Bogatul nu trebuie să se semeţească întru bogăţia sa

Sântul IOAN GURĂ DE AUR, cuvânt la Duminica a III-a după Pogorârea Sfântului Duh

„Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc, nu se ostenesc nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon întru toată slava sa nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia” (Mat. 6, 28- 29).
“Celor bogaţi în veacul de acum porunceşte-le, să nu se înalţe cu gândul, nici să nădăjduiască spre bogăţia cea nestătătoare”. Această învăţătură a dat-o Pavel ucenicului său Timotei (l Tim. 6, 17).

Este vrednic de luarea aminte a noastră, că Apostolul nu opreşte bogăţia în sine, nu a zis: „insuflă bogaţilor, să fie săraci, şi să arunce bogăţia lor”. Ci: „insuflă-le să nu se semeţească”. El ştia, că preţuirea peste măsură a bogăţiei şi umblarea şi alergarea după dânsa purcede de la mândrie, şi că din contra cel smerit nu pune în ea vreo mare vrednicie, nici întrebuinţează la ea râvnă mare. El ştia, că bogăţia nu este oprită, numai dacă cineva, o întrebuinţează la ceea ce este de trebuinţă. Adică, precum vinul în sine nu este ceva rău; ci rău este numai întrebuinţarea lui cea fără rânduială, adică bogăţia; aşa şi bogăţia nu este în sine ceva rău, ci rea este zgârcenia şi lăcomia de avere. Altceva este un lacom de avere, şi altceva un bogat. Aşa, lacomul de avere este acela, care, deşi are mult, totuşi nu se crede bogat, căci el de-a pururea tot mai mult pofteşte. Dar cel ce pofteşte mult, acela mai de grabă se poate numi lipsit, decât bogat şi avut. Zgârcitul este numai păzitorul, nu şi stăpânul avuţiei sale, rob era şi nu stăpânul banilor săi. Mai lesne ar da el o bucată din propriul său trup, decât ceva din comoara sa cea îngropată. El o păzeşte cu aşa teamă, ca şi când cineva i-ar fi poruncit, a nu atinge nimic dintrînsa. El se fereşte de ale sale, ca şi cum ar fi străine. Căci banii aceia, din care el nici într-un fel de împrejurări nu voieşte a da, încât mai bucuros ar suferi cea mai grozavă osândă, adică a iadului, decât să voiască a da ceva săracilor, cum pot oare aceşti bani să fie cu adevărat proprietatea sa? Cum poate el să fie stăpânul unui lucru, pe care el niciodată nu l-a întrebuinţat, nici s-a îndulcit de dânsul? | Continuare »

Acest om mare sfârseşte nu în declin, ci în apogeu, nu la minim, ci la maxim

O parte din vorbirea fratelui Mircea Andronic din Bacău la înmormântarea fratelui Traian Dorz (23 iunie 1989)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin! Slăvit să fie Domnul!
“Dar de ce aţi ieşit? Să vedeţi un om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce poartă haine moi sunt în casele regilor. Atunci de ce-aţi ieşit? Să vedeţi un prooroc? Da, zic vouă, şi mai mult decât un prooroc.” (Mt. 11, 8-9).
Întristată şi fericită adunare, scumpi fraţi şi iubite surori în Domnul, mă simt nevrednic să rostesc aceste câteva cuvinte aici, dar nu pot, mai ales la îndemnul fraţilor, să nu spun şi eu durerea şi fericirea din momentul de faţă. În primul rând, ţin să spun că noi, copiii, pe vremea când eram de   vârstă şcolară, prin anii grei ai foametei din 1947, am fost nu numai sufleteşte, căci nu înţelegeam prea mult, dar şi trupeşte, am fost îngrijiţi aici timp de o vară, în această casă, în această curte, pe timpul foametei, când ni s-a întins o mână de ajutor nouă, moldovenilor, care o duceam mai greu atunci. Recunoştinţa noastră este cu atât mai mare şi a mea personal pentru acest mare om al lui Dumnezeu, pentru acest titan.

După cum s-a spus, este umaşul vrednic al scumpului nostru părinte Iosif. Dacă părintele Iosif a aprins focul şi a luptat 15 ani, fratelui Traian     i-au revenit peste 50 de ani să poarte greul menţinerii acestui foc, al întreţinerii. Nu ştim ce este mai greu să aprinzi un foc sau să-l întreţii. De multe ori, aprinderea focului este o chestiune mai spectaculoasă, mai atractivă, decât menţinerea lui care se face discret şi cu osteneală şi continuitate. Dumnezeu să-l răsplătească pentru 50 de ani de credincioşie! Din momentul când s-a născut la Domnul, s-a născut din nou şi ne-a lăsat o pildă vie. | Continuare »

CÂNTĂRILE DIN URMĂ

Cântările din urmă
îmi pleacă azi din prag
pe-a celorlalte urmă
la Tine, Mire Drag.

Gătite-s fiecare
cum nu ştiu mai cu har,
ca sfintele fecioare
trimise la altar.

Ce multe-au fost odată
în inimă cântând
şi, cum crescură, iată,
Ţi le-am trimis pe rând!

Acum, când toate-s duse
şi-i locul gol rămas,
doar inima-mi, Iisuse,
Ţi-aşteaptă sfântul pas… | Continuare »

Duminica Sfinţilor Români

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât pe 20 iunie 1992, ca Duminica a doua după Rusalii să fie numită „Duminica Sfinţilor Români”. În anul 1950, Sfântul Sinod a decis înscrierea în rândul sfinţilor a unor vrednici trăitori, mărturisitori şi apărători ai dreptei credinţe, recunoscând şi confirmând cinstirea pe care poporul dreptcredincios o aducea acestor sfinţi, de mult timp. În anii 1955-1956 s-a proclamat prin Tomos sinodal canonizarea acestora. Ţinând seamă că poporul a continuat să cinstească şi pe alţi aleşi ai lui Dumnezeu, o comisie sinodală şi-a îndreptat cercetările şi către aceştia, propunându-i Sfântului Sinod ca sfinţi.

Rugăciune către sfinţii români:

Sfinţilor români, voi, care sunteţi podoaba neamului nostru şi roada lui cea mai de preţ: mucenici, care aţi murit pentru Stăpânul Hristos; ierarhi, care ne-aţi păstorit cu sfinţenie; cuvioşi, care v-aţi nevoit ca nişte îngeri în trup; mărturisitori, care aţi păzit dreapta credinţă; şi voievozi, care ne-aţi apărat Biserica şi neamul, staţi tari, precum aţi şi stat, înaintea tronului lui Dumnezeu, rugându-vă cu lacrimi să ne ierte păcatele şi să ne întoarcă spre toată fapta cea bună. | Continuare »

CETĂŢI ŞI LANŢURI

Cetăţile ne vorbesc despre asupritori, lanţurile ne vorbesc despre asupriţi… Şi unele şi altele au fost inventate de marii tirani ai vremii: cetăţile pentru stăpâni, iar lanţurile pentru robi.
Poate că nicăieri, ca la Alba Iulia, în Ardeal, nu se poate vedea mai bine acest cumplit şi vinovat adevăr. Uriaşa cetate construită cu trufie şi ură de către marii asupritori acum aproape trei sute de ani în urmă – şi care îşi întinde zidurile pe o suprafaţă de şaptezeci hectare de pământ – te înfioară în grozăvia ei.
Ce siguranţă şi trufie dovedeşte ea că aveau atunci tiranii şi lacomii ei stăpâni! Ce veşnică li se părea lor că le va fi domnia în ea! Şi cum i-a prăbuşit Dumnezeu pe veşnicie când li s-a umplut măsura nedreptăţilor – şi n-au mai trebuit răbdaţi!
Dintre cele patru porţi mari pe care le avea la început, au mai rămas până astăzi trei. Deasupra celei de a treia porţi – cea din imaginea de mai sus – se mai poate vedea şi astăzi celula întunecată, fioroasă şi îngustă, cu butucii ei de fier şi cu lanţurile groase, în care a zăcut legat de mâini şi de picioare, cu obezi nituite cu ciocanul pe nicovală, două luni de iarnă geroasă, din decembrie 1784 până în februarie 1785, martirul Horea; şi în alt loc cei doi soţi ai săi, Cloşca şi Crişan.

Aceştia trei dintre cei mai mari asupriţi de către tiranii lumii au fost poate cei mai sfâşiaţi martiri ai neamului şi ai credinţei noastre… Cei care ne vorbesc cel mai zguduitor şi pe care nu trebuie să-i uităm niciodată.
Până la cumplita celulă a lui Horea – zidită în vârful marii porţi, sub soclul statuii-călare a împăratului de atunci al Austriei – trebuie să urci zeci de trepte de piatră printr-un coridor de ziduri prin care martirii vor fi fost împinşi şi împunşi din spate cu săbii şi lănci, iar din faţă traşi şi smuciţi cu lanţuri şi lovituri de către călăii lor şi slugile acestora. Ca pe o cale a calvarului, până la Golgota lor şi a soţilor lor: Dealul Furcilor, din vârful acestor schingiuiri. | Continuare »

PE GENUNCHII MOŞULUI

Fericit este copilul care are părinţi şi bunici iubitori şi credincioşi. Căci cele mai frumoase amintiri şi cele mai fericite îndrumări bune din toată viaţa lui îi rămân de la aceste suflete scumpe.
Dar şi mai fericit este copilul care preţuieşte cu tot sufle-tul îndrumările lor şi le păzeşte în viaţa lui.
Şi mie, cele mai frumoase şi mai dintâi amintiri mi-au rămas, ca o dulce şi blândă comoară, de pe genunchii bunicului. Ca şi cum pe genunchii lui m-aş fi trezit la viaţă pe lumea asta. Eu îi spuneam cu drag numai «moşu’»…

Era bunicul meu un om voinic şi bun ca pâinea lui Dumnezeu cea bună. Îl vedeam destul de rar, doar seara şi dimineaţa, fiindcă ziua întreagă era dus pe la muncă în toate părţile.
Seara, când venea în casă, abia aşteptam…
Mă lua pe genunchii lui şi începea să-mi spună de câte toate. Eu mă lipeam de pieptul lui cel lat şi cald, iar el, cu cea mai blândă mână din lume, îmi netezea uşor părul de pe frunte şi mă strângea cu drag la inima lui.
Ce bine era pe genunchii moşului, alipit de pieptul lui puternic, mângâiat de mâna lui bună şi ascultând glasul lui cald!

Acolo nu-mi mai era foame, nici sete, nici dor de nimic… Un fel de linişte dulce îmi învăluia toată fiinţa, îmi închidea ochii şi îmi încânta urechile… Ca într-un leagăn moale, adormeam totdeauna foarte curând acolo şi cred că în nici un loc din lume nu m-aş fi simţit atât de fericit ca pe genunchii moşului. | Continuare »

HRISTOS VREA SUFLETE

Hristos vrea suflete în care
să ardă pentru tot ce-i sfânt,
să-nfăptuiască fiecare
întregul Tatălui Cuvânt,

Să plângă-n caldă rugăciune
cu cel pierdut şi pentru el,
în tot ce-i face şi ce-i spune
a-l mântui fiindu-i ţel.

Pe Dumnezeu avându-L Soare
şi voia Lui având-o gând,
căldura inimii-arzătoare
s-o-mpartă tuturor oricând,

Să-nvăluie cu bunătate
întregul semenilor chin,
din adâncimi netulburate
să-i izvorască orice-alin. | Continuare »

Istoria celor şapte chefuitori

Preot IOSIF TRIFA,TRĂIM VREMURI BIBLICE

Am citit un mic teatru în limba germană intitulat „Potopul“. Oglindeşte admirabil vremurile şi oamenii de azi. Iată-i pe scurt cuprinsul:
Şapte oameni se pun într-o noapte pe chef la o crâşmă. Afară plouă. Înăuntru oamenii beau, răcnesc şi suduie, „întrecându-se a se arăta unul mai al dracului decât celălalt“. Dar afară ploaia se înteţeşte. S-aude vuietul valurilor. E inundaţie. Nu mai e chip de plecare. Crâşma e înconjurată de valuri fioroase. Veselia a amuţit. Înjurăturile au încetat. Apa creşte văzând cu ochii. Cei şapte încep a se certa: „Tu m-ai îndemnat să vin astăzi la cârciumă…“ „Tu nu m-ai lăsat să plec mai devreme“… De la sfadă, lucrul ajunge la bătaie. Zboară scaunele, palmele, „dumnezei“ şi pumnii.
Dar deodată, uşa crâşmei e izbită în lături cu putere. Apele năvălesc cu furie înăuntru. E potop. Orice încercare de scăpare e zadarnică. Cei şapte se umplu de spaima morţii. Bătaia deodată încetează. Stau în faţa morţii şi iată-i schimbaţi cu desăvârşire. Mâinile lor se împreună în semn de rugăciune. Simt deasupra lor fâlfâirile morţii. Se apropie unii de alţii… nu mai sunt duşmani. Sunt fraţi. Plâng şi se roagă cu lacrimi fierbinţi. Se îmbrăţişează. În faţa morţii parcă s-a topit tot răul şi toată ticăloşia din ei.
Dar deodată, ploaia încetează. Apele încep a scădea. Zorile se ivesc. Primejdia a trecut, cei şapte au scăpat.
Şi oare ce fac cei scăpaţi din gura morţii? Au plecat căiţi? Da’ de unde! Ei îşi ziseră: „Scăparăm de potop… a naibii mai fu şi furtuna asta… Bine că scăparăm cu atât… Pentru asta se face să mai bem una şi să ne bucurăm… să i tragem un adălmaş“.
Şi, de bucuria scăpării, cei şapte mai traseră o noapte de chef. | Continuare »

Adevăratul creştin este un bărbat duhovnicesc

Sfântul MACARIE  EGIPTEANUL, Cuvântarea V

A. Necesitatea schimbării radicale a vieţii

A-1. Animalul rânduit spre hrană oamenilor trebuie să fie întâi junghiat, apoi jupuit de pielea păroasă şi după aceea, despicându-i-se prima despărţitură a stomacului se scoate hrana rumegată dintr-acesta, se curăţă cu apă această cavitate, se spală de murdăriile de acolo; mult mai delicat dar şi mai greu este însă când trebuie să se umble la a doua cavitate a abdomenului care conţine şi ascunde îndoiturile, intestinele spre a fi curăţate şi de abia după toate aceste lucrări carnea pusă la foc devine plăcută la gust şi serveşte stăpânului ca hrană şi după plac.

A-2. Tot astfel şi creştinul care se retrage din lume şi devine ca mort faţă de prima şi reaua lui viaţă; se dezbracă de lumea cea cu păr şi cu sânge. În acelaşi timp însă, el are înăuntru reziduurile rău mirositoare care sunt cele mai fine şi mai alunecoase, şi, de asemenea, mai greu de înăbuşit.

A-3. Trebuie aşadar ca, omul care îndrăzneşte să fie un bun creştin, să se poarte ca un mort faţă de relele acestei lumi, spre a se îngriji mai devreme de vieţuirea lui creştină, şi după aceea să se dezbrace pe dinafară de lumea aceasta ca de o piele păroasă, dovedind, prin retragere desăvârşită, lepădarea totală; şi, după aceea, odată cu deschiderea lăuntrică pentru a-l cerceta harul cel dumnezeiesc, el se curăţă pe dinăuntru de reziduurile gândurilor rele, cuibărite în inimă. | Continuare »