O, apără-ţi steagul!

O, apără-ţi steagul cu orişice preţ,
că-n el e izbânda şi ţinta credinţei;
cât steagul se-nalţă şi arde măreţ,
luptăm şi răzbatem, crezând biruinţei.

O, apără-ţi steagul – oricine-i acel
ce-l ţine şi-l nalţă în faţa oştirii,
că-n steag e nădejdea, să lupţi pentru el,
păstrându-ţi cu fraţii tăria unirii.

O, apără-ţi steagul – cât steagul e sus,
în el e izbânda aprinsă şi tare;
când steagul se pierde, puterea s-a dus,
ne pierdem cu toţii şi ţara ne moare.

O, apără-ţi steagul – netrebnic e-acel
ce steagu-şi trădează lovind purtătorul.
O, steagul să-ţi aperi, să mori pentru el,
păstrând unitatea, salvezi viitorul.

O, apără-ţi steagul – că orice vrăjmaş
în steag dă cu pietre şi-n cel care-l ţine;
de steag să te-alături, nicicând să nu-l laşi,
când steagul ţi-l aperi, te aperi pe tine.

Hristos ne e Steagul, Lucrarea ni-e scut,
iubirea-i puterea şi cerul ni-e ţel;
când apăr acestea, Hristos mi-e avut
şi-o veşnică Slavă m-aşteaptă la El.

Traian Dorz, Cântările căinţei

Pomenirea înălţării cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci

Sinaxar 14 Septembrie

Constantin cel Mare, întâiul împărat al creştinilor, avea război, precum zic unii dintre istorici, la Roma, împotriva lui Maxenţiu, până a nu lua împărăţia. Iar alţii zic că la apa Dunării, împotriva sciţilor.
Văzând că mulţimea potrivnicilor era mai multă decât oastea lui, era cuprins de nedumerire şi frică. Atunci i s-a arătat în amiaza zilei semnul Crucii cu stele pe cer, şi litere romane împrejurul Crucii, care şi acelea erau închipuite cu stele şi ziceau: „Întru aceasta vei birui”. Făcând numaidecât o cruce de aur, după chipul celei ce i se arătase, şi poruncind să fie purtată înaintea ostaşilor săi, au dat război cu vrăjmaşii, dintre care cei mai mulţi au pierit, iar alţii au fugit.
Pentru aceasta, gândind întru sine la puterea Celui ce a fost răstignit pe Cruce, şi crezând că Acesta este Adevăratul Dumnezeu şi întărindu-se cu Botezul împreună cu maica sa, a trimis-o la Ierusalim ca să găsească Crucea lui Hristos. Şi a aflat-o ascunsă, împreună cu celelalte două cruci, pe care fuseseră răstigniţi tâlharii; şi nu numai crucile, ci şi piroanele le-au aflat. Neştiind împărăteasa care ar fi Crucea Domnului, s-a arătat aceasta prin minune. O femeie văduvă moartă, de care s-a atins Crucea, a înviat; iar celelalte doua cruci ale tâlharilor nu au arătat nici un semn de minune. Atunci împărăteasa s-a închinat şi a sărutat Crucea, împreună cu toata suita. Şi neputând încăpea tot poporul să se închine, s-a rugat ca măcar să o vadă. Atunci s-a suit Fericitul Macarie, patriarhul Ierusalimului, şi a înălţat deasupra amvonului Cinstita Cruce, si văzând-o poporul, a început a striga: „Doamne, miluieşte!” Şi de atunci a început a se ţine sărbătoarea Înălţării Cinstitei Cruci.

Crucea‑i Semnul Mântuirii

Crucea‑i Semnul Mântuirii, căci pe ea, Hristos a dat
Preţul negrăit al Jertfei pentru‑al lumii‑ntregi păcat,
Sângele‑I vărsat pe Cruce ne‑a răscumpărat atunci
din osânda neascultării de‑a’ lui Dumnezeu porunci;
moartea lui Hristos pe Cruce este Preţul negrăit,
fără care nici un suflet n‑ar putea fi mântuit.

Binecuvântată fie Jertfa Domnului Hristos,
Crucea Lui Mântuitoare este‑al Ei Semn luminos
ce ne‑ndeamnă prin necazuri, prin ispite şi furtuni,
ne‑ncetat luptând, s‑ajungem slava veşnicei cununi
care‑n ceruri e păstrată pentru cei ce‑au biruit
prin credinţa şi răbdarea lui Iisus cel Răstignit.

Aţintiţi‑vă privirea toţi cei slabi şi osteniţi
la Iisus Biruitorul – şi spre El nădăjduiţi.
Crucea Lui Mântuitoare are‑n Ea puteri şi har
să vă ierte tot păcatul, să v‑alunge orice‑amar,
să vă umple de putere, să vă nalţe tot mai sus,
să vă facă să fiţi vrednici să staţi veşnic cu Iisus.

Prăbuşiţi‑vă cu lacrimi şi căinţă la Hristos
şi‑I mărturisiţi durerea de trecutul păcătos,
şi‑L rugaţi să vă primească sub iertarea Crucii Lui,
căci afară de Ea nu e mântuire nimănui;
şi‑apoi puneţi legământul să‑L slujiţi ascultători,
să puteţi primi cununa la sfârşit biruitori.

…Iar voi, ce‑aţi aflat pe Domnul şi‑aţi pus sfântul legământ,
Crucea Lui Mântuitoare să vă fie‑ndemnul sfânt,
să primiţi prin Ea răbdare şi putere‑n orice greu,
spre‑a putea‑mplini cu fapta tot ce cere Dumnezeu;
căci trecând cu biruinţă peste toate până Sus,
veţi primi cununa slavei ce v‑a pregătit Iisus. (Traian Dorz)

CRUCEA MÂNTUITOARE

Traian Dorz

O, suflete al meu, iată, priveşte la Crucea Mântuitoare a Domnului tău Iisus Hristos, de pe Golgota pătimirii Lui, priveşte la Sângele Lui Scump, priveşte la lacrimile Lui pentru tine şi mântuirea ta! Apoi priveşte la tot ce ţi a făcut dragostea Lui, neîncetat, până astăzi…
…şi apoi vezi şi spune, şi simte, dacă vei putea bănui măcar vreodată cât de mult te a putut şi te poate El iubi pe tine?
Apoi adu ţi aminte de toată răbdarea care a avut o Domnul faţă de tine, de toată mila şi bunătatea, şi grija Lui pe care ţi le a arătat… …şi, după toate acestea, ruşinează te cât de puţin L ai iubit tu pe El şi cât de netrebnic te ai arătat tu faţă de El prin multe din purtările tale de până astăzi. O, suflete al meu, fii cel puţin de acum înainte mai vrednic de marea Lui iubire.
Încrederea noastră în Puterea lui Dumnezeu şi în minunile acestei puteri trebuie să fie fără de margini. Fiindcă El poate totul! Lui Dumnezeu toate lucrurile fiindu I cu putinţă, trebuie să fim deplin încredinţaţi că tot ce I cerem noi El poate să facă şi că nimic nu este pentru El cu neputinţă.
Desigur că Dumnezeu este totul… Dar El fără credinţa noastră nu poate să facă nimic. De aceea, unde nu se găseşte nici credinţă, nu se întâmplă nici minuni (Mt 13, 58; Mc 6, 5-6). Dar credinţa noastră trebuie să fie, în fiecare caz, neapărat tot atât de mare cât de mare este minunea pe care I o cerem Domnului să o facă. Dacă e mai mică, ce să mai aşteptăm să primim?
Desigur că Domnul are puterea să împiedice, ca să nu se întâmple atâtea nenorociri, de care ochii noştri se îngrozesc şi inima noastră se cutremură! Dar toate acestea se întâmplă pentru că acolo unde ele au loc Dumnezeu nu este chemat deloc. Sau nu este chemat la timp. Căci numai Dumnezeu poate lucra acolo unde este nevoie să fie împiedicat un rău. Sau să fie alungat după ce s a aşezat acolo. | Continuare »

[ Două jumătăţi ale aceluiaşi întreg ]

Traian Dorz, «Lupta cea bună»

…Nu este de-ajuns numai conţinutul fără formă, după cum nici forma fără conţinut. Forma adevereşte conţinutul, iar conţinutul dă valoare formei.Numai înţelesul duhovnicesc, fără cel material, nu‑i de-ajuns. După cum nici înţelesul material, fără cel duhovnicesc… Sufletul cel nevăzut nu poate lucra fără trup, după cum şi trupul este mort fără sufletul său.

Nimeni nu poate tăgădui că Viul Cuvânt al lui Dumnezeu este cuprins în Cartea Bibliei. Nimeni nu poate spune că acest Cuvânt viu şi duhovnicesc este hârtie, carton, cerneală şi pânză, cum este Cartea Bibliei. Dar orice noţiune abstractă are una şi concretă. Orice înţeles nevăzut are şi unul văzut. Cuvântul lui Dumnezeu nu-i Cartea Bibliei, dar este în ea. Nimeni nu-l poate despărţi pe el de ea.

Cu adevărul Crucii este la fel. Înţelesul duhovnicesc al Crucii este Jertfa Răscumpărătoare a Domnului Iisus. Dar înţelesul acesta se materializează în forma ei văzută, după cum Cuvântul Cel nevăzut este în Biblia văzută. Nimeni nu poate despărţi aceste două jumătăţi ale aceluiaşi întreg. Oricine le desparte, dispreţuind-o pe una, păcătuieşte împotriva amândurora.
Noi, când eram neîntorşi la Dumnezeu, aveam o cruce fără Hristos. Abia când ne-am predat Domnului, hotărându-ne pentru El, am ajuns să avem nu o cruce goală ca până atunci, ci o Cruce cu Hristos. Crucea adevărată Îl are pe Hristos – după cum şi Hristosul adevărat are Cruce.
Nici Crucea fără Hristos n-are nici un folos în viaţa unui om, nici Hristos fără Cruce n-are nici un folos în viaţa unei Biserici. Cei care cinstesc un Hristos fără Cruce fac exact aceeaşi greşeală ca şi cei care cinstesc o cruce fără Hristos.
| Continuare »

[Cu toate de la început…]

Traian DORZ, fragment din HRISTOS – MĂRTURIA MEA

În afară de gazeta din Cluj, noi am mai continuat să tipărim, atât la Oradea, cât şi la Cluj, o serie de calendare, făcându-ne un adevărat depozit de literatură în Cluj şi alimentând de aici toată mulţimea fraţilor cu tot ce ne cereau: cărţi, Biblii, calendare etc.
Astfel că în septembrie 1940, când s-a răspândit cu iuţeala fulgerului vestea cedării Ardealului de Nord către Ungaria, noi aveam în Cluj o mare cantitate din aceste cărţi.
În acele zile eram concentrat undeva pe lângă Ocna Mureş, la Unirea. Am cerut şi am primit câteva zile de concediu, spre a mă duce la Cluj să vedem ce putem face cu evacuarea celor ce la aveam acolo.
Dar în condiţiile cumplite de atunci n-am mai putut evacua aproape nimic. Doar câte două călătorii am făcut fiecare cu câte două coşuri în care ne salvam doar ceva din lucrurile strict personale, nişte corespondenţă şi registrele cu adresele abonaţilor şi desfăcătorilor noştri.
Poşta nu primea nimic. Calea Ferată, la fel.
Tot ce puteam duce noi, călătorind permanent pe scările sau tampoanele trenurilor supraaglomerate, era ca nimic.
Aşa că am renunţat, lăsând acolo, în seama familiei Chindriş, care rămânea la Cluj, tot avutul nostru adunat acolo. Şi, plecând doar cu ce era pe noi, ne-am întors în ţară şi acasă.
În tot răul acesta a fost totuşi şi un bine. Tot depozitul nostru de cărţi şi Biblii, rămas acolo la Cluj, a fost grânarul din care s-au alimentat apoi, în toţi cei patru ani cât a durat ocupaţia străină, fraţii noştri din Ardealul cedat şi din vechea Ungarie.
Când, după cinci ani, noi am revenit la Cluj să mai aflăm ceva din munca noastră, nu mai era nimic. Familia preotului Chindriş ne-a spus că totul a fost devastat şi distrus în timpul războiului şi al ocupaţiei. Şi astfel a trebuit să pornim a treia oară cu toate de la început…

ASTĂZI

Traian DORZ

Astăzi nu mai sunt pe lume fapte mari
ca altădată,
fiindcă nu mai sunt pe lume
suflete de oameni mari,
nici puternice credinţe,
nici simţiri adânc curate…
Creştinismul este încă,
– dar creştini aproape nu-s
şi Credinţa mai există – însă credincioşi,
puţini.

Cele trei nălţimi curate:
Dragostea adevărată,
Bunătatea şi-ndurarea sunt din ce în ce mai rare,
au ajuns necunoscute printre oamenii de astăzi…
Oamenii, lipsiţi de-acestea, profanează tot ce-ating,
ard tot ce privesc
şi uscă tot ce calcă pasul lor.

Oamenii de azi cu ură se apasă unii pe-alţii,
se nenorocesc, făcându-şi unii altora dureri
până când cu neputinţă va fi viaţa pe pământ.
Alungaţi dincoace-n-colo,
ca talazurile mării,
vor dori să moară, însă moartea va fugi de ei. | Continuare »

Meditaţii la Apostolul din Duminica a 12-a după Rusalii

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Aşa cum am primit şi eu

V-am învăţat, înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi. (I Cor. 15, 3)

Ştiţi că este scris: Fiecare învăţător este dator să înveţe pe elevii săi exact cu cuvântul cu care l-a învăţat pe el învăţătorul său. Şi fiecare părinte să-şi înveţe copiii săi în legea Domnului, întocmai cum l-a învăţat şi pe el părintele lui.
Aceasta, pentru că Adevărul lui Dumnezeu nu se schimbă de la o generaţie la alta. Şi pentru că toate sufletele oamenilor au aceeaşi nevoie de mântuire. Iar mântuirea are aceleaşi condiţii pentru oricine o doreşte, în orice vreme, în orice stare şi în orice loc.

Cât de cinstiţi faţă de Dumnezeu au fost, în sufletele lor, bunii şi evlavioşii noştri părinţi duhovniceşti!
Iată că, de veacuri, ei ne-au păstrat nestricat adevărul învăţăturii sănătoase. Şi neschimbat Cuvântul Sfintei Evanghelii. Prin câte prigoniri au trecut ei! Prin câte lupte şi prin câte încercări!…
Dar Cuvântul Sfânt nu l-au lăsat, şi adevărul învăţăturii curate nu l-au pierdut. Prigonitorii păgâni, de multe ori, aflându-le Evanghelia scrisă, au aprins-o şi le-au băgat-o unora, arzând, pe gât. Pe alţii i-au aruncat în flăcări cu evangheliile lor cu tot. Altora le-au tăvălit-o în murdărie şi aşa i-au silit s-o înghită.
Toţi însă au murit fericiţi, fiindcă ei ştiau că Evanghelia aceasta este puterea lui Dumnezeu care mântuieşte pe oricine o crede şi o urmează aşa cum a primit-o, chiar cu preţul vieţii sale.
Şi, o, ce biruinţe minunate a avut oricine a luptat şi a suferit cu Evanghelia lui Hristos şi pentru ea. | Continuare »

Lupta Oastei încă nu s-a sfârşit!

Traian DORZ, din Istoria unei jertfe vol. 3

Cu cât o viaţă este mai curată, cu atât conştiinţa ei este mai trează şi inteligenţa ei mai pătrunzătoare (…)

Am trăit în istoria asta felurite perioade: perioada leului înfuriat, a ursului primejdios, a şarpelui otrăvitor. Acum trăim parcă perioada vulpii viclene.
Toate duhurile care dau năvală cu aceeaşi ură şi furie împotriva duhului Oastei vin acum numai sub chipul viclean şi prefăcut al vulpii care se plimbă de-a lungul gardului, căutând gaura prin care să intre şi să prăpădească.
Acel „un altul“ n-a părăsit încă încercările lui de a pătrunde la noi şi în noi. Diavolul este o vulpe care nu pleacă niciodată departe de via noastră. O fiară care dă mereu târcoale împrejurul turmei noastre. Un tâlhar care pândeşte mereu orice strajă care doarme, orice portiţă lăsată deschisă, orice strungă mai slabă, pe unde s-ar putea strecura să prade.

Am vorbit mult despre leul formalismului literal, ameninţător, cu care duhul Oastei a trebuit să dea prima sa luptă grea. Şi care ne-a sfâşiat atât de dureros o parte atât de însemnată şi de scumpă din trupul nostru. Am înştiinţat atunci atât de puternic pe toţi fraţii noştri ca, atâta cât vor trăi, să stea treji şi tari, pentru ca leul acesta să nu mai poată sfâşia pe nimeni dintre noi.
Dar în curând am fost atacaţi de acelaşi vrăjmaş prin alt duh. A venit pe nesimţite ursul celuilalt formalism. Al formalismului sectarist care, cu toată şiretenia sa, s-a strecurat la stupii Oastei să le fure chiar mierea cea mai dulce. De-a lungul a zeci de ani şi a sute de pagini am strigat după această fiară mult mai primejdioasă decât prima, fiindcă felul în care pradă este mai plin de şiretenie şi mai păgubitor.

Însă aduceţi-vă aminte că mai este un duh care ne-a atacat în două rânduri. Acest duh, destul de primejdios şi el şi destul de viclean, era duhul care are în sine ceva şi de leu, ceva şi de urs, ceva şi de porc, ceva şi de şarpe. Este duhul amestecăturii politice, care şi acesta a căutat să strângă de gât duhul evanghelic şi curat al Oastei, să-l atragă în apele sale murdare şi apoi, întinându-l, să-l folosească în scopurile sale lumeşti şi ucigaşe. | Continuare »

[Lucrător cu Dumnezeu]

Înainte de a deveni lucrători ai lui Hristos, noi suntem mai întâi o lucrare a Lui. În acest înţeles este scris: „Noi suntem lucrarea Lui“…
Şi numai după ce se face în noi lucrarea lui Dumnezeu, apoi devenim şi noi cu adevărat nişte lucrători împreuă cu El.
Acei care se înghesuie în rândul împreună-lucrătorilor cu Dumnezeu, fără să fi fost mai întâi ei înşişi lucraţi şi prelucraţi de Dumnezeu, nu numai că nu vor putea produce niciodată nimic bun, durabil şi curat, dar tot ce vor produce va fi rău, uşuratic şi păcătos.
Alegerea între aceste două feluri de lucrări şi de lucrători o poate face numai Cuptorul. Numai rugul. Numai Suferinţa.
Ca să se dovedească ce este aur, argint şi piatră scumpă sau ce este lemn, fân sau trestie. În noi şi între noi.

Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. III – Rugul – Ed. «Oastea Domnului», Sibiu, 1998, pag. 150-151