„«Du-te», i-a zis Iisus, «fiul tău trăieşte.» Şi omul acela a crezut cuvintele pe care i le spu-sese Iisus şi a pornit la drum.“ (Ioan 4, 50)
Credinţa care nu te face să porneşti nu-i credinţă!
Dacă tu cu adevărat crezi în Hristos şi în Cuvântul Său, dacă crezi în Evanghelia şi în Dumnezeirea Sa, dacă crezi în Judecata şi în răsplata Lui, – atunci tu neapărat trebuie să porneşti!
Să porneşti pe calea întoarcerii din păcate la Dumnezeu, să porneşti pe calea căinţei, înfrânării şi mântuirii, să porneşti prin rugăciune, prin lacrimi, prin ascultare, prin binefaceri, prin iubire, să porneşti acum, să porneşti convins, să porneşti voios.
Să porneşti pentru tine, pentru ai tăi şi pentru alţii.
Căci dacă vei fi sincer în căinţa ta, vei căpăta iertarea de la Dumnezeu prin Jertfa Răscumpărătoare a lui Iisus Hristos (1 Ioan 1, 9).
Dacă vei fi stăruitor în rugăciunea ta, vei primi împlinirea cererilor tale, prin mijlocirea Domnului Iisus (Ioan 14, 13).
Şi dacă vei fi statornic în credinţa ta, vei fi biruitor până la sfârşit, prin puterea lui Iisus Hristos (Rom. 8, 37-39).
Poţi să crezi neclintit aceasta. Căci este în totul adevărat. | Continuare »
Aceşti sfinţi au trăit în marea cetate a Romei în zilele împăratului Carin, şi erau fraţi, iar cu meşteşugul doctori, vindecând nu numai oameni, ci şi dobitoace. Ei cereau ca plată de la cei ce se lecuiau doar credinţa şi mărturisirea în Hristos, şi nimic altceva. Fiind ei pârâţi la împăratul, că fac vindecările cu meşteşug fermecătoresc, şi nevrând să se lepede de Hristos, ci mai vârtos încă şi pe împăratul Carin l-au mântuit din păgânătate, fiind tămăduit de dânşii. Căci acesta, spăimântându-i cu grele chinuri, i s-au desfăcut grumajii de i s-a întors obrazul la spate. Şi pentru aceasta cei ce se aflaseră acolo au crezut în Hristos, pe Care şi împăratul cu toţi ai casei lui L-a mărturisit. Atunci împăratul a liberat pe sfinţi, trimiţându-i cu cinste la locul lor. După aceea dascălul lor, cel ce i-a învăţat meşteşugul doctoriei, pizmuindu-i şi luându-i, s-a suit cu dânşii într-un munte făcându-se a merge ca să culeagă ierburi de leacuri. Şi acolo sculându-se i-a ucis cu pietre.
Iisuse, mergi cu mine pe-oriunde mă trimiţi,
atunci şi eu, oriunde, mă duc cu voie bună
şi tot de-acelaşi Lazăr vom fi-amândoi primiţi,
şi tot de-acelaşi Iuda vânduţi vom fi-mpreună!
Ce fericit, Iisuse, voi sta de veghe când
Tu, obosit, în luntre, vei adormi vreodată,
nu m-ar clinti nici vântul, nici marea spumegând,
căci luntrea cea cu Tine e-n veci nescufundată.
Frumoasa mea comoară e-aceea din ascuns
ce-am strâns-o-n pâinea dată la mai flămânzi ca mine,
ocările nedrepte plătite-ar fi-ndeajuns
prin sfânta fericire că sufăr lângă Tine.
Iisus, mergi mai cu mine atunci când merg lovit
şi stai mai lângă mine când stau pe rug de pară,
să nu port altă vină decât că Te-am iubit,
nici altă apăsare, decât a Ta povară!
Cu Tine-mi trece iarna mai iute ca o zi
şi-mi zboară ca un sunet toţi anii de furtună,
şi vine Veşnicia în care vom prânzi
sub steaguri şi sub raze, cu îngerii-mpreună! (Traian DORZ)
Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»
Cu cât zilele trec mai repede şi viaţa se-apropie de capăt, credinciosul iubitor de Hristos doreşte să se pregătească tot mai cu grijă pentru fericita întâlnire cu Domnul Său, cu preaiubitul sufletului său. Fericit sufletul credincios care ia seama la tot Cuvântul Domnului şi veghează, ca să se poată înfăţişa într-un chip cât mai vrednic de Domnul Său la venirea Lui sau la plecarea sa. Încă de pe drumul spre cer, credinciosul adevărat îi urează de bine de departe, mărturisind că este tot mai străin şi mai pribeag pe pământul acesta, precum spune Sfânta Scriptură. Şi-n acelaşi timp, că vede cu ochii lui tot mai limpezi, tot mai frumos, frumuseţea negrăită a cerului deschis care-l aşteaptă pe oricare dintre cei care-L iubesc pe Dumnezeu, la capătul ostenelilor iubirii sale, la capătul luptei credinţei sale, la capătul năzuinţelor şi nădejdii sale pentru Dumnezeu.
Fericit acela care are în inima lui această dorinţă, fiindcă de departe, apropiindu-se, priveşte măreţia frumuseţii cerului care-l aşteaptă deschis. Şi privind-o, se pregăteşte tot mai mult şi tot mai frumos, să poată fi vrednic să intre pe porţi în cetate şi să mănânce din pomul vieţii, potrivit făgăduinţelor sfinte ale Domnului Iisus.
Domnul să ne dăruiască tuturor această fericită apropiere şi fericită privelişte, pentru ca atunci când vom trece peste râul vieţii, peste apa morţii, să fim întâmpinaţi cu bucurie, cu izbucniri de cântece fericite de către toţi cei care ne-aşteaptă acolo. Amin. | Continuare »
Pr. Iosif TRIFA
Un bogat necredincios căzu pe neaşteptate într-o boală grea de moarte. Cum nu mai era vreme să-şi facă testamentul, îi chemă la patul său pe femeia sa şi pe copiii săi şi începu a le spune:
– Dragii mei, eu plec în cealaltă lume; vă las vouă cu limbă de moarte casa asta şi moşia, şi toată averea mea.
– Tăticule dragă, îl întrerupe copilaşul său mai mic, care nu pricepea despre ce este vorba, acolo unde te duci ai tu altă casă?…
Întrebarea copilaşului străpunse inima tatălui muribund. În clipa aceea îşi văzu zădărnicia vieţii şi osânda ce-l aştepta. Dar acum era prea târziu, prea târziu…
Peste câteva clipe îşi dădu sufletul şi plecă într-o lume unde n-avea nici „casă“, nici „moşie“.
Ce preţ înalt avea credinţa
ce naintaşii ne-au vestit,
de ce duh sfânt şi-aprins, şi mare
le-a fost cuvântu-nsufleţit,
de ce-ndrăzneală şi răbdare,
şi zel spre sfintele porunci
erau însufleţiţi în lupte
ostaşii Domnului de-atunci!…
O Doamne, fă-ne vrednici
de marii-naintaşi,
să-Ţi fim şi noi asemeni
adevăraţi ostaşi!
Ce dulce gust avea frumoasa
iubire-a fraţilor dintâi,
cum le veghea ea-ntreagă viaţa
ca îngerul de căpătâi,
cum le înlătura-ntristarea
şi le-alina orice dureri,
ce-mpărtăşire-aveau şi râvnă
ostaşii Domnului de ieri!… | Continuare »
Supărarea este cel mai adesea semnul celui care n-are dreptate. Plecarea este totdeauna semnul celui care n-are pocăinţă. Când n-are dreptate, omul firesc se supără – şi, când nu vrea să se îndrepte, trânteşte uşa şi pleacă.
Când suntem mustraţi şi, se pare, chiar pe nedrept – totuşi să nu ne supărăm. Dacă suntem nevinovaţi, n-avem de ce să ne supărăm. Bine că nu-i adevărat – şi asta se va vedea foarte curând.
Dacă este adevărat – iarăşi nu trebuie să ne supărăm, ci să ne îndreptăm. Şi greşeala ni se va ierta şi se va uita.
Dacă suntem mustraţi mai mult decât ştim că meritam, iarăşi să nu fim supăraţi, ci s-o primim, gândindu-ne că ceea ce a întrecut de data asta este o ispăşire pentru ceea ce nu ni s-a mustrat altădată.
Aşa nu vom avea restanţe neplătite dreptăţii.
Un păcat se uită foarte greu, chiar dacă cel ce l-a făcut s-a pocăit de el cu adevărat şi l-a părăsit… Mereu vor fi oameni care îşi vor aduce aminte de el – şi ne vor privi cu neîncredere, chiar timp îndelungat. | Continuare »
Traian DORZ
Tu, scump copil al Păcii, răscumpărat şi-ales,
ce-ai fost din valul morţii de harul sfânt cules,
ai oare griji tu astăzi, necazuri şi-ntristări,
te mai frământă teama de-a’ zilelor urmări?
Aruncă tot, şi grija, şi teama de-orice fel,
la Domnul le aruncă, aşa cum spune El!
Cum când a Lui iubire viaţa-n dar ţi-a dat,
când te-a salvat prin moarte de moarte şi păcat,
Când mort fiind în patimi,
străin de-al Slavei drum,
şi n-a uitat de tine – te va uita acum?
Nu-ţi va putea El, astăzi, uşoare griji purta
când ţi-a purtat păcatul, povara cea mai grea?
Aruncă deci şi grija, şi teama de-orice fel,
asupra Lui le-aruncă…
O, cum le poartă El!
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Scrisoarea 787
Îmi scrieţi că vă împovărează grijile lumeşti până acolo încât nu vă lasă nici să vă rugaţi. Aceasta este cursa vrăşmaşului. Pentru că avem nevoie de adăpost, îmbrăcăminte, hrană şi celelalte lucruri, trebuie să ni le procurăm; de aceea trebuie şi să ne gândiom la acest lucru, şi să ne dăm silinţa. Şi în aceasta nu este nici un păcat. Aşa a binevoit Dumnezeu să orânduiască viaţa noastră. Dar aici, unde nu este niciun păcat, vrăşmaşul, strecurându-se, înrădăcinează păcatul, această grijă neîncetată, care şi capul îl îngreuiază, şi inima o roade. Împotriva acestei boli sunt îndreptate toate învăţăturile Mântuitorului despre negrijă: Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale (Mt. 6,34). Aceasta nu înseamnă să nu faceţi nimic, ci, pe toate făcându-le, să nu vă chinuiţi cu griji peste măsură, care nu vă oferă nimic, ci doar vă istovesc.
Multa grijă este păcătoasă prin faptul că vrea să facă totul de una singură, fără Dumnezeu, că după aceea vă învaţă să vă puneţi nădejdea în ceea ce a făcut ea şi în celelalte mijloace ale sale, în afară de pronia lui Dumnezeu, şi astfel vă determină să socotiţi că bunurile pământeşti sunt principalul ţel şi adevărata viaţă este cea de pe pământ, fără să vă mai gândiţi la viaţa viitoare. Vedeţi ce duh luptător împotriva lui Dumnezeu se află în grija de multe! | Continuare »
