Traian Dorz, Piatra scumpă
De mâinile lui Dumnezeu poţi scăpa numai în braţele Sale, mărturisindu-ţi cu lacrimi de pocăinţă şi de îndreptare păcatul. Oricare ar fi urmările mărturisirii lui, El te va primi şi te va ierta. Chiar dacă ar trebui pe dreptate să-ţi ispăşeşti păcatul cu ani de închisoare şi cu toată averea ta de aici, totuşi mărturiseşte-l!
Descarcă-ţi conştiinţa de el, mărturisindu-l şi acelora care au fost păgubiţi. Mai bine să-ţi primeşti aici pe pământ osânda meritată pentru păcatul făcut decât să-l duci cu tine neispăşit în mormânt. Şi să trebuiască să-l ispăşeşti dincolo (I Tim. 5, 24-25). Ceea ce se ispăşeşte aici nu va mai trebui să fie ispăşit acolo.
Iisus a văzut şi toate milosteniile tale, toate rugăciunile tale şi faptele tale făcute în ascuns, credinciosule al Lui (Fapte 10, 4), a văzut când tu puteai să faci păcatul, dar nu l-ai făcut, a văzut când ţi-a fost greu să faci binele, dar l-ai făcut.
Iisus, Care l-a văzut pe Cain omorând, l-a văzut şi pe Abel aducând jertfa neprihănită… a văzut lumea păcătuind, dar l-a văzut şi pe Noe înfrânându-se, a văzut Sodoma, dar l-a văzut şi pe Lot (II Petru 2, 4-9), a văzut-o pe Sara cea necrezătoare, dar l-a văzut şi pe Avraam cel credincios. Dumnezeu te vede făcând răul – nu-l face! Dumnezeu te vede făcând binele – fă-l!
Iisus l-a văzut pe Iosif în închisoare şi pe popor suferind, şi pe Moise iertând, şi pe David şi întinându-se, şi plângând, şi pe Iona fugind, şi pe Ieremia în groapă, şi pe Maria plângând la mormânt, şi pe Ştefan ucis, şi pe toţi, pe toţi Iisus i-a văzut. De-a lungul tuturor veacurilor, pe toată faţa pământului, pe buni sau pe răi, făcând binele sau răul, Iisus-Dumnezeu i-a văzut.
Şi toate faptele lor sunt scrise înaintea Lui (Maleahi 3, 16). Iar cărţile acestea vor fi deschise odată. Şi fiecare va fi judecat după cele ce se vor găsi scrise în Cartea Vieţii (Apoc. 20, 12). Nu uita asta nicăieri. Şi nicicând. | Continuare »
Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din meditaţii la Apostolul din Duminica Lăsatului sec de carne – a Înfricoşatei Judecăţi)
Şi, astfel, el, care este slab, va pieri din pricina acestei cunoştinţe a ta; el, fratele pentru care a murit Hristos. (I Cor. 8, 11)
A
cela care se ocupă de suflete pentru a le aduce la Dumnezeu şi pentru a le ţine lângă Hristos trebuie să fie pe deplin pătruns de dragostea şi grija pline de bunătate şi înţelegere pentru slăbiciunile şi nevoile lor. Nu poate fi un bun păstor, niciodată, acela care nu-şi iubeşte oile sale din tot sufletul său şi care nu este gata să-şi pună viaţa lui în primejdie pentru fiecare din oile lui, din oiţele lui şi din mieluşeii lui.
Nu poate fi un bun părinte acela care nu-i în stare să-şi iubească pe fiecare copil mai presus ca pe sine însuşi. Nici învăţător şi nici îndrumător mai mare peste alţii nu poate fi decât acela care este în stare de o dragoste, de o muncă, de o grijă nespus mai mari pentru ei decât pentru el. Un astfel de părinte, un astfel de învăţător şi păstor nu poate face decât cum a făcut Însuşi Domnul Iisus, Care a fost şi va fi până la sfârşitul veacurilor pilda şi chipul şi măsura felului în care trebuie să iubim sufletele oamenilor peste care ne-a pus Duhul Sfânt păstori.
Despre Moise, omul lui Dumnezeu şi păstorul poporului ales al Domnului, se spun lucruri minunate şi multe întâmplări din care se vede cât de bun, de blând şi de iubitor faţă de poporul Domnului a fost el.
Îndată ce a fost silit să fugă de la curtea lui Faraon, din pricina dreptăţii pe care a vrut s-o facă celor asupriţi pentru care era ales el de Domnul ca să fie păstor, Moise a ajuns în Madian, iar acolo, printr-o binefacere făcută unor suflete mai slabe, a ajuns să aibă o familie şi să pască o turmă. De la curtea împăratului unde crescuse în belşug şi în cinste, el ajunse într-o pustie păstor la oi, în singurătate, în frig, în căldură, în lipsuri şi în primejdii, având o mare răspundere pentru oile care erau date în grija lui (Exod 2, 11-22). | Continuare »
de Arh. Arsenie Papacioc
Ziua judecăţii: o zi straşnică şi înspăimântătoare. Nu mai avem de-a face cu Mielul Acela blând, Care a venit pentru iertare şi răscumpărare, ci cu un plin de mărire Judecator, înconjurat de îngeri. Care va da sentinţa cea grozavă: „Duceti-va de la Mine!“
O, dar pentru ce îi goneşti, Mântuitorule, Tu Care eşti lumina şi acoperământul oamenilor? Şi unde îi trimiţi, Tu, Care ai venit să îi chemi la Tine pe toţi?
„Duceţi-vă, blestemaţilor, în focul cel de veci, care este gătit diavolului şi îngerilor lui“.
A trecut vremea milei şi a îndurării. Acum nu mai au trecere nici lacrimile, acum este judecata nepăsătorilor la pocăinţă. Desparţire de dumnezeiasca slavă, foc vesnic…
Nici cu mintea nu mai inteleg, nici cuvinte pe limba pământească nu pot descrie sau înfaţişa deznădejdea celor ce merg acolo. O, Dumnezeule, Dumnezeule, de atâtea ori am auzit de munci, de viermele neadormit şi gheenă, de foc neadormit… Şi numai una din ele înspăimantă şi pe cel mai nesimţitor şi de rea credinţă. Dar cât de înfricoşate vor fi toate la un loc şi vor fi veşnice, veşnice! Foc care nu luminează. Căinţă, că ce uşor puteai să fii în rai.
Lumina în rai va fi, nu soarele acesta material, ci, lumina Sfintei Treimi. Şi cei care vor fi despărţiţi de Dumnezeu vor fi în adânc de întuneric.
Amarul ce îl vei avea fiind depărtat de cei mântuiţi, această mare căinţă, este viermele neadormit. Dorinţa arzătoare de a scăpa este setea.
Se produce un amar şi o furie pe ei înşişi şi aceasta va fi scrâşnirea dinţilor.
Ferice, de mii de ori ferice, de cei care, prin o mică venire în fire, se pregătesc, după cum spune Biserica prin Evanghelii, pentru mântuirea lor. | Continuare »
Încă puţin – şi ce s-a spus curând o să se-arate,
se va vedea că ce s-a scris sunt toate-adevărate,
se va vedea că este-un iad şi este-o Judecată,
se va vedea cât de-nşelaţi sunt cei ce-au râs odată!
Traian DORZ
La capăt de milenii suntem şi parcă la sfârşit de lumi;
gândind la aste adevăruri, simţi cum te-neci şi te sugrumi
şi parcă-un semn apocaliptic apare pe un negru nor,
cumplit şi crâncen, şi haotic, şi rece, şi-nspăimântător.
Talazuri şi talazuri, – urlet şi râset vin şi trec căzând,
tirani, tiranizaţi – grămadă –, aplaudând şi blestemând,
minţiţi şi mincinoşi, de-a valma, ucişi şi ucigaşi se-adun’
şi se împing către Infernul cel mai cumplit şi mai nebun.
Oh, iată-nfăţişarea gloatei ce, lepădând pe Dumnezeu
şi sugrumându-şi conştiinţa, se-nchină-acestui Astarteu
cu semnul celui-fără-unu şi numele cel fioros,
mergând spre blestemul şi-osânda, şi Judecata lui Hristos.
…Mai este poate o scânteie, dar cea din urmă, să mai speri
spre-o îndoielnică salvare, în clipa ultimei căderi;
agaţă-te de firu-acesta, rupându-te de-al lor şuvoi,
’nainte de-a cădea-n gheena îngrozitorului Apoi.
E încă Har, – se poate încă,
– dar se prea poate şi să nu;
acum chiar parcă arde puntea pe care te mai legeni tu
şi-i gata să se rupă firul şi cel din urmă ce-l mai ai,
şi, vai, – nu mai rămâne după decât un vai,
– un veşnic vai!…
Să începem să ne pregătim pentru ziua cea mare a celei de-a doua Veniri. Atunci vom da „examenele“. Deci să privim „programa disciplinelor“ şi să studiem ceea ce am neglijat, să le aprofundam pe cele pe care le ştim, să recitim ceea ce am uitat. Trebuie să ne silim, pentru că ceasul morţii noastre este necunoscut. Poate astăzi, poate mâine deja vom fi chemaţi: „Teofan Vişinschi, Nicolae Tabovscaia… ieşi…!“ Şi atunci nu vom avea nici caiete, nici cărţi ca să ne inspirăm… nu va fi cu noi nimeni care să ne sufle… fiecare va fi ascultat singur şi va fi „notat“ de către Marele Judecător, având drept criteriu faptele lui pământeşti.
A doua venire a Domnului şi profeţiile mincinoase despre aceasta
Multe „profeţii“ s-au făcut despre sfârşitul lumii şi niciuna nu s-a adeverit! Mântuitorul nostru a spus că nimeni nu ştie ziua, nici ceasul când va veni sfârşitul.Nimeni, nici îngerii din cer, decât numai Dumnezeu. Aşadar, n-avem motive ca să facem previziuni bazaţi pe indicii fără fundament şi lipsite de claritate, despre timpul venirii Domnului, nici să dăm importanţă previziunilor altora.faptul că Hristos va reveni ca Judecător al lumii este sigur, ca şi faptul că va veni pe neaşteptate, după ce mai inainte vor fi semne mari şi minunate. Noi n-avem decât să-l aşteptam pe Iisus şi să ne pregătim duhovniceşte pentru întâlnirea cu El, aşa cum ne-a îndemnat: „Privegheaţi, pentru că nu ştiţi ceasul când vine Domnul vostru!“ (Matei, 24, 42) şi „Fiţi gata, că nu ştiţi ceasul când vine Fiul Omului!“ (Matei 24, 44).
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Călăuză către viaţa duhovnicească, Ed. Egumeniţa, Galaţi
Sfântul Luca al Crimeei – Cuvânt în Duminica Lăsatului sec de carne
Astăzi, Sfânta Biserică ne aminteşte istorisirea evanghelică despre înfricoşata Judecată.Expresia exterioară a acestei Judecăţi va fi împărţirea oamenilor în două grupe: drepţii vor fi aşezaţi de-a dreapta, iar păcătoşii de-a stânga Tronului lui Dumnezeu.
La această Judecată se va da în vileag ce a făcut fiecare. Acolo se va dovedi că fiecare din faptele sale va fi găsit drept sau va fi osândit (v. Mt. 12, 37). În lumina Judecăţii lui Dumnezeu se va descoperi adevărata faţă şi stare morală a fiecărui om – şi păcătoşii, care pe pământ au trăit în robia patimilor, nu se vor putea îndreptăţi nicidecum.
Ei şi la Judecata lui Dumnezeu vor avea o purtare vrednică de osândă, încercând să se dezvinovăţească prin aceea că nu au recunoscut în ceilalţi oameni pe fraţii mai mici ai lui Hristos şi de aceea n-au făcut faptele milostivirii. Tocmai de asta vor şi merita osânda la chinul veşnic (Mt. 25, 46).
Ce păcătoşi să fie aceştia? Sunt cei ce n-au vrut să găsească şi să dea loc în inima lor Domnului, cum a făcut Zaheu, care n-au vrut să-şi cureţe conştiinţa prin pocăinţă, cum a făcut vameşul care s-a pocăit în templu, care n-au vrut să străbată întreaga cale complicată a întoarcerii sufletului care se pocăieşte la Tatăl Ceresc, cum a făcut fiul risipitor. Sunt oamenii pentru care Dumnezeu e ca şi cum nu ar fi Dumnezeu, şi omul e ca şi cum nu ar fi om, şi viaţa n-ar fi cale a mântuirii, n-ar fi lucrare a dragostei şi milostivirii, ci goană nebunească după slavă deşartă, după mângâieri şi plăceri lumeşti.
Care dintre noi, fraţilor şi surorilor, nu este aproape de starea acestor păcătoşi, de mângâierile şi plăcerile lor lumeşti? Dar istorisirea evanghelică despre înfricoşătoarea Judecată a lui Dumnezeu ce ne învaţă? Ne învaţă ca, urmând drepţilor, să facem lucrurile dragostei şi milostivirii, îngrijindu-ne nu numai de noi înşine, ci şi de ceilalţi (v. Filip. 2, 4).
„Nimic nu-i place atât de mult lui Dumnezeu”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „ca o viaţă care aduce folos tuturor. Tocmai de aceea ne-a dat şi darul cuvântului, şi mâini, şi tărie trupească, şi minte, şi pricepere: ca să întrebuinţăm toate acestea spre mântuirea noastră şi folosul aproapelui”. | Continuare »
Traian DORZ
Dorinţa după Tine, Doamne, şi năzuinţa de-a Te-avea
e cea mai strălucită ţintă, – dar cere lupta cea mai grea.
E-adevărat că-i grea şi lungă această luptă pas cu pas,
– dar ce frumos e răsplătită de-al izbăvirii unic ceas!
Ce sfinţitoare-i osteneala de-a năzui spre-acest Model,
ce dulci sunt caznele suirii s-atingem fericitul ţel!
Căci harul ce ni-l dai, Iisuse, e-atât de ’nalt, de strălucit
şi-atât de-mbelşugat, că-ntrece de mii de ori ce-am pătimit!
Privind la Faţa Ta, Iisuse, cu toate-a inimii dorinţi,
luptăm şi suferim s-ajungem Credinţa Sfinţilor Părinţi.
În cea mai fericită stare, uneşte-Te cu noi pe veci,
divina-Ţi taină creatoare şi-asupra noastră să Ţi-o treci.
Traian DORZ, ISTORIA UNEI JERTFE
Pe la mijlocul lui februarie [1953], ancheta mea s-a terminat şi am fost mutat la penitenciarul Deva, unde am stat aproape tot timpul numai singur, într-o celulă îngustă de la etajul închisorii.
Eram foarte slăbit. Şi, în condiţiile acestea, boala de inimă, de care sufeream încă de pe front, începu să se agraveze… Palpitaţii, sufocări, ameţeli mă încercau tot mai des…
Într-o noapte din acestea mă trezii la un zgomot ciudat. Părea că cineva sforăie lângă mine încet, pâsâind printre buze… Sau că o pompă stricată, care lasă aer, se aude aici, undeva pe aproape…
– Ce să fie oare? mă întrebai
Deschid ochii, în celulă nimeni.
Ascult, de afară nu putea să se audă nimic, fiindcă zidurile erau groase…
Atunci, ce poate fi?
Ascult din nou… Şi dintr-o dată aud că zgomotul vine din pieptul meu… Inima mea gâfâia pompând din greu la aerul care se scurgea pe lângă pompa ei stricată… Acesta era zgomotul care mă trezise din somn.
Am avut atunci gândurile pe care le-am înşiruit toată noaptea, în strofele poeziei alcătuite atunci:
Solia vieţii mele-apuse
tot mai cu greu cărarea-şi suie,
cu bine-n Mâna Ta, Iisuse,
sfârşitul slujbei să şi-l puie! | Continuare »
