GLAS DE-ARHANGHEL

Traian DORZ

Glas de-arhanghel, în curând,
răsuna-va-nspăimântând
ceruri şi pământ, şi zări,
pe ’nălţimi şi depărtări;
– vai şi lacrimi, şi sudori
se vor ridica spre nori,
se vor despica gemând,
munţii din adânc arzând
şi se vor trezi-ngroziţi
morţii cei nemântuiţi.

Nu se vor vedea atunci
decât ţipete şi munci
şi-n tot largu-nspăimântat,
nici un chip apropiat,
ci-n tot împrejurul plin
va fi groază şi suspin,
numai vuiet de furtuni
şi-alergare de nebuni
dintr-un loc spre altul loc,
pe sub ploi de plumb şi foc.

Dar ai Domnului Iisus
vor fi-atunci cu toţii Sus,
izbăviţi de-acest amar,
lângă Tronul Lui de Har.
– Fericit ai fi şi tu
dacă n-ai mai zice nu,
ci-ai veni plângând cu greu,
să te ierte Dumnezeu;
atunci n-ai s-auzi curând
glas de-arhanghel spăimântând.

[Slujitori credincioşi şi atenţi…]

Arhanghelul Gavril se pare că a fost însărcinat în chip deosebit să poarte grijă nu numai de Mântuitorul nostru la Venirea Sa în lumea aceasta pentru aducerea mântuirii noastre. Şi nu numai de Maica Lui sfântă tot timpul Vieţii Copilului ei Sfânt – ci şi de toţi cei care erau cei mai de aproape în slujba Fiului lui Dumnezeu.
După ce l-a înştiinţat pe preotul Zaharia despre naşterea profetului care va merge înaintea Domnului, pregătind astfel calea Sa, şi după ce a dus Sfintei Fecioare Maria Vestea Strălucită a Naşterii Fiului lui Dumnezeu, – desigur că tot arhanghelul Gavril trebuia să fie acela care să-l liniştească pe dreptul Iosif, care să i înştiinţeze pe păstori, care să-i călăuzească pe magi… Pentru că oricine primeşte o slujbă de la Dumnezeu trebuie să aibă grijă de toate cele ce pot ajuta ori primejdui slujba aceasta.
Acest bun arhanghel a arătat atâta grijă de Mân¬tuitorul nostru cât a umblat ca om pe acest pământ! El trebuie să L fi păzit tot drumul pribegiei în Egipt, având grijă de Copilul Sfânt şi de Maica Lui Sfântă ca de cele mai nevinovate, mai primejduite şi mai slabe, dar şi mai sfinte dintre toate fiinţele pământului. El a avut grijă să vină să I slujească Domnului Iisus în pustie după confruntarea cea grea cu vrăjmaşul şi şarpele de a cărui ispitire fusese încercat (Mt 4, 11), –având grijă de hrana şi de odihna Lui.
El trebuie să fi fost şi acela care, în ceasul cel greu al Domnului Iisus din Ghetsimani, a venit să L întărească (Lc 22, 43). Apoi în Dimineaţa Învierii a prăbuşit cu uşurinţă şi bucurie marea lespede de piatră de la intrarea mormântului Sfânt, pentru ca sfintele femei să vadă că mormântul era gol, căci Iisus fusese înviat şi ieşise Singur prin piatra pecetluită, cum şi intrase după aceea prin uşile încuiate.
Cu ce bucuroasă grabă şi cu ce atentă dragoste sunt gata sfinţii îngeri să împlinească toate misiunile pentru care sunt trimişi de Dumnezeu… Cei cărora Domnul le a poruncit să ne păzească în toate căile noastre, cu câtă grijă şi dragoste bucuroasă ori atentă ne au păzit (Ps 91, 11)! | Continuare »

„Nu te teme!“

Acesta e cântecul cel dulce care trece prin toată Biblia

„Nu te teme!“, trece ca un fir roşu prin întreaga Biblie. Pe acest „nu te teme!“ îl pune Domnul în faţa aleşilor Lui şi copiilor Lui, pentru că în acest „nu te teme!“ este începutul biruinţei şi al mântuirii, întocmai precum frica este începutul înfrângerii şi căderii. Pe acest „nu te teme!“, îl îmbie Domnul, ca pe un dar scump, tuturor aleşilor Lui şi tuturor creştinilor luptători şi biruitori.
„Avrame, nu te teme! Eu sunt scutul tău, şi răsplata ta mare va fi“ (Facere 15, 1).
„Agar, nu te teme!“ (Facere 21, 17).
„Isac, nu te teme, căci Eu sunt cu tine“ (Facere 26, 24).
„Nu te teme, Iacobe, să te pogori în Egipt“ (Facere 46, 3).
„Nu te teme, Ghedeoane, căci nu vei muri!“ (Judec. 6, 23).
„Nu te teme, Israele, căci Eu sunt cu tine!… Eu sunt Dumnezeul tău, Eu te întăresc, Eu te ajut, Eu te sprijinesc“… (Isaia 41, 10).
„Nu te teme, Ieremia, căci Eu sunt cu tine să te scap!“ (Ier. 1, 8).
„Nu te teme, poporul Meu, de ocara oamenilor şi nu tremura de batjocorile lor!“ (Isaia 51, 7).
„Nu te teme, căci nu vei rămâne de ruşine!“… (Isaia 54, 4).

Şi aşa mai departe, acest „nu te teme!“ trece prin toată Biblia ca un preadulce cântec ceresc.
E plină Biblia cu aceste scumpe telegrame cereşti: «Nu te teme!». Prin ele, Domnul Dumnezeu ni Se îmbie Însuşi ca un fel de garanţie şi siguranţă, spunându-ne lămurit să nu ne temem, să îndrăznim, căci El este cu noi…
Aleşii Domnului şi toţi copiii lui Dumnezeu din toate vremurile au luat pe suflet această făgăduinţă, această asigurare şi cu ea au biruit… Toţi aleşii Domnului, toţi creştinii biruitori au fost oameni de curaj, au fost oameni care nu s-au temut de nimic, decât de păcat. | Continuare »

Cântarea lui Isaia (ISAIA 41, 10-14)

Nu te teme, nu te teme, nu te teme…
căci Eu, iată, sunt cu tine ne-ncetat,
nu te-uita cu-ngrijorare-n nici o vreme,
Eu sunt Dumnezeul tău, o, nu te teme:
Eu te sprijin şi te-ajut, vei fi scăpat.

Înfruntaţi şi-acoperiţi vor fi de-ocară
toţi acei ce-acum pe tine-s mâniaţi,
nimiciţi vor fi şi vor pieri din ţară,
cei ce ţi se-mpotrivesc vor fi de-ocară,
nu te teme: cei ce cred vor fi scăpaţi.

Vei căuta… şi n-o să-i afli niciodată
pe toţi cei ce te-au certat şi te-au lovit
şi pe toţi cei ce luptau cu tine-odată;
Eu sunt Dumnezeul tău… şi niciodată
nu te teme, stai cu Mine liniştit.

Nu te teme… Eu te iau de mâna dreaptă,
lângă tine stau şi-ţi vin în ajutor,
nu te teme de nimic din ce te-aşteaptă;
Sfântul lui Israel – ţine-ţi mâna dreaptă,
nu te teme – Eu îţi sunt Mântuitor.

Traian Dorz, Din cântările Bibliei

Satana îi provoacă pe oameni

CE SPUNE SFÂNTUL EFREM SIRUL DESPRE LUPTA DUHOVNICEASCÃ A CELUI CREDINCIOS

„Iată, pe ascuns, cu vicleşug, îi luptă Satana pe oameni, zice Sfântul Efrem Sirul, dar Hristos îi risipeşte toată bântuirea lui şi pe noi ne întăreşte pentru a-l birui pe dânsul.

Lupta ta, frate, nu este aşa cum s-ar întâmpla, nici vrednică de râs. Ci toţi îngerii şi Însuşi Stăpânul acestora privesc lupta pe care tu o dai împotriva vrăjmaşului. Deci când tu te vei face biruitor împotriva vrăjmaşului, atunci îngerii, bucurându-se, Îl slăvesc pe Dumnezeu, Cel ce ţi-a dat ţie putere ca să-l birui pe cel viclean. Pentru aceasta şi războiul mai mult se creşte, ca mai lămurit şi mai iscusit să te faci şi Dumnezeu să Se slăvească iar oamenii să se facă ţie următori.

SĂ NU RĂMÂI BIRUIT
Dacă săgeata vicleanului te-a rănit pe tine, tu nicidecum să nu cazi în deznădăjduire, ci, de câte ori te-a biruit, să nu rămâi învins, să nu rămâi biruit. Ci, îndată sculându-te, dă război împotriva vrăjmaşului. Că şi Dumnezeu e gata să-ţi dea ţie dreapta Sa, ca să te scoale pe tine din cădere. | Continuare »

Voluntariat – sau Oaste oficială?

Moise Velescu, din «PROFETUL VREMILOR NOASTRE»

… Creaţia Oastei a fost de la început un voluntariat, cu voluntari luptători – preoţi şi mireni – în toate părţile ţării – un voluntariat duhovnicesc care lucrează şi activează în cadrul Bisericii. În acest înţeles, din prilejul discuţiei – în jurul statutelor de la Oradea – fratele I. Gr. Oprişan a scris în foaia «Oastea Domnului»:
„Tovărăşia Oastea Domnului este un voluntariat duhovnicesc de care Biserica trebuie să se bucure, dar nicidecum să-l oficializeze. Biserica – respectiv Sfântul Sinod – are dreptul a supraveghea ca să nu se mai abată sufletele de la matca ortodoxă; are datoria de a îndrepta, atunci când se fac greşeli, şi a capta toate energiile duhovniceşti. Dar a oficializa, a pune pe calapod seva primăverii duhovniceşti a sufletelor, este a opri tocmai acţiunea acestei revărsări de credinţă pe matca ortodoxiei noastre scumpe“ (foaia «Oastea Domnului» nr. 44, anul 1932).
De la începutul Oastei, eu m-am ţinut pe linia aceasta. Şi am luptat mereu în direcţia aceasta, ca Oastea să fie şi să rămână ceea ce Domnul a inspirat-o: un voluntariat de luptă duhovnicească în cadrele Bisericii. În deosebire de acest voluntariat, Mitropolia de la Sibiu a plecat cumpăna tot mai mult spre oficializarea Oastei.
Cu prilejul adunării F.O.R.-ului de la Sibiu, acest lucru s-a putut vedea lămurit. S-a vorbit şi s-a scris atunci desluşit despre cele trei societăţi ale Eparhiei: F.O.R., Soc. «Sf. Gheorghe» şi Oastea Domnului.
Oastea Domnului nu mai era un voluntariat al ţării întregi, ci era şi ea o societate eparhială, pusă sub aceleaşi acoperişuri cu alte două societăţi.
Această amestecătură n-a plăcut ostaşilor. S-a văzut aceasta şi din faptul că – cu toate apelurile – ostaşii n-au voit să vină la Sibiu, decât foarte puţini. Şi cei veniţi şi-au arătat nemulţumirea. | Continuare »

Când zace uneori răbdarea

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

Se întâmplă uneori că răbdarea noastră slăbeşte, credinţa scade, dragostea oboseşte şi zborul nostru duhovnicesc pe urmele Mântuitorului Iisus, [pe urmele] tot mai înalte ale harului ceresc adeseori se frânge. Atunci ne prăbuşim şi ajungem să ne târâm şi noi ca vulturul căzut prin praf şi prin noroaie, în dispreţul fiinţelor târâtoare şi a vrăjmaşului mântuirii noastre, care ne-a ispitit şi ne-a trântit jos. Atunci să nu ne lăsăm trântiţi! Sus inima, suflet credincios! Sus privirea! Sus, sus, spre cerul strălucit, unde ne aşteaptă iarăşi Domnul nostru biruitor şi credincios. Uitaţi ce este în urmă! Scârbiţi-vă de ceea ce este jos şi, cu un sfânt elan biruitor, să suiţi iar spre înălţimile unde trebuia să fi rămas mereu, înălţându-vă pe urmele Domnului. Spre înălţimile unde este cerul curat, cântecul de biruinţă, starea de har în Hristos. Domnul şi împăratul nostru vrea să Se laude cu noi înaintea Tatălui şi înaintea îngerilor Săi nu numai atunci la sfârşit, ci să Se poată lăuda cu noi în fiecare zi din viaţa noastră.

Să ne-arătăm vrednici de încrederea Lui şi de dragostea de care ne-a învrednicit El. Să alergăm totdeauna la ajutorul rugăciunii şi dragostei Sale. Harul Său este gata să ne ajute în orice stări grele, când ajungem să fim jos. Să nu ne pierdem credinţa, chiar dacă uneori zace răbdarea noastră trântită; să nu ne pierdem râvna şi dorinţa de a ne ridica. Pentru că cine doreşte să se ridice se va ridica. Dumnezeu este în stare totdeauna să ne ajute şi gata să ajute pe oricine vrea să se ridice, numai să dorim din toată inima acest lucru. Să nu ne lăsăm trântiţi!
Suflete trântit, ridică-te! Hristos este lângă tine. Cere-I ajutorul şi-l vei primi îndată. Amin. | Continuare »

Fratele BĂLĂUŢĂ DAVID din Valea Arinilor, judeţul Bacău

După 25 de ani de la trecerea sa la Domnul, ne amintim cu drag de fratele nostru scump, înaintaş străjer şi vajnic apărător al meterezelor Oastei.

Fratele Traian Dorz, vorbind de lângă sicriul fratelui David, în 11 iulie 1987 (click pe foto pentru imaginea întreagă)

A fost unul dintre cei mai harnici şi activi misionari ai Oastei Domnului. El a intrat în Oastea Domnului prin anul 1930 şi de la început s-a devotat Cauzei Domnului, lucrând cu multă dragoste în mărturisirea Cuvântului prin satele din jurul Comăneştilor, apoi în toată Moldova şi, la urmă, în toată ţara. A umblat mult însoţindu-l în misiune pe fratele Marini, apoi şi pe alţi fraţi.

În timpul frământărilor din anii 1935-1938, el a fost alături de Părintele Iosif, luând parte la toate sfaturile mai de seamă ale Oastei. A făcut parte şi din delegaţia frăţească din 12 septembrie 1937 de la Sibiu, care a prezentat Moţiunea Sfatului Frăţesc de atunci la mitropolitul Bălan.

De asemenea, a avut parte de foarte multe necazuri şi închisori din pricina Evangheliei, fiind închis şi singur, şi împreună cu alţi fraţi.
Fiind foarte doritor de cât mai multă bună rânduială în Lucrarea Domnului, a avut uneori şi ciocniri de păreri cu alţi fraţi. Totuşi, până la urmă, dragostea Domnului a biruit şi el a rămas un preţuit şi vrednic îndrumător şi un frumos stâlp al Lucrării Domnului. Sfaturile şi îndemnurile lui bune au fost preţuite şi urmate cu evlavie în Domnul de către mulţi fraţi. Iar statornicia sa frumoasă este pildă pentru toţi cei care Îl urmează pe Domnul. (din «Fericiţii noştri înaintaşi»)

Dumnezeu mă salvase…

Traian DORZ, din «ISTORIA UNEI  JERTFE»

Era începutul lunii iulie 1953.
Am trecut de-o parte şi, după ce ne-au ales pe vreo 45-50, şi-au strâns dosarele şi au plecat.
La vreun ceas după ce am luat masa, eram cu tot bagajul suiţi grămadă în două dube, ieşind spre undeva afară din Bucureşti. Nu după multă vreme intram pe o alee de pomi bătrâni, pe un deal de pe marginea Dâmboviţei, unde, în mijlocul unui câmp larg de grădinărie, înconjurată cu gard de sârmă ghimpată, era Colonia de muncă Popeşti-Leordeni… Aici vom munci vara asta!
Într-un fost conac al familiei domnitorului Brâncoveanu se improvizaseră pentru deţinuţii care vom lucra aici dormitoare, bucătării, birouri… În acestea, câteva sute de deţinuţi cu pedepse administrative fuseseră aduşi de la lagărul Ghencea şi puşi să facă munci de grădinărie pe aceste terenuri expropriate de Stat.
Când am ajuns noi, mai erau aici încă vreo şase brigăzi, fiecare din câte treizeci sau patruzeci de oameni, conduse de către un şef de brigadă tot dintre deţinuţi şi escortate de câte doi gardieni înarmaţi.
Curtea, când am ajuns noi, era pustie, fiindcă brigăzile erau la câmp. Dar curând apărură la capătul aleii, încolonaţi pe câte cinci, viitorii noştri fraţi de soartă pentru cine ştie câtă vreme.
În faţa coloniei, brigăzile fură oprite la câţiva paşi distanţă una de alta.
– Percheziţie!
Fiecare trebuia să treacă ţinând mâinile sus prin faţa gardianului înarmat care îl controla prin traistă, prin sân, prin buzunare, pe corp de sus până jos, să nu aducă ascuns nimic de pe câmp.
– Ce pot aduce de pe câmp? | Continuare »

ALCOOLUL – DUHUL DIAVOLULUI

La un congres antialcoolic, ţinut la Bucureşti în iulie 1929, arhim. Iuliu Scriban, veşnicul şi convinsul apărător al Oastei Domnului, constata următoarele: „…În ce priveşte izbânda asupra beţiei, Părintele Iosif Trifa este cel dintâi bărbat care a putut izbândi ceva în ţara noastră. Trebuie să-l socotim apostolul acestei lupte şi cel mai de frunte organ în această luptă, chiar dacă lumea nu vorbeşte de sf. sa…”

Ceva mai târziu, în foaia «Cultura Poporului», tot el spunea: „Cu mare părere de bine vedem cum mişcarea cu Oastea Domnului sporeşte mereu şi cuprinde poporul… În timpul din urmă, Oastea Domnului (din jud. Prahova) a avut peste 30 de sfinţiri de steaguri, care toate s-au făcut în cadrul unor măreţe serbări bisericeşti. Este şi lucrul acesta cel mai grăitor răspuns la ridicola bănuială că Oastea ar fi o „sectă”. Ostaşii Domnului sunt cei mai devotaţi fii ai Bisericii…”

Iar la acestea, redactorul foii adăugă nota următoare: „Da, ostaşii Domnului sunt cei mai devotaţi fii ai Bisericii…
«Noi, ostaşii Domnului – ne scriu chiar acum ostaşii din Cărăstău, jud. Bihor – mergem regulat la sfânta biserică, iar pe lângă noi vin la biserică mai mult de jumătate din oamenii din comună».

Împreună cu părintele arhim. Scriban zicem şi noi: Laudă se cuvine acelor preoţi care au ştiut şi şi-au dat osteneala să facă din mişcarea Oastei Domnului un preţios ajutor pentru întărirea Bisericii şi combaterea sectarismului.”
(Traian Dorz, ISTORIA UNEI  JERTFE)