Traian Dorz, din Lumina iubitului fiu

Dorinţa după slava lumii şi după lauda oamenilor este o deşertăciune care se tot umflă şi tot creşte până se face atât de mare încât ea singură ocupă toată inima în care s-a încuibat. În inima aceea apoi nimic altceva nu mai poate să încapă.

Credinţa (şi smerenia ei) este vrăjmaşul de moarte al dorinţei după slava lumii.
De aceea, în orice inimă unde s-a aşezat credinţa adevărată, acolo umblarea după slava lumii şi după laudele oamenilor este nimicită.
Credinţa adevărată umblă numai după slava lui Dumnezeu.Şi, după cum este cu neputinţă să creadă în Hristos acela care umblă după slava lumii, tot aşa este cu neputinţă să umble după slava lumii acela care crede cu adevărat în Hristos.
Nu dintr-o modestie prefăcută, nici dintr-o smerenie făţarnică, ci dintr-o încredinţare adâncă, izvorâtă din adevăr, noi trebuie să respingem toate ispitele laudei.
Ai un talent şi te mândreşti cu el, aşteptând laude? Ai o pricepere, un dar, o pregătire deosebită? Ai o slujbă înaltă, o avere, o autoritate mai aleasă? Fă mai mult bine cu acestea! Eşti dator să faci, căci de aceea le-ai şi primit pentru o vreme. Şi vei da seama dacă n-ai făcut. | Continuare »

Traian DORZ

Zbor grăbit e viaţa asta pentru orişicine,
dar puţini ştiu să ia seama la aceasta bine;
mulţi, în dimineaţa vieţii, îşi cred ziua lungă,
nici nu se gândesc ce-aproape-i moartea să-i ajungă.

Cine-i oare înţeleptul care să-şi socoată
ca un zbor grăbit de-o clipă viaţa asta toată,
ca-n clipita asta scurtă să-şi adune bine
o comoară spre viaţa de-unde nu mai vine!

Cei mai mulţi sunt ca nebunul căruia nu-i pasă:
când e vară şi-are umbră, nu-şi mai face casă,
numai când îl prinde iarna, moartea şi urgia
se trezeşte el şi-şi plânge tristă nebunia.

Zbor grăbit e şi-a ta viaţă, călător şi frate,
câte binefaceri cheamă, – du-te, fă-le toate,
căci grăbitul zbor sfârşeşte – şi-o cerească plată
va primi în veşnicie lupta ta curată.

Zbor grăbit e şi-a ta viaţă, leneşule-n rele,
vine dintr-o dată ceasul Judecăţii grele;
– iată, clipa se sfârşeşte, zborul tău coboară,
scoală-te, căci vine Noaptea şi rămâi afară.

Traian Dorz, din Istoria unei jertfe vol. IV

… În aceşti doi ani – 1980 şi 1981 – am înmormântat iarăşi două fiinţe dintre cele mai scumpe din lume pentru mine. Întâi pe mama mea Maria, care a trecut la Domnul în 22 noiembrie 1980, iar apoi pe binefăcătorul meu cel mai neuitat din lume după Părintele Iosif. Pe fratele avocat Pavel Maliţa de la Oradea…

Mama mea, a avut Dumnezeu grijă de ea ca să se poată scula de pe pat şi vorbi până în ultimele zile ale vieţii ei. Domnul şi Mântuitorul meu Iisus a făcut ca eu să pot sta lângă ea până ce i-am închis ochii cu mâinile şi buzele mele. Şi cu mâinile mele i-am aşezat duios şi înlăcrimat mâinile ei pe piept… O, cât de mult ne rugasem şi dorisem amândoi de la Domnul nostru Iisus, atât ea, cât şi eu, să fie aşa. Şi Domnul Dumnezeul nostru ne-a ascultat.
De câte ori trebuia să plec ori eram iarăşi dus de acasă de lângă ea, venea după mine până în poarta casei şi se uita, plângând şi strigându-mi:
– Iară te duci, copilul meu, dragul mamei copil – şi eu rămân. Poate vei rămâne pe acolo cine ştie pe unde, iar eu voi muri aici fără să ajung să te mai pot vedea vreodată.
– Nu te teme, mamă, măicuţa mea, îi răspundeam eu grăbit, să nu izbucnesc în lacrimi. Adu-ţi aminte de câte ori m-am mai dus eu ori m-au dus alţii şi iarăşi am venit.
– Da, dar iarăşi te duci. Şi mă tem că nu vei mai veni să fii lângă mine, să te văd în ceasul morţii mele.
Binecuvântat să fii Tu, Domnul şi Dumnezeul nos¬tru, Care, iată cum ai avut grijă de noi amândoi, ca să fiu lângă patul ei până la sfârşit. Cum avusese Domnul grijă de mine şi în privinţa tatălui meu Constantin, ca să fiu lângă patul morţii sale până a trecut şi el în braţele Domnului în februarie 1967. Cu treisprezece ani înaintea mamei.
În ultimele ei trei zile, mama mea a avut nevoie să fie ajutată, întoarsă pe pat, spălată… Voia să fim mereu împreună şi era deplin liniştită că sunt nedespărţit de ea. M-a iubit nespus de mult – eram singurul ei copil. Şi copilul mamei este tot copil pentru ea chiar şi când este om bătrân, cu părul albit. Mă strângea la sânul ei, iar când nu se putea linişti, îi cuprindeam capul ei lângă inima mea – şi aşa odihnea fericită. | Continuare »

Un om bogat, un boier, îşi făcuse casă nouă şi frumoasă. La mutarea în casa cea nouă, boierul a ţinut să facă un ospăţ de bucurie prietenilor şi cunoscuţilor săi.
Ca de obicei, la masă, prietenii l-au gratulat cu multe vorbe frumoase şi laude măgulitoare. Dar, pe sfârşite, s-a ridicat unul mai din coada mesei şi a grăit cam aşa:
– Frumos lucru ai făcut aici, prietene. Zidirea a ieşit cu bine în toate cele, dar, uite, a rămas o gaură în casa ta cea nouă. Să astupi această gaură dacă vrei să fii pe deplin fericit!
– Ce gaură? – întrebă stăpânul casei, mirat.
– Gaura prin care va intra moartea după tine şi prin care te va scoate din casa ta cea nouă – răspunse prietenul.
Creştine! Cititorule!… De locuieşti în bordei sau palat, adu-ţi aminte că gaura morţii stă totdeauna deschisă în bordeiul tău sau în palatul tău!
„Privegheaţi şi staţi gata, că nu ştiţi ziua şi ceasul“ când moartea va intra prin ea ca să vă ducă înaintea Dreptului Judecător!

Pr. Iosif TRIFA, din 600 istorioare religioase

Opreşte-te o clipă tu, suflete, în drum
şi cugetă puternic la tot ce-auzi acum:
– crezi tu că este Moarte?
da, nu poţi să nu crezi
când numai cimitire-s şi cruci oriunde vezi!

De crezi că este moarte şi vezi că-i pentru toţi,
ştii c-a scăpa de moarte, oricât ai vrea, nu poţi,
– atunci ce-i mai cuminte ca a căuta de-acum
să-ţi scapi eterna viaţă de blestem şi de scrum!

Opriţi-vă o clipă voi, fraţi, şi voi, surori,
priviţi spre Jertfa Crucii şi treacă-vă fiori,
ştiţi voi ce-nseamnă asta?
– De n-aţi ştiut, să ştiţi,
prin Ea primiţi ori raiul, ori iadu-l moşteniţi.

De-aici din faţa Crucii voi nu mai sunteţi voi,
nu mai puteţi tot astfel să-ntoarceţi înapoi,
ori credeţi şi vă-ntoarceţi alţi oameni către cer,
ori vă-mpietriţi – şi mergeţi spre veşnice dureri!

Traian Dorz, Cântarea Biruinţei

Fă-ţi respectuos datoria ta faţă de părinţii tăi care te-au crescut şi te-au ajutat să ajungi ceea ce eşti. Nu există nici o limită, nici în timp şi nici în posibilităţi, de la care să ai drept ca să spui mamei tale sau tatălui tău: „Nu vă mai datorez nimic!” Le eşti dator totdeauna şi după ce se vor duce ei din lume, până ce te vei duce şi tu!
Până nu te duci din lume, fă-ţi datoria ta faţă de soţul tău cu toată dragostea şi ajutorul, şi curăţia, şi mângâierea, şi preţuirea pe care i-ai promis-o în clipa unirii voastre şi la care numai soţul tău are din partea ta totdeauna unicul drept în lume.
Până nu te duci din lume, fă-ţi datoria ta faţă de copiii tăi, crescându-i în aşa fel, încât să fie folositori şi lui Dumnezeu, şi neamului tău. Numai atunci poţi să pleci liniştit.
Până nu te duci din lume, dacă încă nu te-ai predat lui Dumnezeu, ai grijă şi fă acum acest lucru. Ca să afli pacea cu Dumnezeu şi iertarea păcatelor tale, şi împărtăşirea cu Hristos la slava Lui, şi dreptul de moştenire în împărăţia Sa (II Ptr 1, 11), şi în mântuirea Lui cea veşnică (I In 2, 17).
Până nu te duci din lume, te rog, fă aceste lucruri toate. Până nu te duci… căci după ce te-ai dus în zadar ai să te căieşti că nu le-ai făcut. Nimic nu-ţi va mai putea reda niciodată ceea ce ai pierdut! | Continuare »

Traian Dorz

În clipa morţii vede omul
cum trebuie să fi trăit,
ce cale trebuia s-aleagă
s-ajungă bine la sfârşit.

O, n-aştepta, o, n-aştepta,
c-atât de-aproape-i clipa ta,
primeşte-L pe Hristos acum,
să mergi la slavă, nu la scrum!

În clipa morţii vede toată
deşertăciunea ce şi-a strâns,
pe care-aşa curând o lasă,
schimbând-o cu un veşnic plâns.

În clipa morţii vede calea
păcatului pe care-a mers,
că nici un pas şi nici o vorbă,
şi nici o faptă nu s-au şters.

În clipa morţii vede groaza
în care se aruncă-mpins,
ce-i viermele ce nu mai moare,
ce-i focul cel pe veci nestins. | Continuare »

Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Cuvânt la Duminica a XXVI-a după Pogorârea Sfântului Duh

„Nu vă îmbătaţi de vin, întru care este desfrânarea ” (Efeseni 5, 18)

Să îndreptăm astăzi limba noastră împotriva beţiei şi să răsturnăm la pământ acest fel de vieţuire ruşinoasă şi fără de rânduială! Voim a pârî pe cei ce s-au dedat ei, nu pentru a-i arunca în ruşine, ci pentru a-i slobozi din ruşine; nu pentru a le face jigniri, ci pentru a-i îndrepta; nu pentru a-i da defăimării obşteşti, ci pentru a-i apăra de defăimarea cea înfricoşată şi a-i scăpa din mâinile satanei. Căci cine trăieşte în beţie, desfătare şi necumpătare a căzut sub tirania satanei. Fie ca sfătuirile noastre să poată aduce oarecare folos!
Noi numim destrămaţi pe acei tineri care îndată ce au primit moştenirea părintească o cheltuiesc fără a gândi cui şi când trebuie să dea; care risipesc haine, aur şi argint cu desfrânatele şi cu tovarăşii cei răi. Tot aşa se întâmplă şi cu beţia. Ea se năpusteşte asupra judecăţii beţivului ca asupra unui tânăr destrămat, face mintea lui roabă şi îl sileşte a cheltui toate comorile duhului fără prevedere şi fără chibzuire.

Beţivul nu ştie ce şi când trebuie să vorbească şi când să tacă, ci gura lui stă deschisă pururea şi buzele sale n-au nici uşă, nici zăvor. Beţivul nu ştie a-şi economisi cuvintele sale, nici a stăpâni comoara duhului său; el nu ştie a păstra pe unele, nici a cheltui pe altele, ci el cheltuieşte şi le risipeşte pe toate. Beţia este o smintire de bună voie, o trădare a propriilor sale gânduri, o boală vrednică de râs, o patimă care se ia în râs, un satan pe care cineva şi-l alege lui însuşi. Patima aceasta este mai rea decât nebunia.
Voieşti să vezi cum beţivul este mai ticălos decât un îndrăcit? Pentru un îndrăcit oricine are compătimire, dar pe cel beţiv noi îl urâm; pe acela îl jelim, iar pe acesta suntem supăraţi şi mânioşi. De ce aceasta? Boala unuia este o nenorocire, iar a celuilalt este o uşurătate de minte, supusă pedepsei. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, Spre Canaan

„Adusu-ne-am aminte de peştii ce-i mâncam în Egipt, de castraveţi, de pepeni, de ceapă şi usturoi… sufletul nostru s-a scârbit de această mâncare (mană) proastă… daţi-ne carne să mâncăm!“ (Numeri, cap. 11 ).

Mana ce li se dăduse israelitenilor era un dar ceresc, era o mâncare cerească. Israelitenii ar fi trebuit să mănânce această mană stând totdeauna în genunchi, cu rugăciune de slavă şi mulţumită lui Dumnezeu. Însă, vai, ce lucru dureros se arată şi aici! Să ascultăm ce spune Biblia:
„Poporul a cârtit împotriva Domnului, zicând că-i merge rău… şi amestecătura cea dintre ei s-a aprins de poftă; ba chiar şi fiii lui Israel, şezând, plângeau şi ziceau: Cine ne va da nouă carne să mâncăm? Adusu ne am aminte de peştii ce-i mâncam în Egipt, de castraveţi, de pepeni, de ceapă şi usturoi. Iar acum sufletul nostru s-a uscat de tot; nimica, afară de mană nu văd ochii noştri… (Numeri 11, 1-6). Şi cârtea poporul asupra lui Dumnezeu şi asupra lui Moise, zicând: Pentru ce ne aţi scos din Egipt, ca să murim în pustie? Căci nu este nici pâine, nici apă şi sufletul nostru s-a scârbit de această mâncare (mană) proastă… (Numeri 21, 5). Daţi-ne carne să mâncăm… (Numeri 11, 13). Şi a zis Domnul către Moise: Spune poporului: aveţi să mâncaţi carne o lună întreagă. Şi Domnul a făcut să sufle de peste mare un vânt care a adus prepeliţe. Şi încă fiind carnea între dinţii lor, fără să fie mestecată, s a mâniat Domnul pe popor şi l-a lovit cu o urgie mare. Şi s-a chemat locul acela Chibrot-Hataawa, Mormintele lăcomiei (Numeri 11, 18-35).
Ce lucru dureros se vede şi aici! Israelitenii se săturaseră de mâncarea cea cerească. Le-a venit poftă după carnea din Egipt. Le-a venit dor chiar după Egipt. Din ce robie înfricoşată scăpaseră, şi auziţi-i cum zic: „De ce ne-aţi scos din Egipt?… Că bine era nouă în Egipt“… (Numeri 11, 18) Acolo erau peşti, era carne, erau castraveţi dar aici ni se usucă sufletul cu această mană proastă… | Continuare »

Traian Dorz, fragment din «Hristos – mărturia mea»

Au trecut alte trei luni şi iarăşi, într-o zi din noiembrie 1974, intră în biroul unde lucram acelaşi ofiţer de la Oradea împreună cu inspectorul de la Culte. Maiorul avea în mâini un pachet pe care îl trânti pe masă, spunându-mi:
– Vezi, domnule Dorz, că suntem civilizaţi şi nu ardem cărţile? (Zise asta fiindcă eu, rândul trecut, când mi le arsese, i-am zis că ei ne ard cărţile acum în secolul XX ca în Evul Mediu! „Cartea este sfântă, domnule, îi zisesem eu atunci. Dumneavoastră vă lăudaţi cu cultura şi civilizaţia secolului acestuia şi acum ardeţi cartea?“ Atunci îmi răspunsese nu ştiu ce. Şi îi mai spusesem despre arderea cărţilor şi în august, când mi le luase pe acestea. De aceea acum îmi adusese înapoi ce-mi luaseră şi-mi spunea că sunt civilizaţi şi nu mai ard cartea…)
– Vă mulţumesc!
I-au scos pe toţi ceilalţi afară din birou, l-au oprit numai pe protopop şi pe mine. Din nou pe patru scaune, am stat la o altă judecată aspră asupra mea, în care, când unul, când altul, mă învinuiau pe rând, răstindu-se la mine.
– Te ţii numai de nimicuri!
– Prosteşti lumea!
– Nu laşi oamenii să muncească şi stai şi dumneata degeaba.
– Eu, domnule? i-am zis îndurerat inspectorului care îmi zisese ultimele vorbe.
Şi, ridicându-mă în picioare, i-am întins în faţă amândouă palmele pline de bătături şi de crăpături de muncă.
– Priviţi palmele mele! i-am zis. Astea sunt palme de om care numai stă degeaba, domnule? Eu îmi câştig pâinea mea cu sudoarea frunţii mele, nu cu a altora!
– Ei bine, zise încurcat inspectorul, poate că dumneata da… Dar pe alţii… | Continuare »