[Tabăra misionarilor]

Moise Velescu, din «PROFETUL VREMILOR NOASTRE»

Iar celor care încă mai continuă să-l acuze pe Părintele Iosif, le spunem că în lucrările, în miile de învăţături sfinte date de el acestui popor, nu vor găsi nici o abatere de la dreapta învăţătură, nici măcar cât un fir de păr.
El a pus mâna pe plugul cel Sfânt al Evangheliei, suferind împreună cu ea, şi arând adânc peste buruienile păcatelor şi ţinând sus Cuvântul cel Sfânt, fără de frică şi de ruşine. A fost curajos şi harnic, până în clipa plecării lui din lume.
Nu are nimeni nici o dovadă spre a justifica temerile, false de altfel, că părintele ar fi intenţionat să dea lucrării Oastei Domnului o direcţie extremistă sau contrară dogmelor şi canoanelor Bisericii.
Nu acesta a fost motivul lansării acestor temeri, ci a fost ura vrăjmaşului Satana, alarmat că Oastea Domnului va scoate sufletele oamenilor de sub stăpânirea păcatului. Oamenii neduhovniceşti, care ar fi fost în situaţia Părintelui Iosif, aşa ar fi făcut; ba unii au şi dorit ca el să facă aşa, împingându-l spre aceste extreme. Dar n-au putut să-l răpună. El nu s-a abătut nici spre sectarism şi nici spre literă, ci cu îndrăzneală şi curaj a mers spre Canaan.

Iată cum vorbea, peste zece ani, în casa fratelui Binescu din Bucureşti:
Iubiţii mei! Folosesc acest prilej să spun şi de aici, din capitala ţării, ceea ce am spus şi am scris de atâtea ori!
Oastea Domnului este legată cu toate firele ei de Sfânta Biserică. Ea s-a înfiripat în cadrele Bisericii şi lucrează în cadrele Bisericii. Noi luptăm pentru ceea ce se cheamă Biserica cea Vie şi Luptătoare. Să facem din fiecare membru al Bisericii un membru viu şi luptător. Eu stau în faţa Lui Dumnezeu cu conştiinţa curată că am făcut Bisericii mele cel mai mare bine ce i-l puteam face. | Continuare »

Pustnicul şi ispita trufiei

Unui pustnic i s-a arătat diavolul într-o noapte în chip de înger luminat şi i-a zis:
– Eu sunt Arhanghelul Gavriil şi sunt trimis la tine să-ţi aduc cuvânt de laudă pentru râvna şi privegherile tale.
Dar pustnicul, simţind ispita, răspunse:
– „Sfinte arhanghele“, ia seama că ai greşit adresa! Vei fi trimis, poate, la un altul, căci eu sunt un biet păcătos; eu sunt cel mai păcătos şi ticălos om din lume.
Diavolul scrâşni din dinţi şi o rupse la fugă.

SĂ NE ŢINEM DE CREDINŢA

de Traian Dorz, din vol. «Cântări Uitate»

Să ne ţinem de credinţa cea lăsată din părinţi,
peste ea să ardem toată râvna inimii fierbinţi,
în vestirea ei să punem dulcele iubirii har,
şi-al ei foc să-l ţinem veşnic alb pe-al inimii altar.

De Biserica în care ne-am născut şi ne-am trezit,
sufletul să ne rămână pentru veci nedespărţit,
dragostea de ea s-o creştem, frumuseţea-i s-o cinstim,
credincioşi să-i fim şi vrednici cât pe lume-o să trăim.

Crucea Domnului ne fie Semnul Jertfei Lui mereu,
Steag ’nălţat frumos în cinstea Numelui lui Dumnezeu
şi îndemn, şi scut în lupta ascultării de Hristos,
numai astfel ni-e şi drumul, şi sfârşitul luminos.

Asta-i Dreapta-nvăţătură după care, ascultând,
ne urmăm părinţii noştri, prin urmaşi continuând;
astfel noi legăm Trecutul de Prezent şi Viitor
şi intrăm în Veşnicie într-un lanţ nemuritor…

Iar la Marea Răsplătire vom putea să stăm voioşi,
cu o sfântă vrednicie, între fii – şi-ntre strămoşi;
şi de Domnul, şi de-ai noştri vom fi binecuvântaţi
că ne-am împlinit chemarea de creştini adevăraţi.

CASA ZIDITĂ PE TEMELIE DE PIATRĂ

Zis-a Iisus: Oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le îndeplineşte asemăna-se-va bărbatului înţelept care a zidit casa lui pe stâncă. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă. (Matei 7, 24-25)

Citeşte, dragă cititorule, cu luare-aminte această învăţătură şi te gândeşte bine asupra ei, căci în ea este vorba şi despre tine şi despre mântuirea sufletului tău.
Ştii tu care este temelia cea de piatră pe care trebuie să-ţi clădeşti casa vieţii tale? Această temelie este, dragă cititorule, stânca Golgotei, este Iisus, Răscumpărătorul şi Mântuitorul nostru. „Că nimeni nu poate pune alta temelie decât cea pusă, care este Iisus Hristos“ (I Cor. 3, 11).
Temelia vieţii noastre sufleteşti şi creştineşti este Iisus Mântuitorul pe Care L-a trimis Tatăl ca „o Jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre, ca noi să trăim printr-Însul“ (I Ioan 4, 9-10). Prin Jertfa cea sfântă, Iisus Mântuitorul ne-a împăcat cu Dumnezeu şi „ne-a dat putere să ne facem iarăşi fiii Lui“ (Ioan 1, 12).
Viaţa ta cea sufletească e aşezată pe temelia cea de piatră când ai înţeles şi ai primit cu adevărat Jertfa Crucii Mântuitorului… Când ai înţeles că Iisus Hristos a murit pentru tine, pentru păcatele tale, pentru iertarea ta şi pentru mântuirea ta… Când ai înţeles că viaţa ta e un dar al Jertfei de pe Cruce.
Viaţa ta cea sufletească e zidită pe temelia cea de piatră când ai aflat că Jertfa Crucii nu este numai o iertare a păcatelor tale şi o împăcare cu Dumnezeu, ci este o putere…
Este toată puterea vieţii tale sufleteşti. Prin Jertfa Crucii, Iisus Mântuitorul ne-a dat şi nouă putere să ne răstignim, să murim faţă de păcat şi să înviem cu El la o viaţă nouă (Rom. 6). Temelia şi tăria vieţii noastre sufleteşti este Iisus Hristos şi Jertfa Lui cea sfântă. Fără de El noi nu putem face nimic. „Fără Mine, nu puteţi face nimic“ (Ioan 15, 5). | Continuare »

MITROPOLITUL BARTOLOMEU ANANIA A PLECAT SPRE LUMINA CEA NEAPUSA

“Cu regret şi durere în suflet, dar cu nădejdea în mila şi mângâierea care vin de la Dumnezeu, Consiliul Eparhial al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului anunţă că în ziua de 31 ianuarie 2011, la orele 19.25, Părintele nostru, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu ANANIA, şi-a început călătoria spre Împărăţia Cerurilor”,
se spune într-un comunicat remis agenţiei Mediafax, de către Consiliu Eparhial.
Sursa: www.razbointrucuvant.ro

A trecut la Domnul fratele Costică Pînzariu – Teișoara, Botoșani

Aducem un omagiu și înălțăm o rugăciune pentru cel care a fost, de-a lungul atâtor zeci de ani, un stâlp de nădejde în rândurile Oastei Domnului și care în data de 24 ianuarie 2011 a plecat Acasă, alăturându-se cetei ostașilor biruitori  împreună cu care a purtat luptele Domnului  încă din fragedă tinerețe.

Plânge-n inimi sfâșierea – cântă fratele Costică Pînzariu

Cuvinte pentru cei de după mine

Constantin PÎNZARIU, din «Mărturia vieții mele»

Aceste însemnări le-am cules mai mult pentru familia mea, dar le pot lua ca exemplu şi alţii din cadrul Oastei Domnului, mai ales cei clătinaţi sau înşelaţi de duhuri străine.
Voi rămâne hotărât lângă învăţătura sănătoasă a Oastei Dom­nului şi pe urmele Părintelui Iosif şi ale copiilor lui sufleteşti, lângă sfatul frăţesc al Oastei Domnului din Sibiu, Redacţia foii Iisus Biruitorul, unde mi-am aşezat, la temelia lor, lacrimile şi rugăciunile mele, contribuind cu bănuţul văduvei la înălţarea acestui edificiu impunător al Marelui Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos.

Sunt în vârstă de 82 ani şi mă bucur nespus de mult de tot ce mi-a dăruit Domnul pentru slujba aceasta în care am fost pus de El, ca să pot fi şi eu un mic îndrumător în Lucrarea Oastei Dom­nului, acolo unde mi-a fost ţarina unde-am arat şi semănat, dar şi de unde am secerat o mulţime de bucurii cereşti, de prin sfintele întâlniri frăţeşti de pe cuprinsul ţării mele.
Acum am început a slăbi trupeşte. Şi nici sufleteşte n-am cu ce să mă laud. M-am apropiat atât de mult de Iordan şi-mi pare atât de rău că am agonisit atât de puţin rod pentru Domnul şi Mântuitorul meu!… Înaintaşii mei au adunat stoguri sau şire întregi de grâu duhovnicesc, iar eu mă simt atât de  ruşinat, numai la câteva spice. Nu-mi pare rău pentru nimic în lumea în care am trăit, ca pentru puţinul rod ce-l las în urma mea în Lucrarea Oastei Domnului. | Continuare »

VĂ LAS

Costică Pînzariu

Vă las, iubiţii mei, pe seama
Acelui Cărui I-am slujit,
Ce mi-a dus viaţa-n întregime,
De la-nceput, pân-la sfârşit…

Vă las comoara luminată
Ce de copil m-a fermecat,
Prin Jertfa Golgotei curată
Purtându-mă neîncetat.

Prin binecuvântări măreţe
Şi-atâtea haruri ce-am primit,
Iubirea Lui în mii de feţe
M-a-mbrăţişat şi m-a-ntărit.

Iubirea Lui prin mii de locuri
Prăpăstioase m-a trecut,
Şi tot atâţia munţi de valuri,
Din prima zi de la-nceput… | Continuare »

Dar am căpătat îndurare

Dar am căpătat îndurare, pentru ca Iisus Hristos să-Şi arate în mine, cel dintâi, toată îndelunga Lui răbdare, ca o pildă celor ce ar crede în El, în urmă, ca să capete viaţa veşnică. (I Tim. 1, 16)

Dar am căpătat îndurare, pentru ca Hristos să-Şi arate în mine, cel dintâi, toată îndelunga Lui răbdare, ca o pildă celor ce ar crede în El în urmă, ca să capete viaţa veşnică.
O, cât de minunată este istoria Harului Dumnezeiesc! Şi ce uriaşă este Cartea Îndurării lui Hristos!…
Ce mare, ce nesfârşit de mare este numărul sufletelor care au căpătat această îndurare! Şi ce negrăit de frumoase sunt căile prin care Dumnezeu Şi-a arătat această mare îndurare a Lui faţă de fiecare din cei care s-au împărtăşit din ea.

Într-adevăr, dacă despre toate acestea câte le-au făcut îndurarea lui Dumnezeu şi Sângele iertării lui Hristos s-ar fi putut ori s-ar putea scrie, cred că nici în lumea întreagă n-ar încăpea cărţile mărturiilor tuturor acelora care ar avea atâta de spus despre ce a făcut Hristos pentru ei. Şi cum S-a îndurat El de sufletele lor…
Numai Sfântul Ioan câte ar fi vrut să mai spună (In 21, 25).
Dar Sfânta Fecioară, Maica Domnului, câte ar fi avut? (Lc 2, 19).
Dar Magdalena, dar Zacheu, dar Lazăr, dar Ninive, dar Ierusalimul, dar Sibiul, dar Săsciorii? Dar eu, dar tu, dar toţi?
O, şi eu, deşi eram cel mai rău şi mai căzut, am căpătat îndurare, atâta îndurare din partea Tatălui Ceresc!
Nu mi-ar ajunge nici mie toată hârtia din lume şi toate vieţile omeneşti, ca să arăt câte ştiu şi câte nu ştiu, câte pot şi câte nu pot, câte am văzut şi câte n-am văzut din marele număr şi din nesfârşitele feluri în care Hristos Şi-a arătat minunata Lui îndurare faţă de mine…

Iată, ajuns aici, nu mai pot scrie nici un cuvânt mai departe, ci trebuie să mă prăbuşesc în genunchi.
Nu mai văd, de lacrimi, să scriu nici un rând.
Nu mai pot, de mişcat, să spun nici un cuvânt. | Continuare »

CUVINTELE ACESTEA…

de Traian Dorz, din vol. Păstorul cel Bun

„Alţii ziceau: «Cuvintele acestea nu sunt cuvinte de îndrăcit; poate un drac să deschidă ochii orbilor?»“ (Ioan 10, 21).

Cine are un cât de puţin simţ de răspundere şi de judecată sănătoasă, acela nu poate trece cu uşurătate peste ceea ce ochii lui nu pot să nu vadă şi peste ceea ce urechile lui nu pot să nu audă, adică nu poate să treacă peste toate dovezile pe care Dumnezeu, prin lucrările Sale şi prin cuvintele Sale, le dă zilnic despre Dumnezeirea Sa, în faţa noastră, a tuturor.
Cuvintele acestea ale Sfântului Dumnezeu şi Evanghelia Sa, şi mărturisirea Bisericii Sale, şi convingerea puternică a mărturiei, arătată de milioane de credincioşi ai Săi din toată lumea şi din toate vremurile, apoi faptele Sale, apoi minunile Creaţiei, apoi măreţia şi puterea din ordinea mişcării tuturor – toate acestea sunt, pentru orice minte care are un dram de bun-simţ, de judecată sănătoasă şi de seriozitate, dovezi cutremurătoare şi limpezi despre Dumnezeu, în Care, cine le vede, nu numai că este dator să creadă, dar simte că poate crede cu bucurie şi cu putere.
Că, în chiar această credinţă ascultătoare, raţiunea sănătoasă îşi găseşte un echilibru şi un rost, liniştindu-se.
O, oameni grăbiţi, opriţi-vă puţin asupra tuturor acestor dovezi şi gândiţi-vă puţin cu mintea voastră asupra realităţii şi adevărului acestora!
Nu vă duceţi cu ochii minţii acoperiţi la pierzare, împotrivindu-vă voit şi conştient…, ci gândiţi singuri asupra adevărului că de aceea v-a dat Dumnezeu mintea, ca s-o folosiţi bine, pentru lucrurile mântuirii, iar nu rău, pentru cele ale pierzării.
Căci, dacă veţi judeca bine şi drept, nu se poate să nu vedeţi! Şi, dacă veţi vedea, nu se poate să nu credeţi în El. | Continuare »

TÂNĂRUL ÎN MEDITAŢIE

TRAIAN DORZ,  «Cărarea tinereţii curate»

Meditaţia este deprinderea zilnică de a citi Sfânta Scriptură şi de a adânci înţelesul gândurilor lui Dumne­zeu cuprinse în Cuvântul Lui, spre a le avea cât mai limpede şi mai deplin prin cunoaştere şi trăire.
Această pătrundere a Sfântului Cuvânt ceresc este o condiţie iară de care nu poate fi creştere şi rodire din Duhul Sfânt în nici un suflet.
A cugeta ziua şi noaptea la Legea Domnului nu nu­mai că este ocupaţia cea mai folositoare pentru oricine, dar este singurul mijloc de a gusta cu mintea frumuseţi şi descoperiri nebănuite, pentru continua îmbogăţire a su­fletului cu Adevărul.
Adevărul este inteligenţa dumnezeiască prin care poţi cunoaşte Taina şi miezul tuturor lucrurilor şi în­tâmplărilor, oamenilor şi vremurilor.

Meditaţia este răsădirea minţii lângă Izvorul Cu­noaşterii.
Cu cât rădăcinile meditaţiei se înfig mai în adâncuri, cu atâta seva cunoaşterii se ridica mai din belşug şi mai curată spre înţelegerea sufletului. Şi dă omului duhovni­cesc o tot mai mare lumină, a cărei strălucire merge apoi mereu crescând… (Prov. 4, 18; Dan. 12, 3; Mat. 13, 43).

Din lumina aceasta cresc apoi frunzele verzi şi să­nătoase ale vorbirii înţelepte.
Iar sub aceste frunze se rotunjesc, plăcute la vedere şi dulci la gustare, binecuvântatele roade ale Duhului Sfânt care, cu cât merg mai spre coacerea vârstei, cu atâta sunt mai plăcute şi mai dulci.
Căci, alimentându-se neîncetat cu prospeţime şi cu putere prin rădăcinile ascultării şi ale încrederii, crengile pomului său de vorbe şi de fapte, cresc şi se îmbogăţesc mereu în întindere şi în înălţime. | Continuare »