GRIGORIE IEROMONAHUL – POCĂINŢA FIULUI ŞI IUBIREA TATĂLUI

«Şi, sculânduse, a venit la tatăl său»

Evenimentul întoarcerii celui ce trăia în fărădelegi în Casa părintească este menţionat în pericopa evanghelică prin două cuvinte simple: s-a ridicat şi a venit la părintele său. Hristos nu ne spune nimic despre lupta ce a dat fiul risipitor pentru a pune în faptă hotărârea sa de a se întoarce. Ce ispite l-au razboit? Cumva s-a gândit vreo clipă să rămână definitiv pe tărârnul păcatului? Cumva, deşi luase drumul întoarcerii, avea gânduri ispititoare ce-i spuneau să se întoarcă la păcat? La niciuna din aceste întrebări nu răspunde parabola. Numai cel ce trăia în fărădelege ştie lupta dusă, cuprinsă de cele două cuvinte: Sculânduse a venit. „S-a ridicat din cădere, adică din stăruinţa în păcat, şi a venit, după voia sa, la pocăinţă, la îndreptarea vieţii, la lepădarea de păcat” (Teofan Kerameul, Omilia 17).

Cu siguranţă calea pocăinţei şi mai ales, începutul acesteia, nu sunt deloc uşoare. Omul trebuie să arate hotărâre şi insistenţă în hotărârea sa de întoarcere, iar atunci vine harul lui Dumnezeu şi lucrează cele cu neputinţă la oameni.
Iubirea de oameni a lui Dumnezeu pentru a înlesni hotărârea întoarcerii ne-a dăruit multe feluri de pocăinţă pentru a ne mântui. Spune Sfântul Ioar Gură de Aur: “Sunt multe şi diferite căile pocănţei, pentru a se face mai accesibilă mântuirea noastră. | Continuare »

Sfântul Nicolae Velimirovici

Dragostea nesfârșită a lui Dumnezeu pentru oameni se vede în îndelunga Sa răbdare, marea Sa iertare și marea Sa bucurie. Această dragoste își poate găsi asemănare pe pământ în dragostea mamei pentru copilul ei. Cine de pe pământ are o răbdare mai mare față de o făptură, decât numai mamă față de copilul ei? Iertarea cui o poate depăși pe aceea a mamei? Cine mai plânge de bucurie cu repejune la schimbarea spre îndreptare a copilului ei păcătos, ca mamă? De la întemeierea lumii, pe acest pământ, dragostea de mamă a fost depășită numai de către Domnul nostru Iisus Hristos, în dragostea Lui pentru oameni. Răbdarea Să L-a dus la suferințe îngrozitoare când era atârnat pe Cruce; iertarea Să se revara din inimă și buzele Sale chiar și atunci când Se afla pe Cruce; bucuria Sa care pătrundea în cei care se pocăiau, era bucuria care Îi lumina sufletul îndurerat în întreaga Sa viață pământească. Numai dragostea dumnezeiască depășește dragostea de mamă. Singur Dumnezeu ne iubește mai mult decât ne iubește mamă; singur El ne iartă mai mult decât ne iartă mama și numai El Se bucură la îndreptarea noastră mai mult decât mama.
Acela care nu are răbdare cu noi când greșim, acela nu ne iubește. Nici acela nu ne iubește care nu ne iartă atunci când ne pare rău pentru greșeala noastră. Și acela ne iubește cel mai puțin dintre toți, care nu se bucură de îndreptarea noastră. | Continuare »

GRIGORIE IEROMONAHUL – POCĂINŢA FIULUI ŞI IUBIREA TATĂLUI

«Dar, venindu-si în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame!»

Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, chipul Iubirii, prin păcat, însă, experiază moartea. Omul ce trăieşte în păcat se află din punct de vedere spiritual în afara sinelui. Încearcă să umple golul pe care-l simte înlăuntrul său, vânând plăceri trecătoare, fără să conştientizeze că în acest fel de petrecere îşi înrăutăţeşte neîncetat situaţia. Pentru a începe drumul de întoarcere către Casa părintească, omul trebuie să vină întru sine. Atunci constată: „Într-adevar am ajuns cu totul în afara sinelui, din moment ce mă hrănesc cu sălbăticia plăcerilor şi mă lipsesc de hrana cea mântuitoare”(Din canonul de la Utrenie, joi, săptămâna a 3-a a Poatului Mare). «Afară dintru mine m-am făcut, cu tărie hrănindu-mă cu plăcerile, iar mâncării celei mântuitoare depărtându-mă».

Întru sine venind. Fiul cel nemântuit “atâta timp cât făptuia cele păcătoase era afară din sine. Căci acela care nu este stăpânit de raţiune, ci trăieşte ca cele iraţionale, este afară din sine şi nu se află în propria sa avere, adică în propria sa raţiune. Însă când omul acesta va  înţelege cine este, în ce mizerie spirituală a ajuns, atunci revine întru sine, devine raţional şi vine spre pocăinţă” (Teofilact al Bulgariei Erminie la Evanghelie după Luca).
Când risipitorul din parabolă a revenit la cele raţionale ale sale, a conştientizat situaţia în care se afla el însuşi, precum şi bunurile de care se bucurau robii tatălui său. El însuşi, deşi era fiu, primejduia să moară de foame. Argaţii tatălui său, pentru faptul că se hrăneau cu iubirea divină, se bucurau de plinătatea vieţii: erau indestulaţi cu pâine. | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din meditaţii la Apostolul din Duminica a 34-a după Rusalii)

Mâncărurile sunt pentru pântece, şi pântecele este pentru mâncăruri. Şi Dumnezeu le va nimici şi pe unul şi pe celelalte. Dar trupul nu este pentru desfrânare, el este pentru Domnul şi Domnul este pentru trup. (I Cor. 6, 13)

Apostolul acesta de azi este anume ales pentru a se citi şi pentru a se medita asupra adevărurilor cuprinse în el, împreună cu evanghelia din această duminică, a fiului risipitor, despre care Mântuitorul nostru Iisus Hristos a vorbit, cu adânc înţeles şi cu mântuitoare pilduire, în Evanghelia de la Luca, cap. 15, versetele 11-32.
În acest capitol al Sfintei Evanghelii după Luca, Domnul nostru Iisus Hristos mai vorbeşte de încă alte două exemple de valori pierdute. Întâi despre oaia pierdută, apoi despre leul pierdut, şi, în urmă, despre fiul pierdut. În toate aceste cazuri este vorba despre sufletele pierdute. Oaia era încurcată în spini; leul, îngropat în gunoaie; fiul, scufundat în desfrânări. Şi spinii, care închipuie îngrijorările trupeşti ori rătăcirile sufleteşti, sunt tot aşa de mare primejdie şi moarte pentru suflet ca şi gunoaiele care înseamnă lăcomia, nepăsarea, lenea şi robia firii şi a lumii păcatului… Desigur că oricare dintre aceste stări, care pot ispiti şi robi sufletul, ducându-l în pierzare, sunt la fel de rele şi de omorâtoare pentru oricine ajunge în ele. Dar scufundarea în desfrânare, prăbuşirea în robia celui mai murdar şi mai ruşinos dintre toate păcatele, care este păcatul desfrânării, este cea mai rea.
Despre fiul cel pierdut se spunea peste tot, cum spunea chiar fratele său către tatăl lor… „acest fiu al tău care ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate“…
Da, aşa era. Îngrozitor adevăr era acesta, şi grea era starea în care îl prăbuşise pe acest suflet nefericit păcatul desfrânării. Mai citiţi încă o dată cu această groază în suflet cele scrise în evanghelia fiului pierdut, şi veţi înţelege de ce scrie cu atâta putere şi ne înştiinţează cu atâta stăruinţă Sfântul Apostol Pavel, în acest loc, împotriva acestui îngrozitor păcat. | Continuare »

Tu să rămâi

Traian DORZ

Tu să rămâi în Calea  şi dragostea dintâi,
chiar de-ai rămâne singur, acolo să rămâi.

Să-ţi ţii învăţătura ce-o ştii de la-nceput,
oricâte drumuri aspre mai ai de străbătut.

Să stai în locul unde Hristos te-a aşezat,
chiar toţi de-ar fi să poată călca ce s-au jurat.

Să crezi la fel ca-n clipa din sfântul legământ,
cu prima ta credinţă să intri în mormânt.

Să lupţi în rând cu fraţii din primii vieţii paşi,
fiind la fel şi-n jertfe şi-n bucurii părtaşi.

Să mori cum ţi-a fost viaţa, statornic cu Iisus,
El să te ia de-acolo de unde-ntâi te-a pus.

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din meditaţii
la Apostolul din Duminica a 33-a după Rusalii)

Tu însă ai urmărit îndeaproape învăţătura mea, purtarea mea, hotărârea mea, credinţa mea, îndelunga mea răbdare, dragostea mea, răbdarea mea (2 Tim. 3, 10).

În această parte a acestui sfânt apostol se continuă atât de frumos şirul bunelor îndrumări şi al însemnatelor porunci date fiului preaiubit şi urmaşului vrednic de către părintele său sfânt.
Cel dintâi lucru asupra căruia îl face foarte atent Sfântul Pavel pe tânărul său urmaş este învăţătura, adică felul cum explică şi cum aplică el credinţa, trăirea şi propovăduirea Evangheliei şi a adevărului  divin. Şi numai după ce va fi înţeleasă şi preţuită deplin această primă valoare a vieţii, învăţătura, apoi urmează importanţa tuturor celorlalte: a purtării, a hotărârii, a credinţei, a îndelungii răbdări, a dragostei. De ce aşa? Pentru că de valoarea învăţăturii depinde valoarea tuturor celorlalte. Dreapta învăţătură, buna şi adevărata învăţătură este şi poate fi numai una. Numai dintr-o astfel de învăţătură pot naşte şi creşte toate celelalte însuşiri sau merite adevărate şi vrednice în faţa lui Dumnezeu ale unui om. Căci dacă nu are învăţătura dreaptă, omul nu poate avea nici credinţa dreaptă. Şi dacă nu are credinţa dreaptă atunci nici purtarea, nici hotărârea, nici dragostea sau răbdarea cuiva nu pot avea nici un preţ înaintea lui Dumnezeu ori în primirea mântuirii. Câţi dintre păgâni ori dintre necredincioşii care n-au o învăţătură sănătoasă au fost în stare să rabde mult, să se poarte corect, să-şi dea chiar viaţa pentru o cauză a lor, dar toate acestea nu le-au folosit la nimic, dacă învăţătura lor era rătăcită şi potrivnică adevărului sfânt… | Continuare »

Traian DORZ

Steagul Biruinţei Tale, Dumnezeule Slăvit,
prin ce lupte, câte veacuri şi-n ce fel a strălucit!

De când l-a nălţat Golgota peste şarpele înfrânt,
ce puteri şi ce potrivnici a zdrobit înaintând!

Ce mâini sfinte-l înălţară şi-l purtară până az’
tot mai nalt şi tot mai sigur, mai frumos şi mai viteaz!

L-au stropit cu sânge sfinţii şi martirii fericiţi,
arşi pe rug sau traşi pe roată, dar în veci nebiruiţi!

L-au scăldat în lacrimi ochii sfintelor fecioare, mii,
– toţi cei ce-au murit privindu-L pentru veci de veci sunt vii.

– El e Steagul Oastei noastre, după El suim luptând,
cu El vom intra-n Cântarea Biruinţei în curând!

Ieromonah Savatie Bastovoi – Răspuns către Valentina

Cred că ştiu de ce mi-ai cerut lămurire pentru această întâmplare stânjenitoare din Evanghelie. Intr-adevăr stânjenitoare. Ce poate fi mai brutal decât să apostrofezi o femeie sărmană care îţi cere ajutorul, un ajutor care stă în puterea ta să i-l acorzi. Hristos era atotputernic şi, probabil, femeia ştia asta. De aceea vine la El cu nădejde, cerând ajutor pentru fiica sa bolnavă. Dar ce face Hristos cu ea? El procedează cu ea ca un evreu ordinar, o bruftuluieşte, zicându-i: „Nu se cade a lua pâinea de la gura copiilor şi a o da câinilor“. O face pe sărmana femeie căţea împreună cu fiica ei, în auzul tuturor! Ce poate fi mai tipic jidovesc decât această faptă a lui Hristos? Fiţi de acord că este o mojicie. Dar să vedem cum se împacă ea cu Evanghelia iubirii şi cum de Hristos, care ne cheamă să învăţăm de la El cu blândeţe, a fost în stare să comită aşa o bădărănie ca aceasta?
Hristos ştie toate. El ştia şi ceea ce va face femeia, ştia şi cum se vor uita la asta mulţimea de evrei care se înghesuiau în jurul Lui, atenţi să-L prindă greşind în faptă sau în cuvânt. Se vede că de această dată în jurul lui Hristos erau foarte mulţi necredincioşi, mai mulţi ca de obicei, care căutau să-L ispitească. Fără îndoială, mulţi îi puneau întrebări prosteşti şi acum, ca cele despre dajdia cuvenită Cezarului, despre căsătoria de după înviere, despre sâmbătă şi cred că şi multe altele. Ne putem închipui un bâlci în care Hristos e asaltat de iudeii guralivi şi plini de sine. Hristos rabdă toate acestea, rabdă, pentru că printre întrebările neghioabe se întamplau şi unele care puteau da prilej la predica iubirii. Dar Hristos, am vazut-o de atatea ori, ştia să întoarcă până şi atacurile răutăcioase în lecţii de înţelepciune dumnezeiască şi iubire. Cred că într-o astfel de împrejurare I s-a adresat şi femeia noastră după ajutor, cerându-I să-I tămăduiască fiica, atunci când ceilalţi îl atacau cu întrebări ispititoare şi răutăcioase. | Continuare »

sursa: Sfantul Ioan Gura de Aur – Omilia LII

… Ai văzut înțelepciunea femeii, că nici n-a îndraznit să-L contrazică, nici n-au durut-o laudele aduse altora și nici n-a revoltat-o ocara? Ai văzut ce suflet tare? Hristos îi spune: „Nu este bine”, iar ea răspunde: „ Da Doamne!” Hristos ii numeste pe iudei „copii”, iar ea „domni”; Hristos a numit-o căteluș, iar ea și-a adăugat și ce fac cățelușii. Ai văzut smerenia ei?
Ascultă acum și lăudaroșenia iudeilor! „Sântem sămânța lui Avraam și n-am fost robi nimănui niciodată”; și: „Din Dumnezeu sântem născuți”. Cananeanca nu grăiește așa, ci se numește pe ea însăși cațeluș, iar pe aceia domni. De aceea a și ajuns printre fii.

–  Ce face Hristos? Îi răspunde: „O, femeie, mare este credința ta!”
Aceasta a fost pricina că Hristos a tot amânat-o, ca să-i dea prilejul să rosteasca aceste cuvinte, ca să încununeze pe femeie.
„Fie ție precum voiești!”
Cu alte cuvinte Hristos îi spune asa: „Credința ta, femeie, poate săvârși lucruri mai mari decât acestea! Dar fie ție precum voiești!”. Cuvintele acestea ale lui Hristos sunt înrudite cu cuvintele acelea prin care a a spus: „Să se facă cerul și s-a făcut”.

„Si s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela”.
Ai văzut că și cananeanca a contribuit, nu puțin, la vindecarea fiicei sale? De aceea nici Hristos n-a spus: „Să se vindece fiica ta”! ci: „Mare este credința ta! Fie ție precum voiești!”, ca să afli că aceste cuvinte nu s-au spus la întâmplare, nici nu sunt o lingușeală, ci că mare era puterea credinței ei. Hristos i-a dat încredințarea și proba invederată a spuselor Lui prin desfășurarea lucrurilor; că fiica ei s-a tămăduit îndata…