât te rupi de toţi cei răi,
cu cât ţi-s mai străini străinii,
cu-atât mai fraţi ţi-s fraţii tăi.

Cu cât mai drept ţii calea bună,
te-ndepărtezi de calea rea,
cu cât mai dragi ţi-s alte case,
ţi-e mai urât de casa ta.

Cu cât ţi-e mai ’nnoptat pământul,
cu-atât ţi-e cerul mai senin,
cu cât mai mult gândeşti la alţii,
priveşti la tine mai puţin.

Cu cât te poţi smeri mai tare
şi poţi din dreptul tău să laşi,
cu-atâta-ţi pregăteşti cu fapta
mai vrednici şi mai buni urmaşi.

Cu cât mai sfânt trăieşti Cuvântul,
cu cât te rogi mai credincios,
cu cât iubeşti mai dulce fraţii,
eşti mai aproape de Hristos.

Cum să descuiem inimile?

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Mare necaz când nu găseşti cheia cea potrivită de la ceva! Stai în faţa unei uşi şi nu poţi face nimic.
Aşa e şi cu inima noastră. De atâtea ori e şi ea „încuiată“ şi nu găsim „cheia“ cea potrivită pentru descuierea ei. Această cheie se află în mâna Domnului. El nu greşeşte niciodată „cheia“. Întrebarea este însă: Îl lăsăm noi să ne descuie inima şi să intre în ea?
Pe cei care L-au primit pe Domnul, pe aceştia El îi foloseşte pentru a descuia prin ei şi inima altora. Dar nu e uşor acest lucru. Oamenii sunt de diferite firi. Trebuie să încerci multe „chei“ până afli pe cea „potrivită“. Îţi trebuie răbdare, multă răbdare. Dar, mai presus de toate, pentru a „descuia“ inimi pentru Domnul îţi trebuie dragoste. Cu mustrări grele şi vorbe aspre, niciodată nu poţi descuia inimi. Cu lovituri de ciocan şi cu tunetele şi fulgerele ame-ninţărilor pentru pă-cat, cu greu vei putea descuia atare inimă.
Pentru lucrul acesta, foloseşte cheia dragostei! Iubeş-te-l din tot sufletul tău pe cel căzut şi fă-l să simtă dragostea ta de a-l aduce la Domnul!
Iubire, iubire, iubire – împreunată cu răbdare, cu îndelungă răbdare şi cu smerenie şi stăruinţă – iată cheia care se potriveşte la orice inimă încuiată.

Dacă vrei să ştii ce-i mila

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

În toate privinţele, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin viaţa Lui şi prin Cuvântul Său dat nouă pe pământ, ne este o pildă pe care avem porunca şi datoria – şi trebuie să avem şi dorinţa – de-a o urma. La El trebuie să privim neîncetat fiecare dintre noi, cei care dorim să fim ai Lui cu adevărat şi să trăim o viaţă plăcută Lui. Şi de la El trebuie să învăţăm fiecare cum trebuie să-L iubim pe Dumnezeu, Tatăl nostru, şi cum trebuie să fim faţă de oameni, semenii noştri. Ca El trebuie să facem şi noi, în umblarea scurtei noastre vieţi pe acest pământ. De la El să învăţăm mila, de la El binefacerea, de la El rugăciunea, de la El răbdarea, de la El blândeţea şi ascultarea. Căci ferice de ucenicul care L urmează pe Domnul său în toate lucrurile aici pe pământ. El va fi lângă Domnul său şi acolo Sus, în răsplata cerească.
Ferice de cine învaţă de la El!

Dacă vrei să ştii ce-i mila
pentru cei din chin nespus
şi cum să le-alini durerea,
– du-te la Iisus, vezi-L pe Iisus;
El ţi-arată cum e mila
pentru cei din chin nespus! | Continuare »

Pacea sufletului se câştigă cu smerenia şi sărăcia duhului

Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut

Într-adevăr, smerenia, pacea şi blândeţea inimii sunt atât dSfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzute strâns legate încât unde este una, acolo e şi ceaialta. Cel blând cu inima e şi smerit şi invers, cel smerit cu inima este şi blând. De aceea şi Domnul le zicea: „Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi cu inima smerită“ (Mt. 11, 29).
Frate, dacă îţi place a avea pacea inimii, sileşte-te a intra într-însa prin uşa smereniei. Nu-i altă intrare într-însa decât smerenia.
Pentru a câştiga smerenia se cuvine, mai ales la început, să te sileşti şi să te osteneşti şi a primi toate necazurile şi piedicile ca pe nişte surori iubite. Fugi de orice slavă şi cinste. Doreşte a fi defăimat de oricine şi să nu te sprijine ori să te mângâie altcineva, decât Dumnezeu.
Aşază şi întăreşte acest gând în inima ta. Numai El este binele, scăparea ta; toate celelalte lucruri sunt pentru tine atâţi spini, care, băgaţi în inima ta, te vor răni mortal.
Deşi te ruşinează cineva, nu te mânia, ci sufere cu bucurie, fiind convins că atunci Dumnezeu e cu tine.
Nu dori nici o altă cinste decât a pătimi pentru dragostea lui Dumnezeu şi pentru ceea ce sporeşte slava Lui. | Continuare »

Nu-i odihnă-n lume…

Nu-i odihnă-n lume, nu-i odihnă-n lume,
inima cât bate pururi se frământă
ca o luntre-n valuri, ca o mare-n spume –
nu-i odihnă-n lume, nu-i odihnă-n lume,
inimă, în Domnul este pacea-ţi sfântă!

Nu-i în lume pace, nu-i în lume pace,
inima cât bate ne-ncetat suspină,
o furtună trece, alta se desface –
nu-i în lume pace, nu-i în lume pace
inimă, în Domnul pacea ta-i deplină!

Dacă vine valul, dacă bate vântul,
inimă, tu-n Domnul stai adăpostită!
Dumnezeu Îşi ţine veşnic legământul,
las-să vină valul, las-să bată vântul,
inimă, în Domnul poţi fi liniştită!

Pacea Lui adâncă, pacea Lui adâncă,
inimă, te ţine pururea voioasă.
Dac-ai temelie a credinţei stâncă, | Continuare »

GLAS DE-ARHANGHEL

Traian DORZ

Glas de-arhanghel, în curând,
răsuna-va-nspăimântând
ceruri şi pământ, şi zări,
pe ’nălţimi şi depărtări;
– vai şi lacrimi, şi sudori
se vor ridica spre nori,
se vor despica gemând,
munţii din adânc arzând
şi se vor trezi-ngroziţi
morţii cei nemântuiţi.

Nu se vor vedea atunci
decât ţipete şi munci
şi-n tot largu-nspăimântat,
nici un chip apropiat,
ci-n tot împrejurul plin
va fi groază şi suspin,
numai vuiet de furtuni
şi-alergare de nebuni
dintr-un loc spre altul loc,
pe sub ploi de plumb şi foc.

Dar ai Domnului Iisus
vor fi-atunci cu toţii Sus,
izbăviţi de-acest amar,
lângă Tronul Lui de Har.
– Fericit ai fi şi tu
dacă n-ai mai zice nu,
ci-ai veni plângând cu greu,
să te ierte Dumnezeu;
atunci n-ai s-auzi curând
glas de-arhanghel spăimântând.

[Slujitori credincioşi şi atenţi…]

Arhanghelul Gavril se pare că a fost însărcinat în chip deosebit să poarte grijă nu numai de Mântuitorul nostru la Venirea Sa în lumea aceasta pentru aducerea mântuirii noastre. Şi nu numai de Maica Lui sfântă tot timpul Vieţii Copilului ei Sfânt – ci şi de toţi cei care erau cei mai de aproape în slujba Fiului lui Dumnezeu.
După ce l-a înştiinţat pe preotul Zaharia despre naşterea profetului care va merge înaintea Domnului, pregătind astfel calea Sa, şi după ce a dus Sfintei Fecioare Maria Vestea Strălucită a Naşterii Fiului lui Dumnezeu, – desigur că tot arhanghelul Gavril trebuia să fie acela care să-l liniştească pe dreptul Iosif, care să i înştiinţeze pe păstori, care să-i călăuzească pe magi… Pentru că oricine primeşte o slujbă de la Dumnezeu trebuie să aibă grijă de toate cele ce pot ajuta ori primejdui slujba aceasta.
Acest bun arhanghel a arătat atâta grijă de Mân¬tuitorul nostru cât a umblat ca om pe acest pământ! El trebuie să L fi păzit tot drumul pribegiei în Egipt, având grijă de Copilul Sfânt şi de Maica Lui Sfântă ca de cele mai nevinovate, mai primejduite şi mai slabe, dar şi mai sfinte dintre toate fiinţele pământului. El a avut grijă să vină să I slujească Domnului Iisus în pustie după confruntarea cea grea cu vrăjmaşul şi şarpele de a cărui ispitire fusese încercat (Mt 4, 11), –având grijă de hrana şi de odihna Lui.
El trebuie să fi fost şi acela care, în ceasul cel greu al Domnului Iisus din Ghetsimani, a venit să L întărească (Lc 22, 43). Apoi în Dimineaţa Învierii a prăbuşit cu uşurinţă şi bucurie marea lespede de piatră de la intrarea mormântului Sfânt, pentru ca sfintele femei să vadă că mormântul era gol, căci Iisus fusese înviat şi ieşise Singur prin piatra pecetluită, cum şi intrase după aceea prin uşile încuiate.
Cu ce bucuroasă grabă şi cu ce atentă dragoste sunt gata sfinţii îngeri să împlinească toate misiunile pentru care sunt trimişi de Dumnezeu… Cei cărora Domnul le a poruncit să ne păzească în toate căile noastre, cu câtă grijă şi dragoste bucuroasă ori atentă ne au păzit (Ps 91, 11)! | Continuare »